Citind JURNALUL UNUI SCANDAL, de Dna. Heller, am recunoscut irascibilitatea inteligentã care mi—l face aşa de simpatic (şi citabil) şi pe scriitorul şi savantul francez ‘Morgan’—fireasca irascibilitate faţã de ‘tinerele generaţii’, de vlãstarele societãţii noastre. Prostia notatã cu venin, tãios.

Citit studiul lui Icã despre stareţul Vasile şi destinul isihasmului în sc. XVIII—XX; se vede cã Icã ţine sã spunã mai multe decât îi îngãduie tema. Altfel, aceeaşi ţâfnã şi polemismul de aşteptat. Multe date, niciun fel de adâncime a gândirii. Ridicole preţiozitãţi de limbaj, vane pedanterii de institutor (se menţioneazã numele întreg al lui Vlahuţã, obârşia, datele vieţii …). Icã este o pramatie.
Vãzând ce figuri monastice sunt menţionate cu evlavie de cãtre Icã, mã gândesc cu cât mai interesanţi sunt unii ca Pius al XII—lea, Wojtyla, Ratzinger.
Nici în Rãsãrit nu e, aşadar, totul de prim rang; însã totul e înfãţişat de parcã ar fi.

Citesc AL TREILEA E DE PRISOS, de Tudor Negoiţã, roman securist. Reţeta e minuţios respectatã—cu xenofobia şi propaganda obligatorii.
Negoiţã are un stil cursiv, citeţ, cu graţii de ţoapã.

A fi ascultat o datã o operã nu înseamnã a o şi şti; ascultat TURANDOT (cu Katia Ricciarelli, Domingo, Barbara Hendricks)—exemplu desãvârşit de creaţie artisticã, de creaţie de frumos artistic.

Vãzut DEAD MEN WALK, cu George Zucco şi Mary Carlisle, submediocrã şi derizorie melodramã cu vampiri, în care câteva personaje vorbesc, sforãitor, ca Van Helsing, ca un exorcist; pentru astfel de cârpãceli, banalitatea este un ideal de neatins. Iar filme din acestea cu grecul Zucco nu mai vãzusem de un an.

Vãzut GANGSTER STORY, un exerciţiu al lui Matthau care putea sã fi fost mai interesant decât este. Soţia lui Matthau nu mi—a prea plãcut.

Vãzut MUNŢII ALBAŞTRI, o satirã sovieticã din ’84, al cãrei titlu provine de la manuscrisul protagonistului ei Soso, ‘Munţii albaştri sau Tian—Şan’. O singurã fatã frumoasã în acest film, ‘Bella’.

Revãzut (poate dupã mai mult de doi ani?) finalul NOPŢII VÂNĂTORULUI, pe care nu mi—l aminteam (aşa) deloc. De o artificialitate cãutatã [tirada babei], şi am gãsit ca mult mai şocantã reacţia orfanilor la soarta predicatorului. Film hieratic, deliberat antirealist, stilizat şi expresionist.

Vãzut PURPLE DEATH FROM OUTER SPACE, rezumatul celui de—al treilea vechi serial cu Gordon.

Vãzut PLAN 9 FROM OUTER SPACE, ceva a la Jarry. Îmi place artificialitatea deliberatã (sau, mult mai probabil, nevoitã) a decorurilor. Îmi plac decorurile decupate.

De natura rerum diversarum

Irenicismul simpatic şi rezonabil al lui Nor transpare cât de cât şi ĩn REĨNTOARCEREA PÃIANJENULUI, roman despre activitatea lucrãtorilor de Securitate. Mã refer la faptul cã detectivul de la Interpol este totuşi un personaj ‚pozitiv’.
Pânã ĩn prezent am citit un singur alt roman din SFINX, iar cartea lui Nor mi se pare mai bunã.
۞
Dupã romanul securist al lui Nor, continui cu LUMINA ZILEI, de Swift; ĩntâmplarea a fãcut ca ĩn zilele de Crãciun sã ĩntâlnesc realizãri care se referã la cultura mâncãrii—unele, direct (ca romanul de faţã), altele, alegoric ĩnsã extrem de concret (şi de ĩmbietor)—ca OSPÃŢUL BABETTEI (sã comparãm numai cu hidosul film al italianului, MAREA CRÃPELNIŢÃ). BABETTE este un pamflet, o alegorie, dar şi o reuşitã reprezentare hedonicã.
Arta culinarã din acest film nu este o aiurealã, ceva figurat, ci rezultatul unei cogniţii reale. De aici şi amplul realism al reprezentãrii.
Ĩn dublu sens, ce, cum mãnâncã un om (mecanic, abstras; dizgraţios—zoologic, vorace) rãmâne un test de personalitate formidabil.
La Swift este interesant cã e exclusã convivialitatea—el considerã, sau protagonistul policierului considerã, cã mâncatul singur nu te transformã ĩntr—un mâncãu.
La fel de satisfãcãtoare ca reprezentarea unui meniu este reprezentarea actului de a mânca ( ĩn OSPÃŢUL ..., generalul este cel care ştie sã aprecieze şi sã consume).