Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Se afișează postările cu eticheta policier. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta policier. Afișați toate postările
sâmbătă, 21 iulie 2012
vineri, 9 iulie 2010
Impresii despre Georges Simenon
Impresii despre Georges Simenon
Ritmul domol al vieţii de comisar parizian, de fapt obositoare şi de un desãvârşit profesionalism, a lui Maigret (aperitive la braserie, plimbãri cu nevasta, terase, fumatul şi prânzurile, berile) face mult din interesul romanelor poliţiste ale lui Simenon, interesul lor provine din aceea cã Maigret se mişcã prin ele, cu naturaleţe şi omenie, şi la fel e şi cu ‘Maigret intrã în ring’ (‘Maigret et la Grande Perche’, ‘51) —un caz de dublã dispariţie (o olandezã: nevasta unui dentist, şi un spãrgãtor, soţul unei prostituate); e un caz estival, un caz de vacanţã, care oferã atmosferã, personaje interesante şi o enigmã. Maigret îşi face mereu timp pentru momente agreabile, mici plãceri, destinderi; simţul deosebit pentru climat, atmosferã, înscrie noi reuşite ale acuarelisticii lui Simenon.
Maigret primeşte o informare de la o fostã prostituatã, pe care o arestase cu mulţi ani în urmã, şi care vrea sã îi vorbeascã despre dispariţia soţului ei, un spãrgãtor de seifuri.
Undeva, autorul lui ‘Maigret’ descrie apartamentul unui bãtrân avocat parizian—şi noteazã mirosul de mâncare de acolo. E o trãsãturã pe care o reţii. Simenon e neîntrecut în a furniza nota unui loc, a unei locuinţe, a unei ore.
Şi niciun fel de blazare sau de cinism, nicãieri; numai detaşare, supleţe luminoasã şi o obiectivitate simpaticã.
Holmes şi Poirot fuseserã caricaturi, inşi cu mãruntaie de talaş, ca şi genialul Rouletabille şi (mulţi) alţii—dealtfel, pe potriva aptitudinilor literare ale autorilor lor; Maigret nu e. Nu e un ‘original’, ci un comisar competent.
Reuşita lui Simenon provine din aceea cã scrierile lui sunt, pe de o parte, atât de evident originale ca facturã, scrise în dispreţul convenţiilor de gen şi al poncifelor, iar pe de alta, satisfac deplin gustul doritorului de romane poliţiste, nu aratã a ‘travestiri’ sau a proze ‘impropriu numite poliţiste’, ci cu drept deplin la acest nume. Principala impresie pe care o fac e aceea de neconvenţionalitate şi, tocmai, de nesinchisire de canoanele comercialului, de necomercialitate—atât de slobod par lucrate.
Guillaume Serre, dentistul morocãnos, şi mama lui sinistrã sunt douã din creaţiile cele mai memorabile ale romanelor lui Simenon, şi schiţate cu lejeritatea şi naturaleţea pe care i le ştim (favorizate, poate, şi de imensul exerciţiu dobândit).
Traducerea titlului vorbeşte despre ‘ring’ fiindcã dentistul anchetat de Maigret e vãzut ca un boxer, iar înfruntarea psihologicã dintre el şi poliţist ia caracterul unui meci, al pugilisticii.
Romancier foarte admirat de cãtre Gide, Hemingway, Teachout, romancier citit, la a cãrui lecturã, experienţã agreabilã, devotaţii recurg adesea, scriitor pe care mai degrabã îl consumi decât îl analizezi sau te gândeşti la el, Simenon încântã întotdeauna. Unde se salahoreşte mult, e inevitabil sã existe mult moloz. Ca şi Balzac, a fost inegal—însã Paleologu constata acelaşi lucru la Camil P. şi Eliade, care n—au fost asemenea salahori literari!
Literaturã de consum, ceea ce a scris Simenon are durabilitatea adevãratei literaturi. Comparaţia cu ceea ce se scrie, de cãtre alţii, ca literaturã poliţistã, e concludent; şi e de mirare cã—n vremea în care Simenon scria asemenea giuvaieruri literare, atâţia francezi—inclusiv dintre literaţi—se puteau pasiona de polaruri!
Poate chiar mai mult decât Dumas sau Féval, Simenon evocã ideea tonomatului de literaturã popularã de bunã calitate—a productivitãţii de un nivel literar delicios—a autorului capabil sã scrie multã literaturã popularã de bunã calitate, a celui care livreazã multã asemenea literaturã—gând reconfortant. La ei, cantitatea nu e un impediment—nici calitatea, un motiv de penurie. Scriu bine—scriind şi mult.
Ritmul domol al vieţii de comisar parizian, de fapt obositoare şi de un desãvârşit profesionalism, a lui Maigret (aperitive la braserie, plimbãri cu nevasta, terase, fumatul şi prânzurile, berile) face mult din interesul romanelor poliţiste ale lui Simenon, interesul lor provine din aceea cã Maigret se mişcã prin ele, cu naturaleţe şi omenie, şi la fel e şi cu ‘Maigret intrã în ring’ (‘Maigret et la Grande Perche’, ‘51) —un caz de dublã dispariţie (o olandezã: nevasta unui dentist, şi un spãrgãtor, soţul unei prostituate); e un caz estival, un caz de vacanţã, care oferã atmosferã, personaje interesante şi o enigmã. Maigret îşi face mereu timp pentru momente agreabile, mici plãceri, destinderi; simţul deosebit pentru climat, atmosferã, înscrie noi reuşite ale acuarelisticii lui Simenon.
Maigret primeşte o informare de la o fostã prostituatã, pe care o arestase cu mulţi ani în urmã, şi care vrea sã îi vorbeascã despre dispariţia soţului ei, un spãrgãtor de seifuri.
Undeva, autorul lui ‘Maigret’ descrie apartamentul unui bãtrân avocat parizian—şi noteazã mirosul de mâncare de acolo. E o trãsãturã pe care o reţii. Simenon e neîntrecut în a furniza nota unui loc, a unei locuinţe, a unei ore.
Şi niciun fel de blazare sau de cinism, nicãieri; numai detaşare, supleţe luminoasã şi o obiectivitate simpaticã.
Holmes şi Poirot fuseserã caricaturi, inşi cu mãruntaie de talaş, ca şi genialul Rouletabille şi (mulţi) alţii—dealtfel, pe potriva aptitudinilor literare ale autorilor lor; Maigret nu e. Nu e un ‘original’, ci un comisar competent.
Reuşita lui Simenon provine din aceea cã scrierile lui sunt, pe de o parte, atât de evident originale ca facturã, scrise în dispreţul convenţiilor de gen şi al poncifelor, iar pe de alta, satisfac deplin gustul doritorului de romane poliţiste, nu aratã a ‘travestiri’ sau a proze ‘impropriu numite poliţiste’, ci cu drept deplin la acest nume. Principala impresie pe care o fac e aceea de neconvenţionalitate şi, tocmai, de nesinchisire de canoanele comercialului, de necomercialitate—atât de slobod par lucrate.
Guillaume Serre, dentistul morocãnos, şi mama lui sinistrã sunt douã din creaţiile cele mai memorabile ale romanelor lui Simenon, şi schiţate cu lejeritatea şi naturaleţea pe care i le ştim (favorizate, poate, şi de imensul exerciţiu dobândit).
Traducerea titlului vorbeşte despre ‘ring’ fiindcã dentistul anchetat de Maigret e vãzut ca un boxer, iar înfruntarea psihologicã dintre el şi poliţist ia caracterul unui meci, al pugilisticii.
Romancier foarte admirat de cãtre Gide, Hemingway, Teachout, romancier citit, la a cãrui lecturã, experienţã agreabilã, devotaţii recurg adesea, scriitor pe care mai degrabã îl consumi decât îl analizezi sau te gândeşti la el, Simenon încântã întotdeauna. Unde se salahoreşte mult, e inevitabil sã existe mult moloz. Ca şi Balzac, a fost inegal—însã Paleologu constata acelaşi lucru la Camil P. şi Eliade, care n—au fost asemenea salahori literari!
Literaturã de consum, ceea ce a scris Simenon are durabilitatea adevãratei literaturi. Comparaţia cu ceea ce se scrie, de cãtre alţii, ca literaturã poliţistã, e concludent; şi e de mirare cã—n vremea în care Simenon scria asemenea giuvaieruri literare, atâţia francezi—inclusiv dintre literaţi—se puteau pasiona de polaruri!
Poate chiar mai mult decât Dumas sau Féval, Simenon evocã ideea tonomatului de literaturã popularã de bunã calitate—a productivitãţii de un nivel literar delicios—a autorului capabil sã scrie multã literaturã popularã de bunã calitate, a celui care livreazã multã asemenea literaturã—gând reconfortant. La ei, cantitatea nu e un impediment—nici calitatea, un motiv de penurie. Scriu bine—scriind şi mult.
vineri, 31 iulie 2009
NOTE DESPRE CAZURILE LUI CARRADOS
NOTE DESPRE CAZURILE LUI CARRADOS
Am citit o antologie de nuvele cu detectivul amator Carrados; iatã, pe scurt, subiectul fiecãrei nuvele.
Un soţ execrabil ĩncearcã sã—şi asasineze consoarta cu o instalaţie electricã, pe vreme de furtunã; de notat cã nevasta e geloasã şi posesivã. Un copil piere ca urmare a unei intoxicaţii cu ciuperci; aflãm la ce era folositã burina ĩn experimente. O serie de lovituri ingenioase la un depozit londonez de safeuri sfârşeşte ĩn mod buf, ca o farsã. Enigma unui macaz se aflã ĩn mijlocul unei catastrofe feroviare; Carrados exonereazã atât mecanicul cât şi acarul [--nu reiese, ĩnsã, cum a ajuns Carrados exact la casa cu camera ĩnchiriatã de indian şi ĩn ce fel a folosit acesta lampa verde, ce avea orientarea ferestrei cu planul indianului, etc.--]. O maşinã de jucat cãrţi ascunde o escrocherie destul de grosierã; Spinola, autorul ambelor, este un savant ţicnit, creator şi al unei maşini analitice nefolosibile, iar Carlyle nu—l ĩnsoţeşte pe Carrados ĩn acest caz.
Al şaselea caz este cel al chiriaşului vindicativ şi farsor.
Despre o copilã dispãrutã se crede cã a fost rãpitã de tatãl ei, un ins declasat, generos şi ĩnveninat; ĩnsã rãpitorul este un chirurg reputat, care a supus copilul unui act medical necesar.
A opta nuvelã se referã la un caz de crimã—un client al lui Carlyle se ştie ameninţat de ex—logodnicul fostei lui amante [sic !], pentru ca apoi sã fie gãsit ucis.
Am citit o antologie de nuvele cu detectivul amator Carrados; iatã, pe scurt, subiectul fiecãrei nuvele.
Un soţ execrabil ĩncearcã sã—şi asasineze consoarta cu o instalaţie electricã, pe vreme de furtunã; de notat cã nevasta e geloasã şi posesivã. Un copil piere ca urmare a unei intoxicaţii cu ciuperci; aflãm la ce era folositã burina ĩn experimente. O serie de lovituri ingenioase la un depozit londonez de safeuri sfârşeşte ĩn mod buf, ca o farsã. Enigma unui macaz se aflã ĩn mijlocul unei catastrofe feroviare; Carrados exonereazã atât mecanicul cât şi acarul [--nu reiese, ĩnsã, cum a ajuns Carrados exact la casa cu camera ĩnchiriatã de indian şi ĩn ce fel a folosit acesta lampa verde, ce avea orientarea ferestrei cu planul indianului, etc.--]. O maşinã de jucat cãrţi ascunde o escrocherie destul de grosierã; Spinola, autorul ambelor, este un savant ţicnit, creator şi al unei maşini analitice nefolosibile, iar Carlyle nu—l ĩnsoţeşte pe Carrados ĩn acest caz.
Al şaselea caz este cel al chiriaşului vindicativ şi farsor.
Despre o copilã dispãrutã se crede cã a fost rãpitã de tatãl ei, un ins declasat, generos şi ĩnveninat; ĩnsã rãpitorul este un chirurg reputat, care a supus copilul unui act medical necesar.
A opta nuvelã se referã la un caz de crimã—un client al lui Carlyle se ştie ameninţat de ex—logodnicul fostei lui amante [sic !], pentru ca apoi sã fie gãsit ucis.
joi, 2 iulie 2009
The Finishing Stroke
The Finishing Stroke
LOVITURA DE GRAŢIE este, ĩntr—un fel, un mare roman poliţist, dar altfel soluţia lui, ingenioasã, e minatã de inadvertenţe—eşafodajul ridicat de Craig rãmâne neutilizat—probele care trebuiau sã—l fi dezincriminat nu—s corect interpretate de Queen (la vremea respectivã), dar nici de dezincriminare n—a fost nevoie. De ce n—a fost Craig suspectat, de vreme ce şi el spune cã şi fãrã alfabetarul fenician tot el ar fi fost suspectul cel mai evident? Iar pe de altã parte, predarea unei averi nu se face aşa—Craig trebuia sã ĩi fi prezentat lui John actele evoluţiei averii, etc.. Cazul nu e cu adevãrat bine gândit.
Ca sã explic—Craig avea nevoie de ‚alfabetarul fenician’ ca alibi paradoxal—tocmai pentru cã el ar fi fost oricum primul suspectat. Ĩnsã el n—a fost suspectat [--dat fiind cã se putea presupune cã pumnalul ĩi era destinat fratelui supravieţuitor--]. Pe de altã parte, acest om inteligent nu dibuieşte existenţa unui alt frate—acolo unde Queen o fãcuse aproape pe loc—şi se familiarizeazã PREA RAPID, PREA DIN MERS cu procedeele lui Queen.
Altfel, romanul e ambiţios, ingenios, amplu, excitant şi important.
LOVITURA DE GRAŢIE este, ĩntr—un fel, un mare roman poliţist, dar altfel soluţia lui, ingenioasã, e minatã de inadvertenţe—eşafodajul ridicat de Craig rãmâne neutilizat—probele care trebuiau sã—l fi dezincriminat nu—s corect interpretate de Queen (la vremea respectivã), dar nici de dezincriminare n—a fost nevoie. De ce n—a fost Craig suspectat, de vreme ce şi el spune cã şi fãrã alfabetarul fenician tot el ar fi fost suspectul cel mai evident? Iar pe de altã parte, predarea unei averi nu se face aşa—Craig trebuia sã ĩi fi prezentat lui John actele evoluţiei averii, etc.. Cazul nu e cu adevãrat bine gândit.
Ca sã explic—Craig avea nevoie de ‚alfabetarul fenician’ ca alibi paradoxal—tocmai pentru cã el ar fi fost oricum primul suspectat. Ĩnsã el n—a fost suspectat [--dat fiind cã se putea presupune cã pumnalul ĩi era destinat fratelui supravieţuitor--]. Pe de altã parte, acest om inteligent nu dibuieşte existenţa unui alt frate—acolo unde Queen o fãcuse aproape pe loc—şi se familiarizeazã PREA RAPID, PREA DIN MERS cu procedeele lui Queen.
Altfel, romanul e ambiţios, ingenios, amplu, excitant şi important.
miercuri, 3 iunie 2009
Holmes e cel mai pastişabil şi mai mecanic, mai excitant; Poirot e cel mai simpatic; iar Maigret e cel mai realizat omeneşte—şi absolut nepastişabil—el e veritabila creaţie literarã, de necontrafãcut. Un Holmes surogat e posibil; un Maigret, nu.
Holmes e pastişabil—recuzita, fişa de semnalmente, alura şuie a cazurilor.
Poirot e prea afectuos creionat—ca sã—i dãm crezare romancierei când se dezice de el. E o repudiere neconvinsã, cu jumãtate de gurã, o toanã a autoarei.
Poirot e, de fapt, irezistibil.
Lui Maigret ĩi revine existenţa umanã deplinã; el e cel cu adevãrat nedisociabil de autorul lui.
Holmes e pastişabil—recuzita, fişa de semnalmente, alura şuie a cazurilor.
Poirot e prea afectuos creionat—ca sã—i dãm crezare romancierei când se dezice de el. E o repudiere neconvinsã, cu jumãtate de gurã, o toanã a autoarei.
Poirot e, de fapt, irezistibil.
Lui Maigret ĩi revine existenţa umanã deplinã; el e cel cu adevãrat nedisociabil de autorul lui.
vineri, 22 mai 2009
Basm terifiant.
Alegorizarea nu se supraadaugã—ci spoliazã. Alegorizarea corupe funcţionarea naraţiunii.
Dan, Dna. Ojog, Tudoran, Muşatescu, Constantin, Mitru, Dna. Stere.
۞
Cu atâta autenticã pãtrundere omeneascã, despre copilãria lui basarabeanã, viaţa de elev, etc..
۞
Dna. Christie este de fapt neecranizabilã; personajele ei sunt mereu ĩn mişcare—dar romanele sunt esenţial statice, iar informaţiile care le fac farmecul nu pot fi aduse decât de literaturã, sunt de naturã verbalã—nu vizualã.
Romanele poliţiste adevãrate NU SUNT ROMANE DE AVENTURI.
Cãrţile Dnei. Christie sunt de o naturã esenţial literarã.
۞
Ca idee de desfãtare—cei doi autori citiţi la rând de completist—autohtonii—a—şi oferi.
Alegorizarea nu se supraadaugã—ci spoliazã. Alegorizarea corupe funcţionarea naraţiunii.
Dan, Dna. Ojog, Tudoran, Muşatescu, Constantin, Mitru, Dna. Stere.
۞
Cu atâta autenticã pãtrundere omeneascã, despre copilãria lui basarabeanã, viaţa de elev, etc..
۞
Dna. Christie este de fapt neecranizabilã; personajele ei sunt mereu ĩn mişcare—dar romanele sunt esenţial statice, iar informaţiile care le fac farmecul nu pot fi aduse decât de literaturã, sunt de naturã verbalã—nu vizualã.
Romanele poliţiste adevãrate NU SUNT ROMANE DE AVENTURI.
Cãrţile Dnei. Christie sunt de o naturã esenţial literarã.
۞
Ca idee de desfãtare—cei doi autori citiţi la rând de completist—autohtonii—a—şi oferi.
joi, 30 aprilie 2009
Am citit Leblanc, Hobana (--introducerea la douã romane ale lui Wells--), Pamuk; am vãzut un film al lui Pintilie, un vechi desen animat (AVENTURILE DLUI. WONDERBIRD), INELUL CU BRILIANT (un teleplay cu Stãnculescu, şi grãsuna Florina Cercel), am fãcut primii paşi ĩn lumea lui Buchanan (cu ĨN ANUL 2889 şi CREATURE OF DESTRUCTION), am ascultat SHEER HEART ATTACK şi OUT OF OUR HEADS; FLASH GORDON (muzica filmului, pe care nu l—am vãzut; muzicã de un fermecãtor psihedelism).
Filmele lui Buchanan au funcţie terapeuticã—m—au ĩntors la eurocentrismul meu iniţial ,la exclusivismul european.
₪
Cele mai frumoase jocuri ale copilãriei sunt cele pe care le—am citit.
Filmele lui Buchanan au funcţie terapeuticã—m—au ĩntors la eurocentrismul meu iniţial ,la exclusivismul european.
₪
Cele mai frumoase jocuri ale copilãriei sunt cele pe care le—am citit.
Existã epoci literare când meritul de a inova e numai unul relativ, şi epoci când faptul de a nu inova e deasemeni o relativã lipsã de merit.
Oare decurgeau inovaţiile literare ale lui Doyle din condiţii preexistente care fãceau progresul cumva inevitabil, ca ĩn ştiinţe? Formula naraţiunii poliţiste moderne, de ex., era ceva aflat ĩn calea tuturor, ĩncât dacã nu o ‚descoperea’ Doyle, i—ar fi revenit altuia aceastã funcţie? E vorba mai degrabã de ‚descoperire’ decât de creaţie, de inovaţie? Bazele erau deja puse, de aşa naturã ĩncât nu mai rãmânea decât sã—ntinzi mâna ca sã culegi fructele?
Eu cred cã Doyle era un inovator real şi ale cãrui merite sunt ireductibile.
Oare decurgeau inovaţiile literare ale lui Doyle din condiţii preexistente care fãceau progresul cumva inevitabil, ca ĩn ştiinţe? Formula naraţiunii poliţiste moderne, de ex., era ceva aflat ĩn calea tuturor, ĩncât dacã nu o ‚descoperea’ Doyle, i—ar fi revenit altuia aceastã funcţie? E vorba mai degrabã de ‚descoperire’ decât de creaţie, de inovaţie? Bazele erau deja puse, de aşa naturã ĩncât nu mai rãmânea decât sã—ntinzi mâna ca sã culegi fructele?
Eu cred cã Doyle era un inovator real şi ale cãrui merite sunt ireductibile.
miercuri, 22 aprilie 2009
Am citit despre Ĩnviere la ; alte lecturi: Alastair Reynolds, Leroux [postfaţa lui Radu Toma este pretenţioasã şi retoricã, dar interesantã], Leblanc [care are, ĩn PRINŢUL DE JÉRICHO, o protagonistã nu mai puţin ‚romanescã’ decât la Leroux, iar decorul este aceeaşi Coastã de Azur], iar policierul lui Leblanc e de—a dreptul ĩmpuţit scris. Sunt 17 ani de când nu l—am mai citit pe Leblanc, şi 16 de când nu l—am mai citit pe Leroux. Crezusem, ĩn adolescenţã, cã am dat de gustul policierului francez antebelic şi interbelic—dar aceşti cârpaci francezi sunt ĩn mãsurã sã te descurajeze! Bineĩnţeles cã au scuze; creativitatea, sau, mai corect, producţia lor literarã era guvernatã implacabil de legi neartistice, de legi altele decât cele ale bunului gust şi ale originalitãţii. Dar, când cârpãcelile lor sunt proaste, ele sunt ĩmpuţit de proaste.
Literar, Leroux e omul efectelor—melodramatic, teatral, buf, exagerat ĩn mod deliberat ,flamboaianţã al cãrei gust câteodatã cam strident nu era—n mãsurã sã—l facã dezagreabil surrealiştilor care—i admirau cel puţin o carte.
A frecventa o spiritualitate—francezii, ruşii, Siluan, Ioan, unii teologi ca Mitropolitul IZ şi Mitropolitul KW—a afla—cognitiv—cogniţie, firea--ţintit pe practicã, pe scop, ţel—Hristos ĩn Misterele şi Scriptura Sa. Umanul. Viu, uman. Nefanatizat. Loara. Omenia. A bagateliza. A trãda, anula pervers. Ĩn religie, polul personal şi uman al experienţei. Studiu; scopul real—ca la poetul francez; nederutat; uman; uman, viu; doctrinã; spiritualitate, teologie, gândire; LA, patrologie; gândire; cãrţi sapienţiale. Ca scotiştii şi ca unionistul—cãrţile. Nefanatizat. Plenar, mintea; firesc; ‚liberal’; Eudes, Sf. Charles, ruşii, Siluan, Ioan, cei doi Mitropoliţi. A ‚transpune’ ,a funcţionaliza, a confrunta, a folosi.
Pe limpezime şi virilitate, pe instinct şi dibuire, nu pe confuzie, nu pe cârpãcealã.
₪
Predicã despre teologia Vamei Vechi (--sau, mã rog, Vãmii Vechi!--) şi faptul cã Ap. Toma i se arsese o siguranţã. Dar pe fond argumentaţia teologicã era ĩmbietoare—Ap. Toma nu este ‚scepticul’, ci insul şocat, luat pe sus, blocat de un eveniment, ultragiat, ‚cu siguranţa sãritã’.
₪
Folclorul, literatura noastrã veche, poezia, nuvelistica, teatrul, critica; genurile; estetica literaturii de aventuri; cãrţile zise pentru copii; muzicã (GM); patrologia. Şi mai degrabã ‚pe cãrţi’, decât ‚pe autori’.
Gracq, Lampedusa, Paleologu; ieşeanul; articole; concludent; noviciat; experienţã; romane; ce fac, nu ce spun, nu ce intenţionez sã vreau; autorii—furnizorii; considerente false; hedonic. Liga Villiers, dieta.
Plãcere; recapitulare, nevoie, mintea, asanare; registre; calificarea (v. supra). Gracq—şi nişte ştiinţe; ca romancier. Ca romancier.
Studiu; P.. Grãdina. Gustul experienţei şi al practicii, al instruirii.
Aşa—cinci scrieri ale lui Doyle; trei de Haggard; câte douã de Buchan şi E. Burroughs; câte una de Wells, London, Conrad, Mason, Falkner.
Anabolic. IV—francezii, stil, grile+ JG—reacţie+ IH, studiu+ studiu, ritm; orã+ joi—despre un trio (Dumas, Ojog, Dan, ed.).
Cârpãcealã.
Decis.
Literar, Leroux e omul efectelor—melodramatic, teatral, buf, exagerat ĩn mod deliberat ,flamboaianţã al cãrei gust câteodatã cam strident nu era—n mãsurã sã—l facã dezagreabil surrealiştilor care—i admirau cel puţin o carte.
A frecventa o spiritualitate—francezii, ruşii, Siluan, Ioan, unii teologi ca Mitropolitul IZ şi Mitropolitul KW—a afla—cognitiv—cogniţie, firea--ţintit pe practicã, pe scop, ţel—Hristos ĩn Misterele şi Scriptura Sa. Umanul. Viu, uman. Nefanatizat. Loara. Omenia. A bagateliza. A trãda, anula pervers. Ĩn religie, polul personal şi uman al experienţei. Studiu; scopul real—ca la poetul francez; nederutat; uman; uman, viu; doctrinã; spiritualitate, teologie, gândire; LA, patrologie; gândire; cãrţi sapienţiale. Ca scotiştii şi ca unionistul—cãrţile. Nefanatizat. Plenar, mintea; firesc; ‚liberal’; Eudes, Sf. Charles, ruşii, Siluan, Ioan, cei doi Mitropoliţi. A ‚transpune’ ,a funcţionaliza, a confrunta, a folosi.
Pe limpezime şi virilitate, pe instinct şi dibuire, nu pe confuzie, nu pe cârpãcealã.
₪
Predicã despre teologia Vamei Vechi (--sau, mã rog, Vãmii Vechi!--) şi faptul cã Ap. Toma i se arsese o siguranţã. Dar pe fond argumentaţia teologicã era ĩmbietoare—Ap. Toma nu este ‚scepticul’, ci insul şocat, luat pe sus, blocat de un eveniment, ultragiat, ‚cu siguranţa sãritã’.
₪
Folclorul, literatura noastrã veche, poezia, nuvelistica, teatrul, critica; genurile; estetica literaturii de aventuri; cãrţile zise pentru copii; muzicã (GM); patrologia. Şi mai degrabã ‚pe cãrţi’, decât ‚pe autori’.
Gracq, Lampedusa, Paleologu; ieşeanul; articole; concludent; noviciat; experienţã; romane; ce fac, nu ce spun, nu ce intenţionez sã vreau; autorii—furnizorii; considerente false; hedonic. Liga Villiers, dieta.
Plãcere; recapitulare, nevoie, mintea, asanare; registre; calificarea (v. supra). Gracq—şi nişte ştiinţe; ca romancier. Ca romancier.
Studiu; P.. Grãdina. Gustul experienţei şi al practicii, al instruirii.
Aşa—cinci scrieri ale lui Doyle; trei de Haggard; câte douã de Buchan şi E. Burroughs; câte una de Wells, London, Conrad, Mason, Falkner.
Anabolic. IV—francezii, stil, grile+ JG—reacţie+ IH, studiu+ studiu, ritm; orã+ joi—despre un trio (Dumas, Ojog, Dan, ed.).
Cârpãcealã.
Decis.
LEROUX ŞI PARFUMUL DOAMNEI ĨN NEGRU
LEROUX ŞI PARFUMUL DOAMNEI ĨN NEGRU
Ĩn PARFUMUL DOAMNEI ĨN NEGRU, Leroux, autor de agreabilã şi amuzantã prozã gazetãreascã, s—a gândit sã devinã autoreferenţial, ludic şi, am zice, postmodern. Vreme de 17 ani, pânã a citi aceastã carte, am crezut cã ‚parfumul’ titular se referã la moarte, este parfumul morţii. Apoi, prea scurt timp—cã este al unei femei fatale. Ĩnsã—i aparţine mamei prezumtive a protagonistului.
Execrabilã melodramã ludicã, dacã vreţi sã—mi şiţi pãrerea—cu Rouletabille ĩn chip de Gavroche.
Ĩn literatura de gen, sau dupã reţetã, dozarea elementelor nu e numai un principiu abstract. Necesitatea acestei reguli e ceva constatabil imediat. Prea multã melodramã o priveazã pe aceasta de eficienţa ei. Interesul e dat nu de elemente ca atare, ci de raporturile şi de funcţionalitatea lor, de planul funcţiei. Estetic, existã şi conteazã NU ELEMENTELE, ci dozãrile, raporturile, de la acestea vine plãcerea.
Leroux e fantazist, ĩnsã are ĩnsuşirea de cãpetenie a autorilor de policieruri—limpezimea, facultate poate gazetãreascã ĩnsã fundamentalã de a descrie bine, lãmurit. Definitorie pentru reportaje, poate apãrutã la şcoala lor, ea e utilã ĩn mod suprem pentru un policier; altfel, totul devine o bâiguialã.
Leroux folosea o formulã de suspans buf şi fantazist; atitudinea lui pare ambiguã—a unui persiflant, existã o atmosferã de sentimentalitate exageratã, de melodramã ordinarã şi de isterie generalã—toţi ‚hohotesc’ de plâns, etc., ĩntr—o lugubrã exaltare stupidã de—un gust execrabil, savanta Mathilde, pe care ne—nvãţasem s—o privim ca pe—o femeie ĩn cel mai ĩnalt grad dezirabilã şi ca pe—o mireasã poftitã devine simultan o mãicuţã istericã, toţi se perpelesc, se dau de ceasul morţii, jelesc, se vãicãresc, fanfaronada mitocãneascã a unor fraze e stridentã. Teatralitatea romanului face din Mathilde concomitent o ĩnsurãţicã şi o duioasã maicã. E stupid.
PARFUMUL DOAMNEI ... a urmat la un an dupã MISTERUL CAMEREI ...; urmãtoarea aventurã a lui Rouletabille (-din cele vreo opt--) a apãrut abia la patru ani de la PARFUM ....
Ĩn PARFUMUL DOAMNEI ĨN NEGRU, Leroux, autor de agreabilã şi amuzantã prozã gazetãreascã, s—a gândit sã devinã autoreferenţial, ludic şi, am zice, postmodern. Vreme de 17 ani, pânã a citi aceastã carte, am crezut cã ‚parfumul’ titular se referã la moarte, este parfumul morţii. Apoi, prea scurt timp—cã este al unei femei fatale. Ĩnsã—i aparţine mamei prezumtive a protagonistului.
Execrabilã melodramã ludicã, dacã vreţi sã—mi şiţi pãrerea—cu Rouletabille ĩn chip de Gavroche.
Ĩn literatura de gen, sau dupã reţetã, dozarea elementelor nu e numai un principiu abstract. Necesitatea acestei reguli e ceva constatabil imediat. Prea multã melodramã o priveazã pe aceasta de eficienţa ei. Interesul e dat nu de elemente ca atare, ci de raporturile şi de funcţionalitatea lor, de planul funcţiei. Estetic, existã şi conteazã NU ELEMENTELE, ci dozãrile, raporturile, de la acestea vine plãcerea.
Leroux e fantazist, ĩnsã are ĩnsuşirea de cãpetenie a autorilor de policieruri—limpezimea, facultate poate gazetãreascã ĩnsã fundamentalã de a descrie bine, lãmurit. Definitorie pentru reportaje, poate apãrutã la şcoala lor, ea e utilã ĩn mod suprem pentru un policier; altfel, totul devine o bâiguialã.
Leroux folosea o formulã de suspans buf şi fantazist; atitudinea lui pare ambiguã—a unui persiflant, existã o atmosferã de sentimentalitate exageratã, de melodramã ordinarã şi de isterie generalã—toţi ‚hohotesc’ de plâns, etc., ĩntr—o lugubrã exaltare stupidã de—un gust execrabil, savanta Mathilde, pe care ne—nvãţasem s—o privim ca pe—o femeie ĩn cel mai ĩnalt grad dezirabilã şi ca pe—o mireasã poftitã devine simultan o mãicuţã istericã, toţi se perpelesc, se dau de ceasul morţii, jelesc, se vãicãresc, fanfaronada mitocãneascã a unor fraze e stridentã. Teatralitatea romanului face din Mathilde concomitent o ĩnsurãţicã şi o duioasã maicã. E stupid.
PARFUMUL DOAMNEI ... a urmat la un an dupã MISTERUL CAMEREI ...; urmãtoarea aventurã a lui Rouletabille (-din cele vreo opt--) a apãrut abia la patru ani de la PARFUM ....
Ştiu cã ultima carte cititã de bunica mea a fost un roman al lui Féval, când avea 77 de ani; dar cred cã tot pe atunci a citit şi o carte a lui Verne, cea de aventuri ruseşti, STROGOFF, ĩntr—o ediţie urâtã. Cartea—mi fusese datã o vreme de D. Toma, ca şi cartea lui Hobana despre Verne, pentru cã Toma fãcea, la 28 de ani, o dietã Verne.
Ĩn acea vreme, D. Toma ĩi citea, de la mine, pe Dan şi pe Chandler; şi pe unii clasici sovietici ai literaturii pentru bãieţi—pe care—i recitea.
Ĩn acea vreme, D. Toma ĩi citea, de la mine, pe Dan şi pe Chandler; şi pe unii clasici sovietici ai literaturii pentru bãieţi—pe care—i recitea.
miercuri, 15 aprilie 2009
Şi Leroux şi Leblanc proveneau din familii de bogãtaşi; Leblanc era ceva mai vârstnic, şi a şi trit pânã la o epocã ulterioarã. Ambii au studiat dreptul—Leroux a şi terminat studiile respective.
Atunci când aveam 13—14 ani, cei doi erau autorii mei preferaţi. Deşi am citit puţin totuşi—trei cãrţi de Leblanc (douã romane, şi o culegere de nuvele), şi douã de Leroux.
Atunci când aveam 13—14 ani, cei doi erau autorii mei preferaţi. Deşi am citit puţin totuşi—trei cãrţi de Leblanc (douã romane, şi o culegere de nuvele), şi douã de Leroux.
luni, 9 martie 2009
CU ‘SFÂNTUL’ LA NEW YORK
CU ‘SFÂNTUL’ LA NEW YORK
Comicsurile au apãrut probabil ca versiuni desenate, grafice, ale unor naraţiuni de aventuri de felul SFÂNTULUI LA NEW—YORK.
Citesc romanul lui Charteris despre tribulaţiile newyorkeze ale ‚Sfântului’—mercenar, Batman şi vigilante la un loc.
Un vârstnic tatã cãruia gangsterii newyorkezi i—au asasinat fiul apeleazã la serviciile ‚Sfântului’ pentru, fireşte, a se rãzbuna.
Stilul lui Charteris chiar are un soi oarecare de farmec volubil, un pic cam vulgar şi obiecţionabil; ca format, cartea e un foileton pueril, pueril ca ton şi alurã, ĩn gustul comicsurilor. Nu este altfel decât mã aşteptam. Personajele sunt cu duiumul, dar Charteris evitã haloimãsul chandlerian. Dupã cum era şi de dorit, portretele fãcute de autor Sfântului ĩl ĩnfãţişeazã mult mai frumos decât Moore, cel care l—a interpretat ĩn nişte ecranizãri.
Charteris recurge la falsa expresivitate a melodramelor interbelice—caracterizarea detaliatã a mişcãrilor, gesturilor, etc., pentru ‚a reda impresia vieţii’. Nu aşa se procedeazã.
Comicsurile au apãrut probabil ca versiuni desenate, grafice, ale unor naraţiuni de aventuri de felul SFÂNTULUI LA NEW—YORK.
Citesc romanul lui Charteris despre tribulaţiile newyorkeze ale ‚Sfântului’—mercenar, Batman şi vigilante la un loc.
Un vârstnic tatã cãruia gangsterii newyorkezi i—au asasinat fiul apeleazã la serviciile ‚Sfântului’ pentru, fireşte, a se rãzbuna.
Stilul lui Charteris chiar are un soi oarecare de farmec volubil, un pic cam vulgar şi obiecţionabil; ca format, cartea e un foileton pueril, pueril ca ton şi alurã, ĩn gustul comicsurilor. Nu este altfel decât mã aşteptam. Personajele sunt cu duiumul, dar Charteris evitã haloimãsul chandlerian. Dupã cum era şi de dorit, portretele fãcute de autor Sfântului ĩl ĩnfãţişeazã mult mai frumos decât Moore, cel care l—a interpretat ĩn nişte ecranizãri.
Charteris recurge la falsa expresivitate a melodramelor interbelice—caracterizarea detaliatã a mişcãrilor, gesturilor, etc., pentru ‚a reda impresia vieţii’. Nu aşa se procedeazã.
marți, 10 februarie 2009
Traducerea UNEI MORŢI SUSPECTE rateazã de fapt gluma despre numele de botez al lui Biggers (aşa cum anterior a ratat şi amãnuntul cã, pentru unii, ‚Ecleziastul’ ERA Solomon).
Cu alte cuvinte, trebuia tradus prenumele lui Biggers şi explicat ĩn ce constã gluma Lordului.
۞
Autori foarte traduşi la noi (GM, Dnele. Eliot şi Austen, Hardy şi James), sau destul de traduşi (Trollope )—oricum, neignoraţi.
۞
Simpaticul Lord spune cã foloseşte metode psihologice la modã—şi anume, ‚ca oamenii din Psalmi’.
۞
Delicatese literare, fineţuri, ‚coloniale’.
۞
Linia de anglişti, politica de traduceri/ editãri.
۞
Eu ĩn profetismul (şi ĩn rodnicia sau chiar probitatea acţiunii lui) nu cred; dar ĩn stilul lui, da.
۞
Se acuzau prompt de diabolism. O fãceau mai mult automat, reflex.
۞
Asiduu traduşi; ligã. Stil; ed..
۞
O MOARTE SUSPECTÃ este ornatã cu mottouri ironice şi ĩncântãtoare, cu delicatese literare.
Primul roman la care—am ĩntâlnit aşa ceva—mottouri—a fost ROB ROY; când aveam, cred, vreo 8 ani. Nu le ĩnţelegeam rostul; ba chiar le luam drept vorbe ale vreunui personaj—care, apoi, nu mai apãrea ĩn roman, ĩn cursul capitolelor. [Nu ştiam eu cine—s poeţii citaţi de cãtre Scott.]
Mottourile sunt bune—câtã vreme nu—s ele mai interesante decât chiar capitolele care le urmeazã; la Dna. Sayers aceastã regulã este bineĩnţeles respectatã.
۞
Acest policier interbelic are un subiect destul de scandalos—lezbianism şi scandaluri de lezbiene. Ca şi alte romane britanice din aceeaşi vreme, lasã impresia cã homosexualitatea se practica pe scarã largã.
E deliberat incongruent, asimetric, chiar cumva dezlânat, aşa, ĩntr—o doarã, ironic—la antipodul romanelor Dnei. Christie.
Nu lasã impresia de mecanism, de maşinã—ci dimpotrivã, pare sã urmãreascã sinuozitãţile vieţii.
Cu alte cuvinte, trebuia tradus prenumele lui Biggers şi explicat ĩn ce constã gluma Lordului.
۞
Autori foarte traduşi la noi (GM, Dnele. Eliot şi Austen, Hardy şi James), sau destul de traduşi (Trollope )—oricum, neignoraţi.
۞
Simpaticul Lord spune cã foloseşte metode psihologice la modã—şi anume, ‚ca oamenii din Psalmi’.
۞
Delicatese literare, fineţuri, ‚coloniale’.
۞
Linia de anglişti, politica de traduceri/ editãri.
۞
Eu ĩn profetismul (şi ĩn rodnicia sau chiar probitatea acţiunii lui) nu cred; dar ĩn stilul lui, da.
۞
Se acuzau prompt de diabolism. O fãceau mai mult automat, reflex.
۞
Asiduu traduşi; ligã. Stil; ed..
۞
O MOARTE SUSPECTÃ este ornatã cu mottouri ironice şi ĩncântãtoare, cu delicatese literare.
Primul roman la care—am ĩntâlnit aşa ceva—mottouri—a fost ROB ROY; când aveam, cred, vreo 8 ani. Nu le ĩnţelegeam rostul; ba chiar le luam drept vorbe ale vreunui personaj—care, apoi, nu mai apãrea ĩn roman, ĩn cursul capitolelor. [Nu ştiam eu cine—s poeţii citaţi de cãtre Scott.]
Mottourile sunt bune—câtã vreme nu—s ele mai interesante decât chiar capitolele care le urmeazã; la Dna. Sayers aceastã regulã este bineĩnţeles respectatã.
۞
Acest policier interbelic are un subiect destul de scandalos—lezbianism şi scandaluri de lezbiene. Ca şi alte romane britanice din aceeaşi vreme, lasã impresia cã homosexualitatea se practica pe scarã largã.
E deliberat incongruent, asimetric, chiar cumva dezlânat, aşa, ĩntr—o doarã, ironic—la antipodul romanelor Dnei. Christie.
Nu lasã impresia de mecanism, de maşinã—ci dimpotrivã, pare sã urmãreascã sinuozitãţile vieţii.
sâmbătă, 27 decembrie 2008
De natura rerum diversarum
Irenicismul simpatic şi rezonabil al lui Nor transpare cât de cât şi ĩn REĨNTOARCEREA PÃIANJENULUI, roman despre activitatea lucrãtorilor de Securitate. Mã refer la faptul cã detectivul de la Interpol este totuşi un personaj ‚pozitiv’.
Pânã ĩn prezent am citit un singur alt roman din SFINX, iar cartea lui Nor mi se pare mai bunã.
۞
Dupã romanul securist al lui Nor, continui cu LUMINA ZILEI, de Swift; ĩntâmplarea a fãcut ca ĩn zilele de Crãciun sã ĩntâlnesc realizãri care se referã la cultura mâncãrii—unele, direct (ca romanul de faţã), altele, alegoric ĩnsã extrem de concret (şi de ĩmbietor)—ca OSPÃŢUL BABETTEI (sã comparãm numai cu hidosul film al italianului, MAREA CRÃPELNIŢÃ). BABETTE este un pamflet, o alegorie, dar şi o reuşitã reprezentare hedonicã.
Arta culinarã din acest film nu este o aiurealã, ceva figurat, ci rezultatul unei cogniţii reale. De aici şi amplul realism al reprezentãrii.
Ĩn dublu sens, ce, cum mãnâncã un om (mecanic, abstras; dizgraţios—zoologic, vorace) rãmâne un test de personalitate formidabil.
La Swift este interesant cã e exclusã convivialitatea—el considerã, sau protagonistul policierului considerã, cã mâncatul singur nu te transformã ĩntr—un mâncãu.
La fel de satisfãcãtoare ca reprezentarea unui meniu este reprezentarea actului de a mânca ( ĩn OSPÃŢUL ..., generalul este cel care ştie sã aprecieze şi sã consume).
Pânã ĩn prezent am citit un singur alt roman din SFINX, iar cartea lui Nor mi se pare mai bunã.
۞
Dupã romanul securist al lui Nor, continui cu LUMINA ZILEI, de Swift; ĩntâmplarea a fãcut ca ĩn zilele de Crãciun sã ĩntâlnesc realizãri care se referã la cultura mâncãrii—unele, direct (ca romanul de faţã), altele, alegoric ĩnsã extrem de concret (şi de ĩmbietor)—ca OSPÃŢUL BABETTEI (sã comparãm numai cu hidosul film al italianului, MAREA CRÃPELNIŢÃ). BABETTE este un pamflet, o alegorie, dar şi o reuşitã reprezentare hedonicã.
Arta culinarã din acest film nu este o aiurealã, ceva figurat, ci rezultatul unei cogniţii reale. De aici şi amplul realism al reprezentãrii.
Ĩn dublu sens, ce, cum mãnâncã un om (mecanic, abstras; dizgraţios—zoologic, vorace) rãmâne un test de personalitate formidabil.
La Swift este interesant cã e exclusã convivialitatea—el considerã, sau protagonistul policierului considerã, cã mâncatul singur nu te transformã ĩntr—un mâncãu.
La fel de satisfãcãtoare ca reprezentarea unui meniu este reprezentarea actului de a mânca ( ĩn OSPÃŢUL ..., generalul este cel care ştie sã aprecieze şi sã consume).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)