Noica, reticent faţã de aptitudinea filozoficã a lui Aristotel, îl valida pe Kant ca filozof; însã e semnificativ cã Simmel, neokantian renumit, îl considera pe Kant un savant (nu un metafizician), iar cãtre final şi abjurase de fapt kantismul.
Noica avea instinct şi fineţe: îl prefera pe Platon, lui Aristotel. (Mã gândeam cã unei femei de fineţe i—ar fi imposibil sã îi aprecieze pe cei ca Hegel şi Aristotel, pe mãlãieţii pedanţi ai gândirii. Hegel nu i—ar spune nimic unei femei normale. O femeie hegelianã e de negândit, o aberaţie.) Aparent din aceeaşi fineţe filozoficã provine şi aprecierea acordatã de Noica lui Kant; însã nu e aşa. Neokantianul Simmel nu îl considera pe Kant un filozof. Iar la Noica existã şi descalificanta înclinaţie cãtre Descartes—ca sã nu mai vorbim de … Hegel, cu pedanteria acestuia—iar pânã la urmã îl acceptase pe Aristotel, trãdându—şi instinctul.
Am ajuns sã vãd în patrologul Gilbert pe opusul lui Miledy; m—a îndrumat pe cãrãri complet greşite: doctrina, Aristotel.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu