Ignorarea misticii în Apus

Ignorarea misticii în Apus




Nimic mai puţin decât mistica nu e deajuns. A fi mistic nu înseamnã a avea experienţe excepţionale din punct de vedere exterior—spectaculosul vieţii religioase. Percepţia generalã asupra misticii, în Apus, a fost una improprie, extrinsecã, formalistã şi factice; mistica însãşi a fost definitã prin jaloane improprii: experienţe extravagante, trãiri neobişnuite, etc.. Nu existã creştinism autentic fãrã misticã.
Mistica nu constã în ceea ce credeau despre ea autorii duhovniceşti vestici post—tridentini, care, disjungând—o de ‘viaţa religioasã obişnuitã’, o denaturau şi o falsificau. Apusul a avut, în general, o înţelegere superficialã a misticii: mistici sunt numai Sf. Juan şi alţi câţiva ca el. Disjunsã de viaţa religioasã normalã—conceputã ca, în fond, altceva decât aceasta—mistica e falsificatã şi pervertitã. Mistica e sinonimã religiosului autentic; de aceea, când vorbesc despre ‘misticã’, rãsãriteni ca Lossky au în vedere cu totul altceva decât au intelocutorii lor vestici.
Misticul e omul de rugãc.; omul iniţiat prin rugãciune. Mistica nu e sinonimã cu vizionarismul sau cu levitaţia, etc..
Viaţa misticã e viaţa divinizãrii, a participãrii progresive la divin; ori, aceasta nu e opţionalã. Viaţa misticã nu e existenţa caracterizatã de fenomene extraordinare sau de senzaţional. Privind—o astfel, s—ar pierde tocmai caracterul ei distinctiv; de unde, faimoasa discreţie a rãsãritenilor cu privire la ‘experienţele’ lor particulare, la trãirile lor. Adicã: misticul nu e acesta—experienţele neobişnuite, etc.. Se mai numeşte ‘viaţã de tainã’, de ‘trãire în Hristos’; rãsãritenii au dreptate sã considere extatismul drept un fals reper, ceva care înşealã, sã se opunã acestei reificãri a religiei, etalonãrii ei prin ceva ce îi e secundar. ‘Nu despre extaze e vorba’, ar putea sã sune, formulatã negativ, o axiomã a trãirii rãsãritene. Existã la apuseni tendinţa de a fixa, arbitrar, astfel de criterii extrinseci pentru decelarea autenticitãţii religioase: trãirea extazului, ca semn al unirii. Pentru rãsãritean, acest loc îl au iubirea şi smerenia, nu ‘fenomenele excepţionale’, nu extraordinarul şi extravagantul care îi fascineazã pe vestici.
Eroarea apusenilor constã în a alege un criteriu extrinsec pentru teozã: ‘unirea’ înţeleasã ca extaz, ca trãire excepţionalã. ‘Trãirea unirii cu Dumnezeu’ nu poate sã fie decât una sporadicã. Existã la vestici o supralicitare a senzaţionalului şi a extaticului. Or, realitatea teozei nu poate fi redusã numai la acest registru de fenomene. Pentru rãsãriteni, viaţa misticã poate sã culmineze în vederea luminii necreate, însã nu e definitã exclusiv de cãtre aceasta.

Caracterizând ‘teologia misticã’ rãsãriteanã, Lossky nu se referã la caracterul mai accentuat mistic al acesteia, ci la o diviziune savantã; intitulându—şi aşa cartea, vrea pur şi simplu sã spunã cã trateazã (numai) despre una din disciplinele teologiei, cunoscutã apusenilor ca ‘teologie misticã’; adicã, nu dã o privire asupra ansamblului dogmaticii, dar se referã doar la învãţãtura despre teozã, despre viaţa de sfinţire. În general, titlul lui Lossky e rãstãlmãcit.
Lossky nu vrea sã spunã cã, în ansamblul ei, teologia rãsãritenilor e ‘mai misticã’, mai pronunţat misticã decât aceea a apusenilor—ci numai cã, în cartea lui, vorbeşte despre o disciplinã a teologiei: învãţãtura bisericeascã despre divinizare, ceea ce vesticii numeau ‘teologie misticã’, teologia apropierii de divin.

Rãsãritenii refuzã un recurs la autoritate (Sinoade, Pãrinţi …) care sã eludeze ‘simţirea’. În acest sens, ortodoxia e mai ‘protestantã’. Simţirea rãmâne un factor semnificativ. Ea e aceea care orienteazã aprecierea. ‘Simţirea’ nu e irelevantã, cum spun catolicii vestici. Pânã la urmã, decizia îi revine ‘înştiinţãrii în rugãciune’, nu unor manuale sau culegeri de hotãrâri sinodale. Litera e abstractul. Autoritatea instituţionalã e întrecutã de asigurarea ‘simţirii’. Autoritatea instituţionalã nici nu e deajuns, nici nu are ultimul cuvânt. Acest apel al rãsãritenilor la discernãmântul personal nu e greu de bagatelizat ca mesalianism; însã ar fi nedrept. Rãsãritenii fug, în general, de reificare, de absolutizarea instituţiei. Ei ştiu cã existã un recurs mai înalt decât acela la deciziile instituţiei bisericeşti: acela al ‘infailibilitãţii pneumatice’, al înştiinţãrii în rugãciune, al simţirii—de aceea, ortodoxia e configuratã liturgic, şi nu instituţional. Ortodoxia nu e mesalianã, aşa cum o calomniazã unii, ci crede în discernãmânt, în funcţia alegerii inspirate.
Pentru rãsãritean, cea mai înaltã instanţã nu e niciodatã în exterior—şi e bizar cã apologeţii apuseni îi acuzau simultan de osificare şi conservatorism obtuz, ca şi de inovaţii şi devieri: încât fie cã lãudau ‘vechimea’, fie cã blamau ‘inovaţiile’ (de ex., isihasmul). Lexicul talmudismului patristic, deplorat chiar de câţiva dintre rãsãriteni, e numai contrapartea faimoasei libertãţi rãsãritene, a recursului slobod la simţire.
Tendenţiozitatea, chiar arbitrarul talmudismului patristic rãsãritean se explicã tocmai prin apelul insistent la ‘simţire’. Nu e cu adevãrat talmudism—cãci lasã loc liber simţirii, creativitãţii şi interpretãrii personale, inspirate. Talmudismul acesta patristic e unul nesavant, capricios, tendenţios, orientat de prejudecãţi. Acribia aceasta rãsãriteanã e de fapt una cam nefilologicã.
Existã, aşadar, talmudism, şi mai existã şi misticismul poreclit de detractori mesalianism, ceea ce nu e. Aspectul comunitar al simţirii religioase rãsãritene nu a ocultat niciodatã substratul individualist, autentic rãsãritean (cu toate cã, probabil, ‘individualismul’ ca etichetã corespunde numai unui fenomen apusean mult ulterior).