ANTIFILIOQUISMUL OCCIDENTAL AL SC. XX

ANTIFILIOQUISMUL OCCIDENTAL AL SC. XX



Cândva va apãrea ca evident şi strident antifilioquismul atâtor apuseni ai sc. XX—lipsa de convingere cu care aceastã dogmã a fost susţinutã. Din acest punct de vedere, sc. XX vestic a fost unul al antifilioquismului, caz tipic al urii de sine apusene. Apusenii n—au considerat Filioque în spirit de neutralitate, cum ar fi fost de aşteptat, ci cu aversiune, cu credinţa cã e aici un surplus de îndepãrtat. În sens foarte profund, în sc. XX apusul n—a fãcut decât sã—şi continue declinul teologic, în linia aceluiaşi complex autodistructiv; vrãjmaşii aplaudã, aplaudã ‘schimbarea de atitudine’.
De ex., ‘replierile romane’ de sorginte ecumenistã pornesc, se simte, dintr—o obârşie necuratã, de autodepreciere; nu—s semne de regenerare, ci de lezare. Este dezicerea Vestului de sine. Autoincriminarea lui, ieşitã din puroaiele unei confuzii identitare extreme.
Toţi pretinşii ‘augustinieni’, protestanţii de orice fel, n—au ştiut cum sã se dezicã mai repede de atât de augustinianul Filioque; asta spune totul.
Ca spectator rãsãritean al acestui vodevil teologic, nu pot sã nu simt ceea ce e defetist în atitudinea apusenilor, în zelul lor necurat de a—şi dizolva identitatea, sub pretextul reconcilierii, etc..

SATRAPII PROGRESIŞTI

SATRAPII PROGRESIŞTI

Cardinalul Kasper nu mi se pare decât un subversiv şi un viclean, un parşiv, un intelect corupt, un dugos—o combinaţie de rinocer şi de molie. Confruntarea dintre Ratzinger şi adversarii lui nu e deloc una de pe poziţii de pe egalitate, una tranşabilã abia ĩn a doua instanţã, o chestiune de argumente subtile, de situaţii balansate, cu respectabilitate de ambele pãrţi, cu poziţii ĩntr—o anume mãsurã deopotrivã de argumentabile, ci confruntarea ĩntre un om pentru care ortodoxia mai ĩnseamnã ceva—şi nişte arivişti şi şmenari teologici pentru care ea nu mai ĩnseamnã nimic, vandali teologici, barbari, mari poluatori spirituali.
Martini, Lehmann, Kasper, episcopii americani insurgenţi—toate aceste târâturi, aceste lepre imunde n—au de partea lor decât zdrenţele unei retorici infecte, scârboase. Nu e o confruntare de idei, ca aceea dintre modernişti şi ultramontani acum un veac, ci asaltul leprelor.
Kasper—slugarnic cu evreii şi ereticii şi schismaticii, obraznic cu Papa şi cu autoritãţile doctrinare; Lehmann—prigonitorul tradiţionaliştilor CATOLICI, şi promotorul operei lui ... Stãniloae. Faptele lor vorbesc pentru ei. Au trãsãturile mitocanilor—agresivi cu familia şi slugarnici cu strãinii. Avizi sã primeascã criticile de la schismatici şi eretici şi evrei, şi sã le gãseascã ĩndreptãţite, ĩnsã trufaşi şi nedornici sã audã ce—au de spus catolicii tradiţionalişti. Oameni care urãsc Missa aşa cum era ĩn vremea ĩnceputurilor lor ca preoţi—ce sã crezi despre asta? Ca tineri, slujeau, sau rosteau o Missã pe care—o urau?
Slugi faţã de strãini, satrapi faţã de cei ai casei. Se complac ĩntr—o ‚Bisericã’ pe care ai au nãscocit—o, şi care e cârpãceala lor.
Servili cu evreii, aspri cu tradiţionaliştii—unde le e solicitudinea? Pramatii ajunse.

Reformele creştine au apãrut mereu ca un mod viguros şi mai adecvat, superior, mai nãpraznic, de a se ĩmpotrivi relelor vremii; niciodatã ca o concesie, ca o adaptare, ca o DOMESTICIRE. Minţile sobre vãd necesitatea unei uriaşe reforme cãlugãreşti ĩn mil. III; numai cã aceasta nu trebuie pervertitã şi transformatã ĩntr—un sistem de concesii şi de compromisuri .Numai ĩn sc. XX ‚reformele’ religioase au luat forma diluãrii, a ĩndepãrtãrii de autentic. Ceea ce ĩn alt veac ar fi fost o pervertire petrecutã pe tãcute a fost trâmbiţat ĩn sc. XX ca reformã; a se vedea ce gândea Sf. Pio, stigmatizatul, despre ‚reforma’ capucinã. ‚Sã reformãm’—adicã:’ sã domesticim’, sã atenuãm, sã diluãm.
Ĩn alte veacuri, aşa ceva nu se numea ‚reformã’, ci pervertire.

E interesant cã tocmai catolicii din ţãrile protestante sunt cei mai filoprotestanţi; vecinãtatea corupe, nu ascute noţiunea indentitãţii. Tocmai ei par sã simtã cel mai puţin nevoia de a—şi afirma identitatea distinctã. Lucrul acesta ĩl verifica Bloy ĩn Danemarca, şi s—a vãzut la prelaţii şi teologii germanici de la Vatican II. Dar faptul fusese constatabil şi cu ocazia Vaticanului I, la dizidenţii germani, olandezi. (Agresivitatea schismaticilor rãsãriteni care trãiesc ĩn Occident este explicatã prin nevoia minoritãţii de a—şi afirma indentitatea; la catolicii minoritari ĩn ţãri protestante nu se aplicã, se pare, aceeaşi normã, ci tocmai ei conduc avangarda filoprotestantismului.)
Era de aşteptat de la nişte catolici minoritari germani, austrieci, elveţieni, olandezi, scandinavi, sã fie nişte antiprotestanţi feroce; dimpotrivã, tocmai de—acolo s—a revãrsat puroiul greţos al protestantizãrii. [Catolicii austrieci nu—s minoritari, dar frãţia germanicã ĩi poartã cu ea.]

POSIBILA FALSIFICARE, DENATURARE A ECUMENISMULUI PRECONCILIAR

POSIBILA FALSIFICARE, DENATURARE A ECUMENISMULUI PRECONCILIAR

Nu trebuie sã proiectãm asupra figurilor preconciliare, anacronic, ecumenismul denaturat şi dezmãţat, flasc şi totodatã virulent, al vremii noastre.
Poate cã unii, la Vatican II, au nãdãjduit cã ‚noul’ ecumenism va fi o extensie a ecumenismului moderat şi sapienţial, spiritual, al marilor figuri preconciliare; ĩnsã a fost de fapt numai o denaturare.
Actualul ecumenism este rãsuflat, perimat, expirat. Propagandiştii lui sunt nişte reptile jurasice.
Vechiul ecumenism, anteconciliar, era isteţ, orientat, perspicace, omeneşte valabil.
Ecumenismul, aşa cum se face astãzi, este un stârv.

CONGAR CA INTELECTUAL

CONGAR CA INTELECTUAL
PÃR. CONGAR—cred cã era mai perfid şi, doctrinar, mai deraiat ca Pãr. Balthasar; mai cutrã. Dar, ca intelectual, avea o stofã mult superioarã celei a elveţianului. Era mai machiavelic, poate mai mefistofelic, dar de o naturã intelectualã mai ĩnzestratã (indirect, asta este ceea ce admite şi Pãr. Jaki—nu face explicit comparaţia, dar se referã cu mai mult respect la Pãr. Congar, care avea o minte superioarã).
Pãr. Congar face mereu impresia unui adevãrat intelectual, ĩn timp ce Pãr. Balthasar pare un ‚enciclopedist’ veleitar, de tipul popularizatorilor.
Ĩn ce priveşte doctrina, Congar era un alunecos, un dugos; şi, din diferite motive, numai parţial sincer (ĩn perioada preconciliarã).
Noii teologi francezi erau oameni de o destul de bunã condiţie intelectualã. Din grupul zis al ‚noilor teologi’, mã refer la aceia ajunşi celebri, Pãr. Balthasar pare cel mai puţin ĩnzestrat. Dominicanii, iezuiţii francezi ĩl depãşeau cu mult.
Pãr. Congar lasã impresia unei minţi ascuţite, pãtrunzãtoare, deşi prozaice, cam pedestre, probabil nemetafizice.

REDACTAREA ŞI RECEPŢIA HUMANAE VITAE

REDACTAREA ŞI RECEPŢIA HUMANAE VITAE
Chiron scrie foarte interesant despre istoria Humanae Vitae ,recapitulând pe scurt istoria acestui document.
Autorii enciclicei au fost Lio,Ciappi, Gustave Martelet, Carlo Colombo şi alţii.Wojtyla a fost consultat.
Ĩn privinţa receptãrii,faptele sunt decepţionante:--ĩmpotrivirea episcopatelor belgian,olandez şi austriac;--episcopatul francez a fost cel puţin rezervat, reticent;--comunicatul unor teologi olandezi punea la zid enciclica;-- Rahner şi Häring s—au ilustrat prin intervenţii publice care nu le fac cinste;--ĩn Franţa, un om de stânga cum era Clavel,teologi ca Berto,Madiran,Calmel, Barbara şi Marcel De Corte au fost printre puţinii care sã salute enciclica.
Haec est hora vestra et potestas tenebrarum