Din viaţã

DESPRE REALISMUL EXEGETIC ŞI ‘TEOLOGIA CLEMENTINÃ’



Iisus ĩn dinamicã—evolueazã, se schimbã, se transformã (nu din ‚ceva’ ĩn ‚altceva’, ci ĩn interiorul aceleiaşi condiţii). Revin la ideea cã Iisus nu ‚joacã scenete’, nu interpreteazã scenete educative ĩn folosul privitorilor—aşa cum ĩnfãţişeazã lucrurile acei exegeţi pentru care ĩn acţiunile Lui Iisus nu existã nicio necesitate internã, ci numai o finalitate educativã, extrinsecã. Dupã ei, acţiunile Lui Iisus nu trebuie luate deloc ĩn sens real—sau ca realmente necesare, stringent necesare—ci ca simbolice, ca scenete jucate de Iisus pentru folosul martorilor, ca ‚instrucţiuni’ pentru cei din jur. Monofizitismul face inutilã umanitatea Lui Iisus cu lucrãrile ei. Pentru monofizitism, Evanghelia devine neinteligibilã—Iisus nu mai acţioneazã decât ĩn mod simbolic, exterior, pilduitor, exemplar, ‚de ochii lumii’, ‚pentru cei din jur’, ‚pentru martori’; lucrarea lui umanã este golitã de autonomie şi de sens.
۞
Ceea ce probabil cã a fãcut posibil Vaticanul II este faptul de a putea fi un Clement Alexandrinul şi un teolog mai ĩntâi pentru tine ĩnsuţi (deşi cine—l citeşte pe Bloy, Claudel sau un alt autor laic ‚preconciliar’, vede cã aceste lucruri erau posibile şi ‚ĩnainte’).
‚Revenind’ la Clement Alexandrinul, sã nu revenim şi la erorile şi rudimentaritatea teologiei acestuia.
Sã nu luãm defectele drept merite.
۞
Ĩn urmã cu cinci ani, spuneam cã superioritatea creştinismului faţã de ‚spiritualitatea pãgânã greacã’ ar consta ĩn filiaţie [relaţia ‚personal’—afectivã a creaturii cu Creatorul ei], ĩn descoperirea filiaţiei, a faptului—de—a—fi—fiu ĩn creştinism; azi, spontan, mãrturisesc cu totul altfel, şi altceva—este, desigur, teoza, nu filiaţia.
Prin ce este creştinismul superior celor mai elevate monoteisme pãgâne? Prin ideea de teozã.
۞
Pãrinţii rãsãriteni vãd şi teologia Euharistiei ĩn legãturã cu ideile de divinizare, ĩntrepãtrundere şi sinergie/ conlucrare.
Ceea ce primeazã (la ei) este dinamica sinergiei, a ĩntrepãtrunderii.