DESPRE SUCCESIVELE CAMPANII PREZIDENŢIALE

DESPRE SUCCESIVELE CAMPANII PREZIDENŢIALE




Pentru mine, cea mai interesantă campanie prezidenţială rămâne aceea din ’92, care i—a opus, cum se ştie, pe Iliescu, Constantinescu, Dragomir, Funar, Druc şi Mânzatu. Adolescent sefist, ĩmi era simpatic moş Mânzatu, pe care—l ştiam drept autor de naraţiuni SF; ĩnsă candidatul pe care l—am plăcut cel mai mult atunci a fost Druc, cu toate că presupun că ĩmi era evident ĩn ce măsură era sub nivelul funcţiei pentru care candida. I—l preferam ĩn orice fel pe, vai, Constantinescu, ĩnsă lui Druc ĩi rezervasem o simpatie specială.
Dragomir era polul antipatiei; Funar era bufonul scelerat, Mânzatu—bătrânelul alunecos, vag parşiv, vag aiurit. Druc aducea un fel de omenie, de bonomie şi ingenuitate pe care ulterior am identificat—o şi la alţi intelectuali de dincolo de Prut. Nădejdea ĩmi era la, vai, Constantinescu.
Campania din ’92 a fost caragialescă ĩntr—o notă simpatică. Ulterior, au ajuns să candideze persoane grav deficiente mintal şi figuri groteşti lipsite de sinistrul jovial al lui Funar sau de zâmbitoarea aiureală a lui Mânzatu. Ceva s—a pierdut. Dragomir, cel mai tern şi nesuferit dintre candidaţii de acum 17 ani, prevestea această derivă a prezidenţialelor către imbecilitatea nesărată de tip Miluţ, Oprescu sau Cernea.
Aşadar, Druc ĩn ’92; Constantinescu, vai, ĩn ’96. Şi Ciuhandu la alegerile precedente.
Uitasem, ĩnsă, de legendarele alegeri din ’90—când preferatul meu a fost Câmpeanu, pe care reţin că ĩn vara lui ’92 deja ĩl dispreţuiam foarte mult (--şi am privit cu dispreţ pe atunci faimoasa lui propunere ca fostul rege Mihai să candideze la prezidenţiale; ĩncă mă mai scăldam ĩn apele bâhlite ale monarhismului ...--).
Campania prezidenţială din ’92 rămâne, cu dibuirile, cabotinismul aerisit şi veleitarismul lui Constantinescu, cu vigoarea şi brutalitatea implicită a lui Iliescu, cu demenţa groasă a lui Funar, cu apelurile la omenie ale lui Druc, cu harababura şi elucubraţiile lui moş Mânzatu, cel mai pitoresc spectacol electoral postrevoluţionar. Raţiu mai trăia; Coposu era activ politic, iar Roman alesese să fie reprezentat de ... Dragomir (--ulterior am ĩntâlnit numele acestui ţicnit sub nişte ĩnsăilări agramate de prin LUCEAFĂRUL, pe care ĩn ’95, mi se pare, prinsesem să—l citesc--). Ĩn felul lor, candidaturile din ’92 au fost mai toate de ceva impact spectacular, interesante ca pitoresc. Ca să ĩnchei ĩntr—o notă à la Pleşu, aş spune că la următoarele prezidenţiale (’96 ş.a.m.d.), candidaturile au fost mai ales ĩn nota melancoliei.