DESPRE INTERPRETAREA MIAFIZITĂ DATĂ DE ISTORICUL BISERICESC DUCHESNE CONTROVERSELOR CRISTOLOGICE PATRISTICE

DESPRE INTERPRETAREA MIAFIZITĂ DATĂ DE ISTORICUL BISERICESC DUCHESNE CONTROVERSELOR CRISTOLOGICE PATRISTICE


Studiind mult istoria bisericească a lui Duchesne, am constatat ĩn ce măsură vederile lui asupra dogmei cristologice contrastează cu acelea ale admiratorului său Tresmontant, care ĩi admira atât naraţiunile savante. Căci acolo unde Tresmontant este cu totul un om al Calcedonului, Duchesne, deşi suspectat, ĩn vremea lui, de modernism, se arată a fi un anticalcedonian şi un chirilian integrist. Dacă, pentru Tresmontant, protagonistul discuţiilor cristologice ale sc. V este Sf. Leon cel Mare, pentru Duchesne acest rol ĩl are Sf. Chiril. Pentru el, Calcedonul este aproape o compromitere a cristologiei autentice. Pentru Duchesne, marele teolog al cristologiei patristice este Sf. Chiril (--pe Sf. Leon nici nu—l menţionează decât ĩn treacăt--).
Duchesne nu pare deloc cucerit sau măcar convins de cristologia calcedoniană—ĩn care vede un compromis—ĩn vreme ce Tresmontant ĩşi făcuse din ea un stindard. Pentru Duchesne, adevărul ĩn cristologie este reprezentat de către opera Sf. Chiril luată ĩn totalitatea ei—inclusiv faimoasele anateme—ceea ce, de altfel, este şi poziţia polemistului Romanides.
Miafizitismul acesta integrist şi exclusivist este erezia sau măcar eroarea pioasă. Aşa se greşeşte din evlavie. Pe de altă parte, cristologia leonină—calcedoniană este ireductibilă la elementele nestorian—antiohiene care au precedat—o cronologic. Nu e acelaşi lucru, ‘spus un pic altfel’, deşi chiar ereziarhul Nestorie aşa crezuse, aşa i se părea, că ar fi fost tacit reabilitat sau ‘răzbunat’ de către Calcedon.
După Duchesne, egiptenii plasaseră politica ĩmprejurul teologiei, pe când decizia romană de la Calcedon a făcut politică ĩn chiar teologia Ĩntrupării.
Pentru Tresmontant, expresia ultimă a cristologiei ortodoxe este ĩnvăţătura calcedoniană (--continuată de scriitori ca Fer. Ioan Duns Scotus--), ĩn vreme ce pentru precursorul său Duchesne acelaşi loc de cinste le revine mai degrabă anatemelor Sf. Chiril—şi, ĩn orice caz, operei Sf. Chiril luată ĩn integralitatea ei, nu triată aşa ca să convină Calcedonului.
Pentru Duchesne, Sf. Chiril reprezintă adevărul—el, şi nu ceea ce s—a sortat, ulterior, din opera lui—şi el a fost trădat la Calcedon.
Ĩnsă e adevărat şi că Tresmontant ĩşi formulase deja reticenţele faţă de ĩnţelegerea dogmelor de care fusese capabil Duchesne; o şi spune, şi afirmă că acesta judeca cu oarecare superficialitate dogmele.