Petra HORNACKOVA şi Marcia Vega ROTH
Petra HORNACKOVA şi Marcia Vega ROTH îşi meritã pe deplin locul în aceastã enciclopedie vrednicã de Voltaire, Hasdeu şi, de ce nu, Flaubert.
Cele douã sunt autoarele lucrãrii de seminar Le roi Cophetua, din care spicuiesc fãrã a comenta :
--‘il a vécu retiré, loin des cercles littéraires et du monde mondain’ ;
--‘une espèce de rêverie, de songerie onirique’.
Autoarele cred cã ‘divizarea naraţiunii în scene’ (de cãtre exegeţi) ţine de ... ‘estetica teatralã’ şi cã pentru a ‘segmenta povestirea’ trebuie folosite criteriile acestei estetici ; eu îmi aminteam cã acesta este un exerciţiu şcolãresc vizând dezvoltarea unor modice aptitudini analitice la elevi. Epopeile homerice comportau scene cu mult înainte ca literatura dramaticã greacã sã existe.
Pe de altã parte, nuvela lui Gracq, pe care cautã sã o interpreteze cele douã neavenite, e prea interesantã cã sã nu ne dea bucuria de a citi despre ‘fuziunea între femeie şi luminã’, sau despre simbolistica datelor, a peisajelor şi vremii; în ansamblu, ca abordare analiticã, lucrarea e utilã, aratã cã o lecturã minuţioasã e rãsplãtitã.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Se afișează postările cu eticheta Julien Gracq. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Julien Gracq. Afișați toate postările
miercuri, 23 iunie 2010
miercuri, 26 mai 2010
Note gracqiene
Note gracqiene
Filozofii lui Gracq sunt, cu excepţia bunicului Hegel, cãruia nici nu ştiu dacã şi cât îi mai rãmãsese de fidel, Marx, Troţki, Lenin, Spengler; Spinoza e citat undeva, în treacãt, cu un cuvânt. Lenin fusese un gust al tinereţii; însã revenea, în scris, asupra lui, chiar şi la anii senectuţii, nu se dezisese de acest contact ideologic, pe care—l considera şi sub aspect literar.
Citea filozofie—însã nu teorii abstracte.
Gracq avea o exhaustivitate intelectualã care lui Tournier îi cam lipseşte: putem fi siguri cã, citindu—l pe Marx, avea sã treacã şi la Lenin şi Troţki (sau, citindu—l pe Lenin mai întâi, cum poate cã s—a petrecut, avea sã treacã şi la Troţki şi la Marx).
Intelectual, Tournier pare mereu ‘pe dinafarã’, lãutar, la plesnealã, la improvizaţie—pe când Gracq, ‘pe dinãuntru’. Cultura lui Tournier, referinţele lui, par mereu unele întâmplãtoare —şi chiar, uneori, fãrã mare semnificaţie; sau, mai grav: rãstãlmãcite, în doi peri.
Filozofii lui Gracq sunt, cu excepţia bunicului Hegel, cãruia nici nu ştiu dacã şi cât îi mai rãmãsese de fidel, Marx, Troţki, Lenin, Spengler; Spinoza e citat undeva, în treacãt, cu un cuvânt. Lenin fusese un gust al tinereţii; însã revenea, în scris, asupra lui, chiar şi la anii senectuţii, nu se dezisese de acest contact ideologic, pe care—l considera şi sub aspect literar.
Citea filozofie—însã nu teorii abstracte.
Gracq avea o exhaustivitate intelectualã care lui Tournier îi cam lipseşte: putem fi siguri cã, citindu—l pe Marx, avea sã treacã şi la Lenin şi Troţki (sau, citindu—l pe Lenin mai întâi, cum poate cã s—a petrecut, avea sã treacã şi la Troţki şi la Marx).
Intelectual, Tournier pare mereu ‘pe dinafarã’, lãutar, la plesnealã, la improvizaţie—pe când Gracq, ‘pe dinãuntru’. Cultura lui Tournier, referinţele lui, par mereu unele întâmplãtoare —şi chiar, uneori, fãrã mare semnificaţie; sau, mai grav: rãstãlmãcite, în doi peri.
‘si je me promène dans les rues de ma ville …’
‘si je me promène dans les rues de ma ville …’
Gracq mãrturisea [1] cã a scris ‘atât de puţine cãrţi’ din cauza penuriei de subiecte, înţelese ca ‘modele reduse’, cheia care pune în libertate acumularea narativã şi care disciplineazã ‘afluxul romanesc efervescent’. A se vedea cã Gracq dã ‘subiectului’ o accepţie particularã, pe care o specificã din punctul de vedere al sentimentului dat scriitorului de cãtre identificarea subiectului.
Înţelegea subiectul drept formã organicã şi entelehie a romanului, intuiţie, ‘sentiment’, zicea el. Subiectul reprezintã forma ordonatoare, nu rezumabilul unui roman, ci tocmai acel acces privilegiat la propria creativitate asurzitã şi amorfã.
Gãsirea subiectului e însoţitã, spunea Gracq, de ‘sentimentul cã totul e dat dintr—o datã’. Însã determinarea subiectelor reale ale cãrţilor e altceva decât corvoada şcolãreascã conexã.
Gracq credea cã Goethe şi Hugo au avut într—un grad înalt simţul subiectelor. Claudel era ambiguu în privinţa lui Goethe, nu cred prea mult în pretinsa lui aversiune, aceea a lui Stevenson pare mai întemeiatã; Chartier şi Gracq îl admirau într—adevãr pe Goethe.
Gracq şi Tournier se regãsesc în frecventarea romantismului nemţesc—deşi Gracq nu avea deloc o formaţie specialã ca germanist.
S—ar zice cã pentru Gracq existau numai doi americani—Poe şi Lovecraft. Dealtfel, dacã admiraţia lui Gracq pentru Verne şi Tolkien mi se pare încântãtoare, aceea pentru Lovecraft chiar depãşeşte orice aşteptãri, întrece nãdejdile.
Existã, am aflat, o repudiere explicitã a realismului de cãtre Gracq [2].
Existã şi o afirmare explicitã a inspiraţiei—în gãsirea subiectelor, ceva ce e ‘dat’, nu e mecanic.
Gracq înregistreazã deopotrivã şi transformãri şi vârste ale lecturii.
Neinteresat de realism (--ci de romantici, gotici, decadenţi, surrealişti--), prefera însã ‘literatura vieţii’, aşa cum o gãsea la Nerval şi la Tolstoi.
La Dostoievski am gãsit pânã acum cel puţin douã referinţe—o datã, când îl dã ca exemplu de romancier, alãturi de Balzac;--a doua oarã, când, scriind despre Chartier, îi reproşeazã restrictivitatea faţã de Dostoievski, din care comtianul normand n—ar fi acceptat decât douã cãrţi (eu sunt în mãsurã sã o adaug pe a treia, la care Chartier se referea, în scris, admirativ).
Gracq cititor al ruşilor e o laturã interesantã a acestui mare critic literar—la fel de interesantã ca şi Gracq cititor al lui Poe, Verne, Lovecraft şi Tolkien.
Pastişele şi parafrazele lui. Rescrieri. Ştia sã admire. Nu copia, nu imita balastul (semidoctismul beylian—cum n—o fãcuserã nici Taine, Nietzsche, Jaloux, Lampedusa, Pavese şi Giono—nu luau de la Beyle semidoctismul, lãutãrismul, nici nãravul plagiatelor şi al ‘erudiţiei de împrumut’, latura discutabilã a lui Beyle). La fel procedase Sadoveanu cu Creangã.
Gracq citea mult şi multe, divers, asortat, complementar. Era nefanatizat.
De scris, Gracq nu scrie deloc ca Beyle; însã din cele douã grupuri la modã în literatura vremii lui (machismul literar; scriitura neutrã, la obiect, netã, neirizatã, din care unii fãceau o invenţie americanã interbelicã, iar alţii o raportau la stilul lui Beyle), el nu se dezice explicit decât de Montherlant (din primul grup) şi nu îl acceptã decât pe Malraux (care ţinea, cumva, de ambele grupuri).
Dincolo de asta, rãmâne constatarea neasemãnãrii stilistice între Beyle şi Gracq. Iar un motiv de bucurie este referirea simultanã a lui Gracq la Beyle şi Chateaubriand; cãci stilistic, Gracq descinde din calofilia unor scriitori pe care Beyle i—ar fi detestat. Însã paradoxul unui beylism calofil şi estetizant, irizat, fusese ilustrat, cu exact un veac înainte, de cãtre Barbey, un alt autor gracqian.
Trebuie ştiut cã Gracq n—a scris pe larg despre tot ceea ce îi plãcea\ citea (Nerval, Dumas, Lovecraft, Tolkien, chiar Verne, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, etc.). Eseistica lui nu e exhaustivã, iar harta lecturilor lui rãmâne parţial neacoperitã—chiar subiect de presupuneri.
Se mai întâmplã sã depãşim cu mult vârsta unor maeştri ai noştri—aşa a fost, la Gracq, cazul cu Lautréamont, cu Rimbaud, dar şi cu Poe, Balzac şi Beyle—spre a nu mai vorbi de romanticii nemţi. Sã continuãm sã ucenicim la astfel de predecesori mult mai tineri.
E semnificativ cã singura carte de criticã literarã a lui Chartier pe care o citea Gracq era tocmai/ numai aceea despre Dickens—şi nu acelea despre Balzac şi Beyle—unde s—ar fi presupus cã se întâlneau sau cã erau în acord.
Beyle şi Chateaubriand existã împreunã, în tandem, şi la Chartier, ca şi la Gracq. Ei nu preluau îngustimile şi ranchiunele lui Beyle. Iar ceva apreciere pentru Hugo, deşi nu câtã la Chartier, existã şi la Gracq.
Romanul, o sugereazã Gracq, este aproximarea unei viziuni—încât determinant e şi ceva neliterar—sentimentul subiectului. Existã ceva determinat înafara romanului, ceva cãtre care scrierea tinde. Romanul e chimie—adicã intuiţie—şi nu geometrie, nu o asamblare formalã; testarea faţã de un sentiment preexistent. Ceva care determinã romanul nu e chiar literaturã—ci sentimentul subiectului, un loc spiritual. În cazul poeziei, predeterminarea e ceva vag; în cazul romanului, e mai mult decât atât. Nu existã o idee determinatã a poeziei, înafara realizãrii; pentru roman, existã. Sau: ideea preexistentã poeziei e ceva vag—pe când aceea care preexistã romanului e un sentiment desluşit, aşa şi nu altfel.
Filmele ca obiecte gracqiene.
Aprecieri.
Plimbarea ca practicã gracqianã. Însã e impalpabilul existenţei: o fluctuare.
Utilizarea literaturii.
La interpreţii istoriei, Gracq cãuta şi vroia viziunea. Îi plãceau, de aceea, intuitivii, nu tehnicii, nu pedanţii bosumflaţi, nu mofluzii universitari. Vroia curaj, sau, cu un barbarism la modã azi, ‘asertivitate’. Nu prudenţa savantã îl seducea—fireşte.
Din tetrada refuzatã de Tournier, Malraux îi era cel mai drag lui Gracq, cu toate cã nici Mauriac şi Aragon nu erau excluşi. Şi, dincolo de glumele despre ‘piaţa de consum a catolicismului literar’, despre Claudel şi Bernanos a scris mereu cu evlavie (dealtfel, ambii aparţin grupului de scriitori faţã de care considera cã Chartier a fost nedrept şi exclusivist, sau obtuz).
Relaţia lui cu literatura catolicilor francezi a fost întotdeauna una complexã, sinuoasã, nepretabilã la estimãri de principiu; era prea empiric şi avea prea mult bun simţ literar, pentru a cãdea în aşa ceva. Dealtfel, era necreştin, poate cã şi anticreştin, dupã cum unele luãri de poziţie o sugereazã, însã nu şi anticatolic. Iar ceea ce poate cã preluase de la Breton şi Lenin era anatgonizat eficient de Chateaubriand, Balzac, Nerval, romanticii nemţi—chiar, de ce nu, Verne şi Tolkien—încât sã nu poatã fi fanatizat—sau poluat de resentiment anticreştin şi antispiritual.
Genealogia lui îi include pe Beyle, Poe, Lovecraft, pe predecesorii surrealismului, pe Breton şi Lenin, pe Spengler—însã şi destui creştini. Poate de aceea, Gracq era (şi în aceastã privinţã) un echilibrat şi un moderat.
Marx, Lenin, Verne, geografii, Spengler, Lovecraft, Tolkien—existã mereu la Gracq posibilitãţi intelectual—afective care sã îi descumpãneascã pe mocofani.
La el, surrealismul nu era joacã, glumã şi farsã—ci ceva ancorat în romantism, în inovatorii francezi ai sc. XIX—şi, aparent paradoxal, în gustul peisajelor (reale) şi în cultivarea cuminte a ştiinţei geografiei.
Nu era tiflã şi teribilism.
Reproşa rãspicat literaturii ‘de dupã el’, sau care i—a succedat, uscãciunea, deprivarea afectivã. Avea un cuvânt de spus despre asta. Cerea o literaturã a sentimentului.
Era antirealist, şi nu se credea câtuşi de puţin decadent.
Nu a practicat surrealismul ca pe o bufonerie; de unde şi referirile, neocazionale, la ‘surrealiştii tragici’.
Nu e adevãrat cã se dezinteresase de politicã; ba chiar, pânã spre sfârşitul vieţii sale se ţinea la curent. Dupã cum nici nu ocolea TV—ul.
Avid de peisaje, de privelişti, pe care era antrenat sã se priveascã.
Nu existã la el teribilisme stupide.
Ajungând sã—l cunoascã şi personal pe Jűnger, se declara atras şi uman de cãtre acesta—nu numai de literatura lui.
Simţul vrãjii.
Iar un ‘vizual’ trebuie sã fi fost şi Jűnger.
Gracq nu vedea niciun antagonism între arta aşa cum o gândea şi simţea el—şi ceea ce scriau autorii catolici francezi. Niciun antagonism de principiu—nicio opoziţie.
Destul de neinspirat, Jűnger i—l prefera lui Gracq, ca scriitor, pe un alt francez. (Sau: nu—l aprecia pe Gracq la fel de mult pe cât îl aprecia şi elogia acesta; ceea ce poate cã era dreptul neamţului.)
Om al gratitudinii, Gracq onora ceea ce iubea (Jűnger şi Breton); şi era un generos. Presupun cã poate, la nevoie, mai şi pleda.
Filogerman (Wagner, romanticii nemţi, Spengler), prizonier al nemţilor, Gracq citea, în rãzboi, cartea unui ofiţer neamţ.
Filogermanismul lui cultural dateazã de la tinereţe. Şi acest cult pentru unii mari germani îl individualizeazã între scriitorii francezi. Tournier, care ar trebui sã fie mai competent, este şi mai vag, mai imprecis; preferã sã se refere, în ansamblu, la ‘cultura germanã’. Tournier nu e, în general, foarte explicit în legãturã cu ceea ce apreciazã din aceastã culturã germanã.
Gracq nu era un germanist; iar Tournier este. Gracq nici nu ştia nemţeşte; Tournier ştie.
Într—un fel, Gracq chiar avea ceva fabulos\ mitologic, în unicitatea sa; de unde, o parte din admiraţia neascunsã a lui Tournier. Tournier mai e şi teribilist, îi place sã batã câmpii; chiar se complace în şotii, în farse, în datul cu tifla, nu îi seamãnã geografului celui cuminte şi studios. Şi umorul celor doi e foarte diferit—mai aspru, mai abrupt şi întrucâtva mai adolescentin la Tournier, cu nota de şotie a celui mai tânãr.
Tournier îl curta pe Gracq, cam aşa cum acesta îi curtase pe Jűnger şi pe Breton—mai ales pe întâiul. Însã Tournier lãsa impresia de a fi, intelectual, mai dezorganizat, mai haotic—şi mai rudimentar, mai imprecis, mai vag—chiar mai evaziv.
Nu existã prejudecãţi la Gracq; mi—a lãsat mereu impresia unui om liber de prejudecãţi—şi, ceea ce e chiar foarte rar, a unui intelectual lipsit de prejudecãţi. Iar clişeele n—au putere asupra lui.
Gracq cerea literaturii sentimente. Detesta abstracţia.
A scris atât de puţin, declara el, fiindcã nu a avut subiecte. A scris atât cât i—a permis disponibilul de subiecte.
Emoţia—şi sentimentul—existã mereu şi pretutindeni la Gracq.
Neîncrederea în abstracţii; a realiza implicaţiile acestei abordãri (Tresmontant; Gilbert, cel pe care îl vreau arhimandrit în Albania).
Ca şi critic literar, Gracq a refuzat, fireşte, exerciţiul haotic, rutina, critica ‘în aer’, ocazionalã (adicã profesionalizatã), în voia şi la cheremul dezolant al pieţii. Nu a admis sã facã criticã pe ‘ceea ce se publica’. Sub aspectul rutinei, a rãmas strãin ‘exerciţiului critic’, cum îl numesc şcolarii întârziaţi. Fãcea o criticã electivã.
Nu existã la el zorul abrutizant, surogatul de criticã, foiletonismul. Existã, în schimb, amplã, critica de la malul Loarei—şi din mijlocul cãrţilor.
Obiceiurile lui—cãci ‘tabieturi’ e un cuvânt care sugereazã scleroza—peştele, cele 15 pg. ale ‘Mãnãstirii …’.
Inepuizabilul literar, aşa cum îl simţea Gracq, insaţiabil, neobosit cititor al unui set de cãrţi fundamentale.
NOTE:
[1] În ‘En lisant …’, din care citesc câteva excerpte.
[2] ‘Funciar alergic la realism’, în ‘Lettrines’ din ’67.
Gracq mãrturisea [1] cã a scris ‘atât de puţine cãrţi’ din cauza penuriei de subiecte, înţelese ca ‘modele reduse’, cheia care pune în libertate acumularea narativã şi care disciplineazã ‘afluxul romanesc efervescent’. A se vedea cã Gracq dã ‘subiectului’ o accepţie particularã, pe care o specificã din punctul de vedere al sentimentului dat scriitorului de cãtre identificarea subiectului.
Înţelegea subiectul drept formã organicã şi entelehie a romanului, intuiţie, ‘sentiment’, zicea el. Subiectul reprezintã forma ordonatoare, nu rezumabilul unui roman, ci tocmai acel acces privilegiat la propria creativitate asurzitã şi amorfã.
Gãsirea subiectului e însoţitã, spunea Gracq, de ‘sentimentul cã totul e dat dintr—o datã’. Însã determinarea subiectelor reale ale cãrţilor e altceva decât corvoada şcolãreascã conexã.
Gracq credea cã Goethe şi Hugo au avut într—un grad înalt simţul subiectelor. Claudel era ambiguu în privinţa lui Goethe, nu cred prea mult în pretinsa lui aversiune, aceea a lui Stevenson pare mai întemeiatã; Chartier şi Gracq îl admirau într—adevãr pe Goethe.
Gracq şi Tournier se regãsesc în frecventarea romantismului nemţesc—deşi Gracq nu avea deloc o formaţie specialã ca germanist.
S—ar zice cã pentru Gracq existau numai doi americani—Poe şi Lovecraft. Dealtfel, dacã admiraţia lui Gracq pentru Verne şi Tolkien mi se pare încântãtoare, aceea pentru Lovecraft chiar depãşeşte orice aşteptãri, întrece nãdejdile.
Existã, am aflat, o repudiere explicitã a realismului de cãtre Gracq [2].
Existã şi o afirmare explicitã a inspiraţiei—în gãsirea subiectelor, ceva ce e ‘dat’, nu e mecanic.
Gracq înregistreazã deopotrivã şi transformãri şi vârste ale lecturii.
Neinteresat de realism (--ci de romantici, gotici, decadenţi, surrealişti--), prefera însã ‘literatura vieţii’, aşa cum o gãsea la Nerval şi la Tolstoi.
La Dostoievski am gãsit pânã acum cel puţin douã referinţe—o datã, când îl dã ca exemplu de romancier, alãturi de Balzac;--a doua oarã, când, scriind despre Chartier, îi reproşeazã restrictivitatea faţã de Dostoievski, din care comtianul normand n—ar fi acceptat decât douã cãrţi (eu sunt în mãsurã sã o adaug pe a treia, la care Chartier se referea, în scris, admirativ).
Gracq cititor al ruşilor e o laturã interesantã a acestui mare critic literar—la fel de interesantã ca şi Gracq cititor al lui Poe, Verne, Lovecraft şi Tolkien.
Pastişele şi parafrazele lui. Rescrieri. Ştia sã admire. Nu copia, nu imita balastul (semidoctismul beylian—cum n—o fãcuserã nici Taine, Nietzsche, Jaloux, Lampedusa, Pavese şi Giono—nu luau de la Beyle semidoctismul, lãutãrismul, nici nãravul plagiatelor şi al ‘erudiţiei de împrumut’, latura discutabilã a lui Beyle). La fel procedase Sadoveanu cu Creangã.
Gracq citea mult şi multe, divers, asortat, complementar. Era nefanatizat.
De scris, Gracq nu scrie deloc ca Beyle; însã din cele douã grupuri la modã în literatura vremii lui (machismul literar; scriitura neutrã, la obiect, netã, neirizatã, din care unii fãceau o invenţie americanã interbelicã, iar alţii o raportau la stilul lui Beyle), el nu se dezice explicit decât de Montherlant (din primul grup) şi nu îl acceptã decât pe Malraux (care ţinea, cumva, de ambele grupuri).
Dincolo de asta, rãmâne constatarea neasemãnãrii stilistice între Beyle şi Gracq. Iar un motiv de bucurie este referirea simultanã a lui Gracq la Beyle şi Chateaubriand; cãci stilistic, Gracq descinde din calofilia unor scriitori pe care Beyle i—ar fi detestat. Însã paradoxul unui beylism calofil şi estetizant, irizat, fusese ilustrat, cu exact un veac înainte, de cãtre Barbey, un alt autor gracqian.
Trebuie ştiut cã Gracq n—a scris pe larg despre tot ceea ce îi plãcea\ citea (Nerval, Dumas, Lovecraft, Tolkien, chiar Verne, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, etc.). Eseistica lui nu e exhaustivã, iar harta lecturilor lui rãmâne parţial neacoperitã—chiar subiect de presupuneri.
Se mai întâmplã sã depãşim cu mult vârsta unor maeştri ai noştri—aşa a fost, la Gracq, cazul cu Lautréamont, cu Rimbaud, dar şi cu Poe, Balzac şi Beyle—spre a nu mai vorbi de romanticii nemţi. Sã continuãm sã ucenicim la astfel de predecesori mult mai tineri.
E semnificativ cã singura carte de criticã literarã a lui Chartier pe care o citea Gracq era tocmai/ numai aceea despre Dickens—şi nu acelea despre Balzac şi Beyle—unde s—ar fi presupus cã se întâlneau sau cã erau în acord.
Beyle şi Chateaubriand existã împreunã, în tandem, şi la Chartier, ca şi la Gracq. Ei nu preluau îngustimile şi ranchiunele lui Beyle. Iar ceva apreciere pentru Hugo, deşi nu câtã la Chartier, existã şi la Gracq.
Romanul, o sugereazã Gracq, este aproximarea unei viziuni—încât determinant e şi ceva neliterar—sentimentul subiectului. Existã ceva determinat înafara romanului, ceva cãtre care scrierea tinde. Romanul e chimie—adicã intuiţie—şi nu geometrie, nu o asamblare formalã; testarea faţã de un sentiment preexistent. Ceva care determinã romanul nu e chiar literaturã—ci sentimentul subiectului, un loc spiritual. În cazul poeziei, predeterminarea e ceva vag; în cazul romanului, e mai mult decât atât. Nu existã o idee determinatã a poeziei, înafara realizãrii; pentru roman, existã. Sau: ideea preexistentã poeziei e ceva vag—pe când aceea care preexistã romanului e un sentiment desluşit, aşa şi nu altfel.
Filmele ca obiecte gracqiene.
Aprecieri.
Plimbarea ca practicã gracqianã. Însã e impalpabilul existenţei: o fluctuare.
Utilizarea literaturii.
La interpreţii istoriei, Gracq cãuta şi vroia viziunea. Îi plãceau, de aceea, intuitivii, nu tehnicii, nu pedanţii bosumflaţi, nu mofluzii universitari. Vroia curaj, sau, cu un barbarism la modã azi, ‘asertivitate’. Nu prudenţa savantã îl seducea—fireşte.
Din tetrada refuzatã de Tournier, Malraux îi era cel mai drag lui Gracq, cu toate cã nici Mauriac şi Aragon nu erau excluşi. Şi, dincolo de glumele despre ‘piaţa de consum a catolicismului literar’, despre Claudel şi Bernanos a scris mereu cu evlavie (dealtfel, ambii aparţin grupului de scriitori faţã de care considera cã Chartier a fost nedrept şi exclusivist, sau obtuz).
Relaţia lui cu literatura catolicilor francezi a fost întotdeauna una complexã, sinuoasã, nepretabilã la estimãri de principiu; era prea empiric şi avea prea mult bun simţ literar, pentru a cãdea în aşa ceva. Dealtfel, era necreştin, poate cã şi anticreştin, dupã cum unele luãri de poziţie o sugereazã, însã nu şi anticatolic. Iar ceea ce poate cã preluase de la Breton şi Lenin era anatgonizat eficient de Chateaubriand, Balzac, Nerval, romanticii nemţi—chiar, de ce nu, Verne şi Tolkien—încât sã nu poatã fi fanatizat—sau poluat de resentiment anticreştin şi antispiritual.
Genealogia lui îi include pe Beyle, Poe, Lovecraft, pe predecesorii surrealismului, pe Breton şi Lenin, pe Spengler—însã şi destui creştini. Poate de aceea, Gracq era (şi în aceastã privinţã) un echilibrat şi un moderat.
Marx, Lenin, Verne, geografii, Spengler, Lovecraft, Tolkien—existã mereu la Gracq posibilitãţi intelectual—afective care sã îi descumpãneascã pe mocofani.
La el, surrealismul nu era joacã, glumã şi farsã—ci ceva ancorat în romantism, în inovatorii francezi ai sc. XIX—şi, aparent paradoxal, în gustul peisajelor (reale) şi în cultivarea cuminte a ştiinţei geografiei.
Nu era tiflã şi teribilism.
Reproşa rãspicat literaturii ‘de dupã el’, sau care i—a succedat, uscãciunea, deprivarea afectivã. Avea un cuvânt de spus despre asta. Cerea o literaturã a sentimentului.
Era antirealist, şi nu se credea câtuşi de puţin decadent.
Nu a practicat surrealismul ca pe o bufonerie; de unde şi referirile, neocazionale, la ‘surrealiştii tragici’.
Nu e adevãrat cã se dezinteresase de politicã; ba chiar, pânã spre sfârşitul vieţii sale se ţinea la curent. Dupã cum nici nu ocolea TV—ul.
Avid de peisaje, de privelişti, pe care era antrenat sã se priveascã.
Nu existã la el teribilisme stupide.
Ajungând sã—l cunoascã şi personal pe Jűnger, se declara atras şi uman de cãtre acesta—nu numai de literatura lui.
Simţul vrãjii.
Iar un ‘vizual’ trebuie sã fi fost şi Jűnger.
Gracq nu vedea niciun antagonism între arta aşa cum o gândea şi simţea el—şi ceea ce scriau autorii catolici francezi. Niciun antagonism de principiu—nicio opoziţie.
Destul de neinspirat, Jűnger i—l prefera lui Gracq, ca scriitor, pe un alt francez. (Sau: nu—l aprecia pe Gracq la fel de mult pe cât îl aprecia şi elogia acesta; ceea ce poate cã era dreptul neamţului.)
Om al gratitudinii, Gracq onora ceea ce iubea (Jűnger şi Breton); şi era un generos. Presupun cã poate, la nevoie, mai şi pleda.
Filogerman (Wagner, romanticii nemţi, Spengler), prizonier al nemţilor, Gracq citea, în rãzboi, cartea unui ofiţer neamţ.
Filogermanismul lui cultural dateazã de la tinereţe. Şi acest cult pentru unii mari germani îl individualizeazã între scriitorii francezi. Tournier, care ar trebui sã fie mai competent, este şi mai vag, mai imprecis; preferã sã se refere, în ansamblu, la ‘cultura germanã’. Tournier nu e, în general, foarte explicit în legãturã cu ceea ce apreciazã din aceastã culturã germanã.
Gracq nu era un germanist; iar Tournier este. Gracq nici nu ştia nemţeşte; Tournier ştie.
Într—un fel, Gracq chiar avea ceva fabulos\ mitologic, în unicitatea sa; de unde, o parte din admiraţia neascunsã a lui Tournier. Tournier mai e şi teribilist, îi place sã batã câmpii; chiar se complace în şotii, în farse, în datul cu tifla, nu îi seamãnã geografului celui cuminte şi studios. Şi umorul celor doi e foarte diferit—mai aspru, mai abrupt şi întrucâtva mai adolescentin la Tournier, cu nota de şotie a celui mai tânãr.
Tournier îl curta pe Gracq, cam aşa cum acesta îi curtase pe Jűnger şi pe Breton—mai ales pe întâiul. Însã Tournier lãsa impresia de a fi, intelectual, mai dezorganizat, mai haotic—şi mai rudimentar, mai imprecis, mai vag—chiar mai evaziv.
Nu existã prejudecãţi la Gracq; mi—a lãsat mereu impresia unui om liber de prejudecãţi—şi, ceea ce e chiar foarte rar, a unui intelectual lipsit de prejudecãţi. Iar clişeele n—au putere asupra lui.
Gracq cerea literaturii sentimente. Detesta abstracţia.
A scris atât de puţin, declara el, fiindcã nu a avut subiecte. A scris atât cât i—a permis disponibilul de subiecte.
Emoţia—şi sentimentul—existã mereu şi pretutindeni la Gracq.
Neîncrederea în abstracţii; a realiza implicaţiile acestei abordãri (Tresmontant; Gilbert, cel pe care îl vreau arhimandrit în Albania).
Ca şi critic literar, Gracq a refuzat, fireşte, exerciţiul haotic, rutina, critica ‘în aer’, ocazionalã (adicã profesionalizatã), în voia şi la cheremul dezolant al pieţii. Nu a admis sã facã criticã pe ‘ceea ce se publica’. Sub aspectul rutinei, a rãmas strãin ‘exerciţiului critic’, cum îl numesc şcolarii întârziaţi. Fãcea o criticã electivã.
Nu existã la el zorul abrutizant, surogatul de criticã, foiletonismul. Existã, în schimb, amplã, critica de la malul Loarei—şi din mijlocul cãrţilor.
Obiceiurile lui—cãci ‘tabieturi’ e un cuvânt care sugereazã scleroza—peştele, cele 15 pg. ale ‘Mãnãstirii …’.
Inepuizabilul literar, aşa cum îl simţea Gracq, insaţiabil, neobosit cititor al unui set de cãrţi fundamentale.
NOTE:
[1] În ‘En lisant …’, din care citesc câteva excerpte.
[2] ‘Funciar alergic la realism’, în ‘Lettrines’ din ’67.
miercuri, 19 mai 2010
Reflecţii despre Gracq
Reflecţii despre Gracq
La Gracq, ceea ce a citit a rodit; lecturile lui din Poe şi Lovecraft sunt în relaţie cu ceea ce a scris chiar el. La fel e adevãrat pentru Rimbaud şi suprarealişti—a scris şi Gracq ca aceştia. Lectura lui nu e deloc disjunsã de scris.
Legendele medievale le aprecia tocmai pentru elementul lor necreştin. E semnificativ cã le—a acceptat în recenzia prerafaelitã, wagnerianã—ceea ce Chesterton denunţase drept un pseudomedievalism, un medievalism denaturat, falsificat, intrinsec stricat, butaforicul Ev Mediu inventat de nişte necreştini—fie ei romantici ori prerafaeliţi, nedipuşi sã admitã elementul roman al religiei medievale—medievalism falsificator, impropriu, speculativ şi nãscocit.
(Drept contraexemplu, aş indica medievalitatea de la Claudel.)
E adevãrat cã Gracq nu vrea, ca romanticii şi prerafaeliţii, un ‘Ev Mediu fãrã catolicism’, ci o medievalitate care poartã indiciile unei spiritualitãţi ample, alta decât aceea creştinã, o spiritualitate vag travestitã creştin, ambiguu creştinatã.
Elementul pastişei şi parafrazei este aproape definitoriu la Gracq. Credea în astfel de exerciţii. Balzac, Tacit, chiar Dumas, spre a nu mai vorbi despre Poe, Lovecraft, Lautréamont, Rimbaud, sunt rescrişi.
Existã la Gracq exerciţiul parafrazei şi al pastişei. Unii vorbesc chiar despre … autopastişã, care ar surveni în vreo douã locuri.
Gracq ştia cã un stil este o perspectivã literarã—asupra vieţii şi literaturii.
Tehnic, parafraza este, într—un fel, chiar contrariul pastişei. Pastişa preia un stil, adesea redus la nişte procedee sau înţeles ca sumã de procedee—pe când parafraza porneşte de la o intuiţie.
Îmi place faptul cã probabil singurul discipol (de anvergurã) al lui Gracq, Tournier, este un catolic—şi cel care—l catolicizeazã pe Flaubert …. Iar acest catolic nu—i poartã nicio picã lui Gracq pentru presupusul/ pretinsul anticreştinism.
Relaţia literarã dintre un anticreştin (--nu numai un necreştin, cum era Montherlant, ci un secularist--) şi un catolic. Pe de altã parte, Gracq consimţea, cred, sã treacã drept un mistic—iar Tournier, drept un intelectualist.
La Gracq, ceea ce a citit a rodit; lecturile lui din Poe şi Lovecraft sunt în relaţie cu ceea ce a scris chiar el. La fel e adevãrat pentru Rimbaud şi suprarealişti—a scris şi Gracq ca aceştia. Lectura lui nu e deloc disjunsã de scris.
Legendele medievale le aprecia tocmai pentru elementul lor necreştin. E semnificativ cã le—a acceptat în recenzia prerafaelitã, wagnerianã—ceea ce Chesterton denunţase drept un pseudomedievalism, un medievalism denaturat, falsificat, intrinsec stricat, butaforicul Ev Mediu inventat de nişte necreştini—fie ei romantici ori prerafaeliţi, nedipuşi sã admitã elementul roman al religiei medievale—medievalism falsificator, impropriu, speculativ şi nãscocit.
(Drept contraexemplu, aş indica medievalitatea de la Claudel.)
E adevãrat cã Gracq nu vrea, ca romanticii şi prerafaeliţii, un ‘Ev Mediu fãrã catolicism’, ci o medievalitate care poartã indiciile unei spiritualitãţi ample, alta decât aceea creştinã, o spiritualitate vag travestitã creştin, ambiguu creştinatã.
Elementul pastişei şi parafrazei este aproape definitoriu la Gracq. Credea în astfel de exerciţii. Balzac, Tacit, chiar Dumas, spre a nu mai vorbi despre Poe, Lovecraft, Lautréamont, Rimbaud, sunt rescrişi.
Existã la Gracq exerciţiul parafrazei şi al pastişei. Unii vorbesc chiar despre … autopastişã, care ar surveni în vreo douã locuri.
Gracq ştia cã un stil este o perspectivã literarã—asupra vieţii şi literaturii.
Tehnic, parafraza este, într—un fel, chiar contrariul pastişei. Pastişa preia un stil, adesea redus la nişte procedee sau înţeles ca sumã de procedee—pe când parafraza porneşte de la o intuiţie.
Îmi place faptul cã probabil singurul discipol (de anvergurã) al lui Gracq, Tournier, este un catolic—şi cel care—l catolicizeazã pe Flaubert …. Iar acest catolic nu—i poartã nicio picã lui Gracq pentru presupusul/ pretinsul anticreştinism.
Relaţia literarã dintre un anticreştin (--nu numai un necreştin, cum era Montherlant, ci un secularist--) şi un catolic. Pe de altã parte, Gracq consimţea, cred, sã treacã drept un mistic—iar Tournier, drept un intelectualist.
Dna. Dominique Perrin despre Gracq şi Chartier
Dna. Dominique Perrin despre Gracq şi Chartier
Conferinţa Dnei. Dominique Perrin despre Gracq ca elev al lui Chartier, rostitã poticnit, înecat, cu o dicţie proastã şi tremurãtoare. Prezentarea ca atare a fost dizgraţioasã.
Expunere instructivã, atingând uneori banalul şi mai mereu platitudinea; nu existã interpretare, descifrare, care sunt substituite de enunţarea unor clişee pompoase, din care cauzã conferinţa nu e la înãlţimea subiectului. Cel puţin se citeazã texte la care eu nu am ajuns. Mult jargon ridicol, de un ‘bizantinism’ fad, reziduuri dizgraţioase. Pentru motive detaliate mai jos, apreciez conferinţa aceasta, pedantã şi fadã, drept una nesatisfãcãtoare.
Gracq a fost elevul lui Chartier între ’28—’30. ‘Atât de puţine urme’. Îi imputa lui Chartier restrictivitatea faţã de Claudel (din care alesese ceea ce e mai cornelian) şi Dostoievski, Malraux şi Bernanos. Îl cita pe Chartier ca analist al imaginaţiei (“Despre imaginaţie în roman’). Îl considera un întârziat, un decalat, un anacronic. Scrisul lui Chartier îi displãcea, sau cel puţin aşa pretindea. Eu sunt, ca şi Paleologu, un admirator al stilului filozofului francez.
Unul era un filozof pur—sânge, celãlalt un geograf şi istoric, cititor al lui Spengler, Chateaubriand şi Lenin: aşadar, diferit conformaţi. Filozofii care sunt notabili pentru Gracq, interpreţi ai istoriei, nu existã pentru Chartier—cu o excepţie, şi anume cea mai evidentã: Hegel.
Bineînţeles cã relaţia celor doi, Gracq şi Chartier, a fost una sinuoasã şi nerezumabilã —fapt de viaţã, fapt de formaţie, nu putea decât sã constituie obiectul reflecţiilor şi al revizuirilor. Expresia rezultatelor întâlnirii lor nu e susceptibilã de linearitate.
A mai fost şi confruntarea a douã inteligenţe de prim rang—o inteligenţã criticã, aceea a lui Chartier, şi una criticã şi creatoare, aceea a lui Gracq. La Gracq existã, în plus, plasticul—Verne, geografia, peisajele.
Gracq scrie despre Chartier şi cu un fel de resentiment; poate de ingratitudine. Nu are, în ceea ce afirmã despre fostul lui profesor, o detaşare seninã. Parte din ceea ce spune este o lichidare, o execuţie.
Pãrea sã îi poarte picã lui Chartier. Aceasta e, cel puţin, impresia mea, din auzirea dosarului alcãtuit de vorbitoare.
Se poate şi ca întâlnirea lui Gracq cu Chartier sã fie una din care se încearcã, retrospectiv, sã se facã mai mult decât a putut ea fi. Se poate ca Gracq sã fi avut dreptate, iar Chartier sã nici nu fi avut pentru el, în formaţia lui, un loc mai mare decât acela pe care dealtfel i—l şi atribuie; cã a învãţat ceva de la el e lucru sigur. Însã mai multã simpatie decât îi mai acorda Gracq n—a subzistat. Nu i—a fost unul dintre vasalii intelectuali—de care, o vreme, Chartier n—a dus lipsã. Erau, amândoi, balzacieni şi stendhalieni; însã de la un geograf şi romancier nu trebuie aşteptate recunoaşteri mai ample. Un Gracq alainian nici nu e unul deosebit de interesant. Însã aş spune cã, într—un fel, prin ceea ce preia de la Chartier, Gracq îi face dreptate acestuia—teoria întemeirii literaturii în imaginaţie, etc..
Diferenţe nu puteau sã nu existe între cititorul lui Nerval şi Spengler şi acela al lui Comte şi George Sand. Fiecare a mers pe drumul lui. La Chartier nu existã Poe şi Lovecraft—nici la Gracq, Rolland şi Kant. Unul are geografia şi fantasticul—celãlalt, anticlericalismul şi apriorismul. De aceste deosebiri nu trebuie fãcut caz.
Gracq nu e relevant în determinãrile lui exterioare—cã alegea scrieri ale lui Balzac şi Racine taxate ca ‘necaracteristice’, iar în rest, romantici nemţi, suprarealişti şi precursori ai acestora, decadenţi şi gotici. În determinarea internã a existenţei lui de cititor, scrierile acestea au, prin definiţie, un alt loc. Marginale în recepţia convenţionalã şi exterioarã, sã o numim academicã (nu ştiu dacã şi obşteascã), ele sunt capitale la Gracq. Ierarhiile lui sunt interesante ca atare, nu prin devierea notabilã de la ceea ce e convenţional stabilit. În lectura lui Gracq, scrierile acestea zise necaracteristice (antinomia unui ‘Balzac nebalzacian’, a unui ‘Racine neracinian’), sau ‘dinafara numitorului comun’, sunt înãlţate ‘la puterea Gracq’, reabilitate şi recitite.
Punerea pe tapet a necaracteristicului alegerilor, a neconvenţionalitãţii lor, demascã deficitul de înţelegere a naturii literaturii şi a rostului cunoaşterii literare (care nu e conformitatea silnicã cu ierarhiile convenţional admise …).
Mai cred ceva: în conferinţa Dna. Perrin nu sunt explorate tocmai tangenţele reale între Gracq şi Chartier (tandemul Balzac/ Stendhal, cu interpretãrile aferente), şi nici chestiunea lecturilor filozofice, semnificative, ale lui Gracq: ce fel de filozofie gusta şi citea acesta.
Dna. Perrin preia de fapt teza unui Gracq antirealist, fapt explicit şi în versiunea antirealistã pe care o primeşte Balzac la Gracq: nici vorbã de ‘concurenţa fãcutã stãrii civile’—ci un Balzac al afectelor, pentru care lumea exterioarã nu existã ca sã fie reprodusã/ interpretatã. Alţii vorbesc despre raportul cu lumea al lui Chartier—adicã exact contrariul a ceea ce vrusese sã demonstreze Gracq, care vedea în Chartier un demodat; cãci Gracq se vedea pe sine drept politicul, omul la zi—şi, în alt plan, geograful, omul naturii, pe când interlocutorii Dnei. Perrin tocmai asta îi atribuie lui Chartier şi îi interzic lui Gracq. Conversaţia din finalul conferinţei se încheie, aşadar, în nota unei confuzii. Interlocutorii se repliazã pe prejudecãţi: ‘realistul’ Chartier şi ‘poetul’ Gracq.
Conferinţa Dnei. Dominique Perrin despre Gracq ca elev al lui Chartier, rostitã poticnit, înecat, cu o dicţie proastã şi tremurãtoare. Prezentarea ca atare a fost dizgraţioasã.
Expunere instructivã, atingând uneori banalul şi mai mereu platitudinea; nu existã interpretare, descifrare, care sunt substituite de enunţarea unor clişee pompoase, din care cauzã conferinţa nu e la înãlţimea subiectului. Cel puţin se citeazã texte la care eu nu am ajuns. Mult jargon ridicol, de un ‘bizantinism’ fad, reziduuri dizgraţioase. Pentru motive detaliate mai jos, apreciez conferinţa aceasta, pedantã şi fadã, drept una nesatisfãcãtoare.
Gracq a fost elevul lui Chartier între ’28—’30. ‘Atât de puţine urme’. Îi imputa lui Chartier restrictivitatea faţã de Claudel (din care alesese ceea ce e mai cornelian) şi Dostoievski, Malraux şi Bernanos. Îl cita pe Chartier ca analist al imaginaţiei (“Despre imaginaţie în roman’). Îl considera un întârziat, un decalat, un anacronic. Scrisul lui Chartier îi displãcea, sau cel puţin aşa pretindea. Eu sunt, ca şi Paleologu, un admirator al stilului filozofului francez.
Unul era un filozof pur—sânge, celãlalt un geograf şi istoric, cititor al lui Spengler, Chateaubriand şi Lenin: aşadar, diferit conformaţi. Filozofii care sunt notabili pentru Gracq, interpreţi ai istoriei, nu existã pentru Chartier—cu o excepţie, şi anume cea mai evidentã: Hegel.
Bineînţeles cã relaţia celor doi, Gracq şi Chartier, a fost una sinuoasã şi nerezumabilã —fapt de viaţã, fapt de formaţie, nu putea decât sã constituie obiectul reflecţiilor şi al revizuirilor. Expresia rezultatelor întâlnirii lor nu e susceptibilã de linearitate.
A mai fost şi confruntarea a douã inteligenţe de prim rang—o inteligenţã criticã, aceea a lui Chartier, şi una criticã şi creatoare, aceea a lui Gracq. La Gracq existã, în plus, plasticul—Verne, geografia, peisajele.
Gracq scrie despre Chartier şi cu un fel de resentiment; poate de ingratitudine. Nu are, în ceea ce afirmã despre fostul lui profesor, o detaşare seninã. Parte din ceea ce spune este o lichidare, o execuţie.
Pãrea sã îi poarte picã lui Chartier. Aceasta e, cel puţin, impresia mea, din auzirea dosarului alcãtuit de vorbitoare.
Se poate şi ca întâlnirea lui Gracq cu Chartier sã fie una din care se încearcã, retrospectiv, sã se facã mai mult decât a putut ea fi. Se poate ca Gracq sã fi avut dreptate, iar Chartier sã nici nu fi avut pentru el, în formaţia lui, un loc mai mare decât acela pe care dealtfel i—l şi atribuie; cã a învãţat ceva de la el e lucru sigur. Însã mai multã simpatie decât îi mai acorda Gracq n—a subzistat. Nu i—a fost unul dintre vasalii intelectuali—de care, o vreme, Chartier n—a dus lipsã. Erau, amândoi, balzacieni şi stendhalieni; însã de la un geograf şi romancier nu trebuie aşteptate recunoaşteri mai ample. Un Gracq alainian nici nu e unul deosebit de interesant. Însã aş spune cã, într—un fel, prin ceea ce preia de la Chartier, Gracq îi face dreptate acestuia—teoria întemeirii literaturii în imaginaţie, etc..
Diferenţe nu puteau sã nu existe între cititorul lui Nerval şi Spengler şi acela al lui Comte şi George Sand. Fiecare a mers pe drumul lui. La Chartier nu existã Poe şi Lovecraft—nici la Gracq, Rolland şi Kant. Unul are geografia şi fantasticul—celãlalt, anticlericalismul şi apriorismul. De aceste deosebiri nu trebuie fãcut caz.
Gracq nu e relevant în determinãrile lui exterioare—cã alegea scrieri ale lui Balzac şi Racine taxate ca ‘necaracteristice’, iar în rest, romantici nemţi, suprarealişti şi precursori ai acestora, decadenţi şi gotici. În determinarea internã a existenţei lui de cititor, scrierile acestea au, prin definiţie, un alt loc. Marginale în recepţia convenţionalã şi exterioarã, sã o numim academicã (nu ştiu dacã şi obşteascã), ele sunt capitale la Gracq. Ierarhiile lui sunt interesante ca atare, nu prin devierea notabilã de la ceea ce e convenţional stabilit. În lectura lui Gracq, scrierile acestea zise necaracteristice (antinomia unui ‘Balzac nebalzacian’, a unui ‘Racine neracinian’), sau ‘dinafara numitorului comun’, sunt înãlţate ‘la puterea Gracq’, reabilitate şi recitite.
Punerea pe tapet a necaracteristicului alegerilor, a neconvenţionalitãţii lor, demascã deficitul de înţelegere a naturii literaturii şi a rostului cunoaşterii literare (care nu e conformitatea silnicã cu ierarhiile convenţional admise …).
Mai cred ceva: în conferinţa Dna. Perrin nu sunt explorate tocmai tangenţele reale între Gracq şi Chartier (tandemul Balzac/ Stendhal, cu interpretãrile aferente), şi nici chestiunea lecturilor filozofice, semnificative, ale lui Gracq: ce fel de filozofie gusta şi citea acesta.
Dna. Perrin preia de fapt teza unui Gracq antirealist, fapt explicit şi în versiunea antirealistã pe care o primeşte Balzac la Gracq: nici vorbã de ‘concurenţa fãcutã stãrii civile’—ci un Balzac al afectelor, pentru care lumea exterioarã nu existã ca sã fie reprodusã/ interpretatã. Alţii vorbesc despre raportul cu lumea al lui Chartier—adicã exact contrariul a ceea ce vrusese sã demonstreze Gracq, care vedea în Chartier un demodat; cãci Gracq se vedea pe sine drept politicul, omul la zi—şi, în alt plan, geograful, omul naturii, pe când interlocutorii Dnei. Perrin tocmai asta îi atribuie lui Chartier şi îi interzic lui Gracq. Conversaţia din finalul conferinţei se încheie, aşadar, în nota unei confuzii. Interlocutorii se repliazã pe prejudecãţi: ‘realistul’ Chartier şi ‘poetul’ Gracq.
Universul aşa cum e azi este cel asupra cãruia i s—a dat Lui Iisus stãpânire; aceasta e deosebirea. Universul este acela asupra cãruia Lui Iisus i s—a dat, de la Înviere, puterea; un univers în care Iisus are lucrare, asupra cãruia i s—a dat autoritate, asupra cãruia împãrãţeşte—cãci cuvintele lui sunt la present—de fapt: la trecut (‘mi s—a dat’) şi se referã la o situaţie prezentã. Atâtor necreştini nu le vine greu sã creadã cã asupra universului stãpâneşte hazardul, aleatoriul; însã atâtor creştini le e greu sã creadã cã asupra universului real pe care îl au sub simţuri stãpâneşte, definitiv şi nestricãtor, Iisus. Asupra universului întreg, vãzut şi nevãzut, împãrãţeşte Hristos, Împãratul; aceasta este transformarea capitalã.
§
Ieri o repezea, azi se juca cu pãrul ei. Iar ea îi vorbea despre autobuz, etc..
§
Puteam sã fi fãcut din blogul acesta ceva ca o culegere de eseisticã a lui Gracq.
§
Se poate scrie mai interesant despre sfinţi decât despre peisaje. Sau: dacã se poate scrie atât de interesant despre peisaje, cu cât mai interesant pot mâinile potrivite sã scrie despre sfinţi. Nu sfinţii sunt subiectul literar mai ingrat, ci peisajele.
§
Casã unde sã citesc Joyce, Homer, Gracq, Teilhard, romanciere victoriene, Giono şi Ramuz, nuvelele lui Mérimée, casã definitã ca locul unde sã citesc anumite cãrţi, câţiva mari autori. A testa. A merita. Nefanatizat. Cu ce nu mã joc.
Pentru a avea ceva, se cade sã vizezi altceva.
Acest fond stenic, salubru şi autentic—puţinul şi necesarul. Creaţia literarã. Plãcerile date de literaturã, de muzicã, de artã. Acestea sunt nenegociabilul vieţii. Acesta e semnificativul. Restul e pleava. (La Gobineau: cred în naraţiunile lui stendhaliene, nişte nuvele, şi în practica lui, în etica lui.)
Replierea ca mocofan.
17 ani.
§
Versetele 5 şi 17 ale Psalmului 37. Psalmul 87. Psalmul 102.
§
Apostolii par prinşi, incluşi în viaţa cea nouã a Învierii Lui Hristos, în dinamica vieţii celei noi inaugurate de scularea dintre cei morţi a Învãţãtorului, ajung şi ei sã fie atinşi de ea.
§
Cei ca Lossky supraestimeazã rolul şi locul Tradiţiei, o fetişizeazã, îi dau un statut prea impozant, nu au dramul de relativism necesar; îi cer mai mult decât poate ea oferi. Ei pretind cã ţin seama de ingerinţele critice, însã de fapt n—o fac. De aceea ei ajung sã pledeze mai degrabã decât sã raţioneze; ei nu mai gândesc decât pentru a pleda—devin prestidigitatori, mânuitori abili de date, de citate, iar viaţa profundã şi organicã a gândirii este astfel trãdatã. Practica lor devine un procedeu şi o pledoarie. La Lossky, Tradiţia ca realizare a Evangheliei, ca interpretare exhaustivã a ei, e prea unilateral înţeleasã. La el pare sã nu mai fie necesarã o confruntare raţionalã a Tradiţiei cu Evanghelia, o raportare a Tradiţiei la Noul Testament, care o precede şi o întemeiazã. Pentru Lossky, Tradiţia include Biblia în aşa fel încât nu mai e necesarã o raportare a întâiei la cea de—a doua. Lossky pretinde, sfruntat, cã Tradiţia poate da lucruri pe care aceasta nu le poate da; e o altã formã a tezei ‘autointerpretabilitãţii’—în acest caz, autointerpretabilitatea Tradiţiei, ca şi cum disonanţele ar fi neglijabile, etc..
§
Despre religiozitatea lui Alexandru al VII—lea, Inocenţiu al XI—lea.
De la Urban al VIII—lea la Inocenţiu al XII—lea, papii au fizionomii de muschetari, vreau sã spun cã arãtau ca domnii cocheţi din vremea respectivã, urmau moda vremii. Iar portretele celor trei faimoşi cardinali francezi de sc. XVII (--Richelieu, Mazarin şi Retz--) le cunosc de copil.
§
Valorile ei le—am regãsit şi în însemnãrile lui Gilbert; ceea ce mã face sã—mi fie iarãşi ruşine de ifosele şi zãdãrniciile mele, de nedemnele teribilisme, de pozele iraţionale. Nu altfel decât ea gândeşte Gilbert cu privire la viaţã—şi abia aceasta e ceea ce e mai uman şi mai expresiv în ordinal valorilor profunde. Asta m—a ruşinat. Trãiesc sub un nivel pe care cel puţin îl înţeleg, dacã nu—l şi pot numi al meu.
Nici ea, nici Gilbert—fiecare în registrul lui—nu abdicã de la gândire, de la raţiune—pe când eu tot ricoşez în teribilism, în pozã şi în defetism ascuns.
§
La 8 luni de la aranjarea acelor vrafuri.
§
Eseul ‘Zeiţa Cypris’, de la 49 de ani.
‘Je chante la Volupté, intacte au milieu de tout ce qui s’écroule ou s’écoule. Cypris jamais prise au dépourvu, ingénieuse, roublarde Cypris. Compagne, dit-on, de l’enfant au berceau. Compagne du vieillard presque dans la tombe.
[…]
Une heure seulement de sensualité charnelle éclatante suffit à contrebalancer un mois entier où chaque jour on se demandait : la vie, dans de telles conditions, vaut-elle d’être vécue? Quand la somme des ennuis dépasse d’autant la somme des plaisirs, comment ne pas s’écrier : “Plutôt le néant?” Mais vient cette heure d’obscénité merveilleuse, et c’est notre raison qui s’écrie : “Non! non! pas le néant! la vie!’
Ceea ce e pur şi simplu de bun simţ la Montherlant.
§
Romanescul la Gracq—de la Dumas şi Poe la suprarealism.
§
Intuirea cãii care duce într—o dimensiune profundã; uneori, un demers incantatoriu, unde eufonia cheamã profunzimea reflecţiei: nu e lucru neîntâlnit.
§
Istoria ca ecran; bidimensionalizarea istoriei.
§
Ambii atei francezi—Gracq şi Montherlant—dintre care întâiul şi un anticreştin şi secularist decis.
§
IV:--vesta, chipul, portrete;--muzicã;--actorul ‘meu’;--modernist, ştiinţe, raţiunea;--haine;--
§
Şi Gracq, şi evreul (interb.), şi crezul de artã, şi vizarea creaţiei—şi femeia—precedaserã redactarea acestui blog.
Principiile mele fuseserã: crezul, arta; creaţia; evreul (interb.); emoţia; Loara; conversia.
§
Acel pol becisnic, decadent.
§
Îmi oferise muzicã, lacrimi, degetele ei, ochii plânşi.
Ea nu e regula; ea e excepţia.
§
Oamenii cred orice—sau prea multe, oricum; poziţia mea este aceea a lui Duchesne, a lui Leon I, a Missei romane—fãrã supralicitãri, numai necesarul, cu istoricitate, în dimensiune istoricã—ceea ce e mai ‘uscat’, mai nesentimental şi mai trainic. ‘Sentiment’ existã: şi la Leon I, şi la Duchesne—însã unul de naturã a transpãrea cu discreţie, neintempestiv, viril, robust—fãrã pozã. Schismaticii rãsãriteni nu—s aşa de lipsiţi de extravaganţe. Teologii lor se cam prefac a şti mai multe decât chiar pot şti. De aceea, şi puţinul pe care chiar ar trebui sã—l ştie e vag şi lipsit de profunzime—sau are vana trãinicie a aripilor de fluture.
§
Nabokov spune cã teologii ruşi copiau totul de la francezii pe lângã care se oploşiserã; mãrturia lui n—o fi avizatã—poate cã nici de prima mânã nu e—însã e imparţialã.
§
Arta romanelor. Romanele drept creaţie.
Ca modernist. Ştiinţa. Prejudecãţi.
Creştin, n—am repudiat ceea ce fusesem înainte—nici n—am purces sã învãţ doctrina creştinã de la babe; îmi lipseşte ipocrizia necesarã.
Egalii—interlocutorii—controversa poate semnifica respect, acceptarea ca egal.
§
Asprimi ale vieţii.
§
Am nevoie de acea notã de bun simţ robust—şi par dezolat dacã o gãsesc!
§
M—aş descrie drept un modernist.
§
E, într—un fel, chiar poziţia autorilor rãsãriteni de catehisme—oameni ca Movilã şi ca Filaret—dogmaticieni sobri. Atitudinea lor comportã o spiritualitate.
§
A nu mai arunca aşa cu nume şi referinţe, a viza semnificativul, definitorul, coordonata adâncã.
De ex., Courbet şi Corot—tandem sau nu—la Gracq.
§
Astfel de ‘note gracqiene însã creştine’ existã deja, au şi fost scrise.
§
Sumã de nemulţumiri (trupul, casa, hainele). Cel care chiar sunt. Tangibilul.
Existenţa, ca atare—şi nu atomii ei, nu preambulurile ei, nu precursorii ei. Ci viaţa însãşi. De aceea nu conteazã cum arãta exemplarul cãrţii neokantianului francez. Existã ceva mai înalt.
§
Dintre cele patru romane balzaciene, lui Gracq i—a fost dat sã scrie numai despre douã (în PRÉFÉRENCES şi în LES EAUX ÉTROITES).
Descifrarea finã a unui lexic al iubirilor literare—din care sã şi învãţ ceva. Nu e pe potriva tuturor. De ce numai unele cãrţi, anume. Filigran magic.
§
Defetismul, descurajarea, amãrãciunea nihilismului ascuns, autodesconsiderarea, prãpãdul afectiv.
§
Muzicã, artã, literaturã. Derizoriul. Unghiul. Iluzii.
§
Gracq—romancierul, nuvelistul, poetul, dramaturgul, eseistul, criticul literar, geograful şi cãlãtorul—mai ales neîntrecutul cãlãtor.
Probabil cã Cingria mã intereseazã la fel de mult.
§
8 s./ an.
§
Acea inflexiune personalã şi agreabilã.
§
Cele câteva cãrţi—poate mai ales romane—iubite. Curajul şi gestul originalitãţii. Însã a nu se conforma nici toanelor, festelor chimiei.
Fãrã MINE, nu sunt nimic—fãrã ideea desluşitã a identitãţii, a ceea ce sunt.
§
Ca sã rãspundã femeia, trebuie sã vorbeascã bãrbatul.
§
Cãrţi şi vârste.
§
Nu existã la Gracq false puritãţi (estetizante); existã şi comunismul—chiar ceva militantism timpuriu, existã şi filozofia, şi ştiinţa istoriei, istoria ca practicã şi ca ştiinţã. Nu poza în sihãstrit mag al artei, etc.. Existã la el şi relativul, conjuncturalul, ocazionalul. E loc şi pentru acestea.
§
Replierea în vanitate—ca expresie a rãnii anterioare.
§
Prefer sã vorbesc despre lucruri, decât sã le fac; prefer sã le aplatizez în vorbire, în discursivitate, chiar în peroraţie, în volubilitatea abstractã.
§
Cinci romane italiene, cinci americane, cinci ruseşti, cinci româneşti, zece de limbã francezã, cinci engleze, zece japoneze, cinci
§
A merita.
§
Necesara purificare. Ca şi ‘diferenţierea’, alternarea de atitudini, varierea, ‘dialogul’ real.
§
Reflecţia despre artã—la Simmel, Gracq, Proust. Creaţia. Ceea ce primeazã la un autor este creaţia (nu aprecierile pedestre, ‘mãrturisirile’).
§
Creştinism învãţat în cãrţile câtorva Pãrinţi—care, într—un fel, presupune şi chiar postuleazã întregul—iar în altul, îl corecteazã.
§
Parafraza tacitianã.
§
Creştinismul—sau doctrina—nu trebuie introduse silnic, ca un element extrinsec.
§
Pg. 37 a prezentãrii analitice—despre cele patru culegeri.
§
Uman, nu—i semãn; uman, le semãn lui Claudel, Gracq, Cingria.
§
Ceea ce chiar ştiu—şi nu ceea ce mi se pare cã ştiu—sau ştiu ‘prin procurã’, ‘prin transfer’.
§
Dorinţa robustã simţitã faţã de o sãteancã—acum 11 z..
§
Sordidul, mizeria, halul.
§
A şti sã port hainele—nu a le plimba.
§
Religia lor nici nu depindea de ceea ce simţeau faţã de Papã—şi nici nu era rudimentarã.
§
A înţelege dinamicul şi contradictoriul, tranziţiile bruşte.
§
Fie acele nuvele enigmatice şi stendhaliene, fie basmele terifiante, oribile, romantice şi brutale.
§
Iar dacã i—a displãcut mereu, cum de a iubit—o cel mai mult, fãrã potrivã?
§
Intuitiv, se simte insuficienţa, convenţionalul şi chiar inadecvarea reputatelor formule dogmatice conciliare. Se simte şi panta care ar duce la inerţializarea lor.
§
Mã cred altcineva, şi nu sunt cine cred cã aş fi. Eroarea mea este una de autocunoaştere.
§
Diagramã—casã—manuale—bãrbat. Bãrbat: vârsta. Spoliat (luni).
§
A spune da şi nu—însã nearbitrar, nelezant.
§
Ca Montherlant, ca Simmel, ca Gracq ….
§
Profesionalitatea existã şi la Gracq, nu numai la Gobineau ….
§
Francheţea mântuitismului execrat.
§
Se mai poate vorbi despre Boswell, Waugh, Stevenson, Grin, Balzac, Falkner şi Reade …. (‘Parma’; ca ‘Roşu şi negru’; cei trei romancieri, plãceri; ieri, carnetul ě alternativ; ideea casei).
§
Asanarea.
§
Chiar modalitatea pastişei la Gracq. Pastişarea, parafraza—Dumas, Tacit.
Exerciţiile lui surrealiste.
§
Amploarea culturii literare a lui Gracq—Tolstoi, nemţii, latinii, Nerval ….
§
Diminuarea voluntarã. La prag.
§
Nu era vorba, vãd, despre vreo ediţie nouã, nu asta spune.
§
Gracq şi Stevenson.
§
Gracq a izbutit ceea ce Borges a intenţionat.
§
Fericirea, iubirea, plãcerile.
§
Azi, douã pahare de cola, aproape ½ kg. de cârnaţi, ceva telemea, puţin piept de pui. Ieri, douã şaorme. În douãsprezece zile, cârnaţi, cola, pascã şi cozonac (joi şi vin.).
§
Aiureli: cf. vin.. Casã. Muzicã. ’92.
§
Reflectam cât e de bine sã iubeşti pe cineva.
§
5 z. cu mintea destrãmatã—şi ritmul destrãmat.
§
Profunzimile şi tainele iubirii.
§
Despre Montherlant m—am documentat—însã fãrã ca încrederea sã—mi fie câştigatã—şi, mai ales, fãrã sã—mi facã bine, fãrã sã mã reconforteze—chiar dimpotrivã.
§
Evreul polonez, goticii englezi, Lorrain şi nuvelele lui Gobineau.
Baudelaire, Ruskin şi Nerval. Proze; versuri. Gradare, asimetrii. Cataramele sunt necesare curelelor, nu şi ideilor.
§
Cititorul Gracq s—a achitat faţã de autorii lui de cãpãtâi, analizând douã din cele patru romane ale lui Balzac şi scriind despre Beyle, Poe, Chateaubriand, Jűnger, Breton şi Verne. Şi—a exprimat gratitudinea. A scris despre cãrţile care însemnau ceva pentru el. Puritatea minţii lui se exprimã în aceea cã discutã creaţii ale autorilor respectivi—nu anexe ale scrisului lor. Aprofunda cãrţile însele, creaţiile, lãsând deoparte ceea ce nu e chiar literaturã. Îi plãcea pentru chiar scrierile lor. Îi cãuta în creaţiile lor, în ceea ce au creat.
§
Puteam avea ceea ce iubeam, distanţa nu era necesarã.
§
Canonul balzacian al lui Gracq.
§
Gracq cititorul mã duce cu gândul la Stevenson, care citea cu totul alţi autori (Hugo, Gautier, Meredith).
§
Mâncarea, ca act, uitatã.
§
De la Gracq şi Gobineau, lecţia profesionalitãţii. Valori.
§
Dovezi numai indirecte. Ce cunoştea Gracq din romantismul german; ce autori. O a doua decreştinare a medievalitãţii. Releul prerafaelit—şi, în general, romantic—sc. XIX—o primã decreştinare.
§
Nuvele—atmosferã şi sentimente.
§
Gracq viza mai degrabã mari compoziţii prerafaelite, ‘secularizate’, echivoce. Arta lui se înscrie marii linii de protest—romantic—prerafaelit—wagnerian—simbolist—suprarealist. Enigmaticul sãu e unul prerafaelit.
A şi spus cã îl interesau legendele medievale întrucât erau precreştine—adicã necreştine, nesubsumabile creştinismului.
§
Se spune, sau se şi crede, cã nuvelele lui continuã romanele.
§
Cariera de romancier a lui Gracq merge din ’39 pânã în ’58, cu anexa din ’70 (cu toate cã în cazul unui artist ca Gracq, nuvelele trebuie luate drept ceea ce le dã chiar el—şi nu ca nişte romane schiţate sau abandonate). Romanele şi—au urmat la 6, 6 şi 7 ani.
‘Argol’ este romanul erotic şi poesc, roman surrealist—spunea Breton; ‘Un frumos …’ e romanul coastei bretone, dialogal şi chiar, s—ar zice, epistemologic; ‘Syrtes’ e romanul hieratic, peisagistic şi în care naraţiunea diminuã, descreşte; ‘Un balcon …’ le—a pãrut unora drept comparativ realist, ‘suprapunere de realism şi mit’—spun alţii. La 48 de ani, terminã cu scrisul romanelor. Existã şi o nuvelã, din triptic, zisã vestigialã. Nuvela aceasta vestigialã pãrea sã continue ‘Syrtes’. Nuvela amplã a tripticului se referã mai degrabã la ‘Un balcon …’. Ar mai fi, cred, şi parafraza tacitianã, şi pastişa ‘Muschetarilor’. Ansamblul. Pastişe şi parafraze. Exerciţii. Ironia, ‘Syrtes’, ‘Muschetarii’, experienţã, pastişa, parafraza.
Grupajul poemelor surrealiste şi rimbaldiene. Schiţarea apartenenţei la mişcare (cel puţin cu primul roman şi cu aceste poeme)—cu toate cã fãrã înregimentare, fãrã cazarmã.
Gracq sau pulsiunea de viaţã; femei. Baie. Duş. Ras. Miros. Ten.
§
Ceea ce la alţii e schiţã şi intenţie, la Gracq e realizare.
Gracq este electrizant nu prin ceea ce a intenţionat sau ar fi putut face (cum e Ion Barbu), ci chiar prin ceea ce a fost, a fãcut şi a reprezentat.
§
Romanele—articolul şi prezentarea analiticã.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Repertoarul analitic al creaţiei gracqiene; aprecieri mai discutabile, abia azi remarcate.
Abia azi vãd nu puţinele note critice ale acestei prezentãri analitice, pe care o crezusem neutrã, neevaluativã.
§
Pg. 34: cauza lecturii.
§
Pânã a nu mã fi lãmurit cu privire la diferenţe, la deosebiri, la opoziţii. Relaţie nunaţatã.
§
Creştin într—o culturã predominant necreştinã, şi raportat la autori necreştini—şi adesea explicit anticreştini.
§
Nefanatizat.
§
Un eşec? Poate. Însã la altitudinea gracqianã.
§
Discursivitatea, pretinsa/ presupusa lipsã de încredere, lipsa de siguranţã, deşi textul e judecat drept ‘frumos’ (v. pg. 20).
§
Altitudinea necesarã.
Aşa mi—ar putea servi cãrţile lui Tournier, ale Dnei. Yourcenar.
§
În vara lui ’37 avea 27 de ani, îi împlinea atunci.
§
Pretinsa opoziţie cu poescul a acestui întâi roman mi se pare arbitrarã şi inexistentã.
§
Curajul gracqian al unui drum original în literaturã, al unei creativitãţi frapante şi noi.
§
Primul roman l—a scris la 27 de ani, când împlinea 27 de ani.
§
Nimic nu e mai interesant la un mare scriitor, decât romanele lui.
§
Chiar Gracq o califica drept carte ‘desperecheatã’; însã trad. româneascã a cunoscut mai multe ed. populare.
§
Reuşite ale creaţiei. Apreciate din punctul de vedere al reuşitei creaţiei.
§
Cãutarea propriei voci.
§
Curba, reuşite inegale.
§
Dna. Austen, Meredith, Stevenson, Kipling, vreun roman al surorilor, ‘Inglesant’. Gaidar, Nosov, Pamuk.
(Sumarul unei culegeri de eseuri.)
La Gracq sunt şase autori şi cinci cãrţi.
Doi germani, doi romantici, doi poeţi precursori ai surrealismului.
§
Gracq avea—şi a avut mereu—ceva de spus ca geograf—nu numai despre peisaje şi morfologii, ci şi despre aspectele propriu—zis tehnice ale meseriei.
§
‘Haideţi sã ieşim din ambiguitate—haideţi sã ne întâlnim, sã ne sãrutãm.’
§
Vrea sã îi fie spuse, desluşit.
§
Mila Lui Hristos nu e una juridicã, ci ontologicã. Ea nu e anularea unei sentinţe. Este terapie, putere şi vrere de a vindeca, este iubire în lucrare—este restaurare, cum ar spune Pãr. Stãniloae. Adâncul milei Lui nu semnificã o capacitate nelimitatã de a anula sentinţe, sau de a le comuta; ci de a restaura, de a vindeca, de a înnoi omul cãzut. Hristos nu e Cel care graţiazã—ci Cel care vindecã. Absolvind, vindecã, dezleagã de rãul bolii.
Implorarea milei Lui Hristos nu vizeazã rãzgândirea Lui. Nu îi este cerutã ‘iertarea’ în sens juridic, ca scutire de pedeapsã. Ceea ce e cerut este vindecarea pe care numai El o poate dispensa, cãci numai El o deţine, e capabil de ea.
Hristos e stãpân asupra ontologiei, a fiinţei, nu a juridicului.
El nu ‘iartã’ în sens juridic—adicã nu graţiazã, nu acordã clemenţã—ci vindecã, aduce vindecarea şi binele, experienţa iubirii. Mila Lui nu e o graţiere, o formã de a graţia; ci e o terapie, o vindecare. Ar putea fi notatã asocierea, în taumaturgia Lui Iisus, a ‘dezlegãrilor’ cu vindecãrile. A Lui Iisus e puterea de a comunica aceastã vindecare, şi de a întemeia în ea gestul Lui de clemenţã. El e Cel prin care ne vine tãmãduirea. Metafora medicalã mi se pare mult mai exactã decât aceea juridicã. Întemeiazã în viaţã, nu în dreptatea exterioarã, abstractã şi convenţionalã. Graţierea Lui aduce ceva—aduce vindecare, viaţã nouã.
Metafora taumaturgicã mi se pare mai aproape de adevãr decât aceea juridicã. Pãcatul e ca o boalã; sau ca o abatere de la prescripţie. A doua metaforã exprimã indirect, mediat, imperfect, ceea ce prima formuleazã direct.
Ce deterioreazã pãcatul? Este vorba despre stricarea fiinţei, nu despre contravenirea la o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã. Raportul cu Dumnezeu este un raport de viaţã, nu unul juridic şi contractual. Imaginea biologicã corespunde unei certe rafinãri a înţelegerii, este mai aptã.
Ca şi pentru Bergson, şi pentru mine imaginea biologicã exprimã mai bine decât imaginea juridical natura adâncurilor vieţii.
Pãcatul stricã fiinţa—mai mult decât stricã o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã.
Iar Hristos a venit ca sã vindece. Lucrarea Lui este o taumaturgie. El Însuşi foloseşte imagini ale organicului (viţa şi mlãdiţele) şi medicale.
Biblia însãşi foloseşte multiple seturi de imagini sugestive, se referã la diferite registre de realitãţi—politice, militare, juridice, erotice, medicale.
§
Întemeierea în enunţuri simple, propoziţii semnificative, nu în partizanate culturale.
§
Exist pentru tine, în vederea ta.
§
Balastul vieţii mele, lestul, zgura.
Bonurile; muzicã.
§
Pavese—stendhalian, romane stendhaliene şi suple. Cele mãcar cinci romane. ’97; ed.; tarabe; Dna. G., scrisorile, ed..
§
Atitudinea culturalã a lui Gracq nu l—a dus la desconsiderarea lui Lovecraft, Tolkien şi Verne. Nu s—a dezis de ei.
§
Pe Rimbaud, pe Lautréamont—nu numai i—a admirat, ci i—a şi urmat în practica literarã—a ‘scris ca ei’.
A fost rimbaldian, cum se zice, şi lautréamontian, în ceea ce a scris. A preluat ceva de la ei. Li s—a asociat. Pentru el, aceastã genealogie merge pânã la romantici—nemţi şi nu numai.
§
Stendhal, imagine a fericirii literare plenare şi integrale, la 11 ani.
§
Tripla afirmare, la Gracq—Iisus înviat (Emaus), latina imnurilor, forţa cuvintelor Lui Iisus. Elementul catolic şi creştin, acela latin—medieval.
§
Existã o eleganţã care tinde sã restabileascã fiinţa în adevãrul ei—ceva elementar şi necesar—ea aduce sau dã dimensiune. Ea vorbeşte despre un strat profund şi spiritual. O supraveghere, o eleganţã—care nu—s falsificare sau artificializare sau vanitate—ci dimpotrivã.
§
Un grobian care se imagineazã sofisticat.
§
Aiureli.
Profesionalitatea.
Modernism. Ştiinţa. Prejudecãţi. Mã vãd drept un modernist.
Cuvinte şi realitãţi. Tradiţionaliştii au mai ales cuvinte—divorţate cel mai adesea de orice realitate.
§
Tradiţionalismul reificã şi convenţionalizeazã religia, reducând—o la un cod; liberalismul o intelectualizeazã, printr—un reducţionism care o priveazã de afectivitate.
‘Explicaţiile’ iau locul iubirii, al dorului dupã Iisus, al aspiraţiei ardente de a fi cu El. Gesturi mecanice la unii; teorii şi ‘explicaţii’ la ceilalţi, urmând modele intelectuale ale vremii şi sacrificând afectivitatea.
§
Jaloux şi ceilalţi beylişti.
§
PAROHIALISMUL culturii clericilor. Frapanta lor incompetenţã culturalã. Cum se pot ei pronunţa despre o culturã pe care nici n—o cunosc, cãreia îi sunt strãini, pe care n—o simt, care nu le spune nimic şi nu înseamnã nimic pentru ei? În cel mai bun caz, au citit în seminar ceva Dostoievski, ceva Kant şi nişte catolici francezi. Apoi se pronunţã despre cultura modernã apuseanã, care le—a rãmas perfect strãinã. Cultura modernã vesticã nu se reduce la cei câţiva autori laici citiţi de ei în seminar.
Cãrţile acestei impozante culture seculare nu le spun, de fapt, nimic, nici nu îi intereseazã, le ignorã. Cultura lor rãmâne parohialã şi rudimentarã, schematicã şi anostã. Ridicol este cã se erijeazã în teoreticieni ai relaţiei dintre religie şi aceastã culturã vesticã. În anii formaţiei, cultivarea lor a fost una cu ţârâita, nefireascã.
Religia şi cultura secularã modernã apuseanã.
§
Creaţie narativã beylistã—Gobineau mai întâi, apoi Jaloux şi interbelicii. Progresul prin beylism. Progresul literar ca beylism. Pentru o istorie a beylismului literar (Pavese, Lampedusa, Gobineau, Barbey, Jaloux şi grupul sãu).
Numai imitaţii fade, inexpresive, flasce.
§
Tradiţionaliştii fac din religie un ansamblu de gesturi mecanice, o sacadare, o cadenţã, un ritual; progresiştii fanatici şi extremişti o reduc la un sistem abstract de explicaţii şi de ‘demitologizãri’ vane, din care orice legãturã vie cu Dumnezeu—aşadar orice religie—a dispãrut, s—a evaporat.
Ambele tabere se refugiazã în ceva care face cu neputinţã situarea faţã de Dumnezeu —o fac imposibilã sau superfluã.
Unii denatureazã şi falsificã, reificând; ceilalţi subţiazã, dilueazã, anihileazã prin abstracţiune. Unii par prea tipicari—iar ceilalţi, prea aerieni, prea abstraşi.
§
Pavese şi Camus spun lucruri diametral opuse despre Hemingway—unul vede în el pe noul Beyle, iar celãlalt, un surogat—cãruia originalul îi este infinit şi în orice chip preferabil. Iar americanul însuşi refuzã explicit afilierea şi dezminte influenţa.
§
Chiar în articolul despre culegerea de nuvele gracqiene se vorbeşte despre situarea celor douã nuvele într—un fel de continuitate cu ultimele douã romane.
§
Despre estetica prerafaelitã a lui Gracq.
Prerafaelitism literar.
§
Pe Gracq legendele bretone îl interesau ca necreştine.
§
Acest surrealist se interesa de geografie şi politicã, chiar de comunism. Contrazice nişte clişee. Visele lui, romanescul, nu îi tãiau gustul pentru geografie, comunism, chiar … leninism; un neconvenţional.
Visãtorul, cititorul romanticilor nemţi fãcea casã bunã cu geomorfologul şi geologul avizat.
La el e vorba mai întâi despre o spiritualitate.
§
Ieri m—am gândit la iubirea Mihaelei Ch., la firea ei, la nevoile ei emoţionale şi fizice, la ingratitudinea şi la modul prostesc cum m—am comportat.
Ar mai putea ea primi pãrerile mele de rãu?
M—a strãfulgerat acest regret, care se aflã la fundaţia existenţei mele afective—ingratitudinea inexplicabilã faţã de ea.
§
Alteori îmi refuzã atingerea ei, atingerea degetelor ei.
§
Anomalia ca un beylist sã se iroseascã pe subiecte de seminarist şi pe oţãrâri antitradiţionaliste; în religie sunt un modernist.
§
Pentru mine, modernismul multiform a fost ceva orânduit de Dumnezeu, o lucrare providenţialã, un semn al purtãrii de grijã a Lui Dumnezeu. Eu interpretez apariţia lui drept un act providenţial. Existã în el confuzii şi erori—ca şi în literature creştinã postapostolicã. S—a greşit—nu e ceva nefiresc.
O şansã datã de Dumnezeu religiei.
O interpretare misticã a istoriei teologiei.
Modernismul e sensul vrut de Dumnezeu pentru religie—dupã nefastul experiment liberal, liberalo—renaniano—hegelian.
§
Un Beyle hedonic, ceva mai religios, ceva mai cultivat, mai avid de lecturã—şi modernist.
§
Unele vor sã se dea—altele vor sã fie luate.
§
Impudoare patologicã, mahalagism eliadesc (v. aprecierea lui D. Toma despre indiscreţia tânãrului Eliade—gafa cu savantul italian insultat).
Francheţea neavenitã—ignorarea semitonurilor, a penumbrei discrete.
§
Gracq, Lampedusa, Pavese, ca sã nu mai vorbesc despre Taine, nu—l urmau pe Beyle unde nu e de urmat—în semidoctism, în desconsiderarea literaturii, în judecãţile literare sumare şi sãrace. Nu aşa, nu în asta vroiau ei sã fie ca Beyle. Ţinteau mai sus.
§
Despre Walken, ‘Vânãtorul de cerbi’, traduceri/ subtitrãri, Ţãranu, Tourette, Georgescu, urologi, Fãtu, Burlea. Versete, pictoriţa.
§
Strident.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Roger Waters 87 'Radiowaves'; FFMS ’79.
§
Nefanatizat.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Existã stendhalienii ca Nietzsche şi Taine, şi aceia ca Gracq, Chartier, Giono, Lampedusa, Pavese.
§
Ieri o repezea, azi se juca cu pãrul ei. Iar ea îi vorbea despre autobuz, etc..
§
Puteam sã fi fãcut din blogul acesta ceva ca o culegere de eseisticã a lui Gracq.
§
Se poate scrie mai interesant despre sfinţi decât despre peisaje. Sau: dacã se poate scrie atât de interesant despre peisaje, cu cât mai interesant pot mâinile potrivite sã scrie despre sfinţi. Nu sfinţii sunt subiectul literar mai ingrat, ci peisajele.
§
Casã unde sã citesc Joyce, Homer, Gracq, Teilhard, romanciere victoriene, Giono şi Ramuz, nuvelele lui Mérimée, casã definitã ca locul unde sã citesc anumite cãrţi, câţiva mari autori. A testa. A merita. Nefanatizat. Cu ce nu mã joc.
Pentru a avea ceva, se cade sã vizezi altceva.
Acest fond stenic, salubru şi autentic—puţinul şi necesarul. Creaţia literarã. Plãcerile date de literaturã, de muzicã, de artã. Acestea sunt nenegociabilul vieţii. Acesta e semnificativul. Restul e pleava. (La Gobineau: cred în naraţiunile lui stendhaliene, nişte nuvele, şi în practica lui, în etica lui.)
Replierea ca mocofan.
17 ani.
§
Versetele 5 şi 17 ale Psalmului 37. Psalmul 87. Psalmul 102.
§
Apostolii par prinşi, incluşi în viaţa cea nouã a Învierii Lui Hristos, în dinamica vieţii celei noi inaugurate de scularea dintre cei morţi a Învãţãtorului, ajung şi ei sã fie atinşi de ea.
§
Cei ca Lossky supraestimeazã rolul şi locul Tradiţiei, o fetişizeazã, îi dau un statut prea impozant, nu au dramul de relativism necesar; îi cer mai mult decât poate ea oferi. Ei pretind cã ţin seama de ingerinţele critice, însã de fapt n—o fac. De aceea ei ajung sã pledeze mai degrabã decât sã raţioneze; ei nu mai gândesc decât pentru a pleda—devin prestidigitatori, mânuitori abili de date, de citate, iar viaţa profundã şi organicã a gândirii este astfel trãdatã. Practica lor devine un procedeu şi o pledoarie. La Lossky, Tradiţia ca realizare a Evangheliei, ca interpretare exhaustivã a ei, e prea unilateral înţeleasã. La el pare sã nu mai fie necesarã o confruntare raţionalã a Tradiţiei cu Evanghelia, o raportare a Tradiţiei la Noul Testament, care o precede şi o întemeiazã. Pentru Lossky, Tradiţia include Biblia în aşa fel încât nu mai e necesarã o raportare a întâiei la cea de—a doua. Lossky pretinde, sfruntat, cã Tradiţia poate da lucruri pe care aceasta nu le poate da; e o altã formã a tezei ‘autointerpretabilitãţii’—în acest caz, autointerpretabilitatea Tradiţiei, ca şi cum disonanţele ar fi neglijabile, etc..
§
Despre religiozitatea lui Alexandru al VII—lea, Inocenţiu al XI—lea.
De la Urban al VIII—lea la Inocenţiu al XII—lea, papii au fizionomii de muschetari, vreau sã spun cã arãtau ca domnii cocheţi din vremea respectivã, urmau moda vremii. Iar portretele celor trei faimoşi cardinali francezi de sc. XVII (--Richelieu, Mazarin şi Retz--) le cunosc de copil.
§
Valorile ei le—am regãsit şi în însemnãrile lui Gilbert; ceea ce mã face sã—mi fie iarãşi ruşine de ifosele şi zãdãrniciile mele, de nedemnele teribilisme, de pozele iraţionale. Nu altfel decât ea gândeşte Gilbert cu privire la viaţã—şi abia aceasta e ceea ce e mai uman şi mai expresiv în ordinal valorilor profunde. Asta m—a ruşinat. Trãiesc sub un nivel pe care cel puţin îl înţeleg, dacã nu—l şi pot numi al meu.
Nici ea, nici Gilbert—fiecare în registrul lui—nu abdicã de la gândire, de la raţiune—pe când eu tot ricoşez în teribilism, în pozã şi în defetism ascuns.
§
La 8 luni de la aranjarea acelor vrafuri.
§
Eseul ‘Zeiţa Cypris’, de la 49 de ani.
‘Je chante la Volupté, intacte au milieu de tout ce qui s’écroule ou s’écoule. Cypris jamais prise au dépourvu, ingénieuse, roublarde Cypris. Compagne, dit-on, de l’enfant au berceau. Compagne du vieillard presque dans la tombe.
[…]
Une heure seulement de sensualité charnelle éclatante suffit à contrebalancer un mois entier où chaque jour on se demandait : la vie, dans de telles conditions, vaut-elle d’être vécue? Quand la somme des ennuis dépasse d’autant la somme des plaisirs, comment ne pas s’écrier : “Plutôt le néant?” Mais vient cette heure d’obscénité merveilleuse, et c’est notre raison qui s’écrie : “Non! non! pas le néant! la vie!’
Ceea ce e pur şi simplu de bun simţ la Montherlant.
§
Romanescul la Gracq—de la Dumas şi Poe la suprarealism.
§
Intuirea cãii care duce într—o dimensiune profundã; uneori, un demers incantatoriu, unde eufonia cheamã profunzimea reflecţiei: nu e lucru neîntâlnit.
§
Istoria ca ecran; bidimensionalizarea istoriei.
§
Ambii atei francezi—Gracq şi Montherlant—dintre care întâiul şi un anticreştin şi secularist decis.
§
IV:--vesta, chipul, portrete;--muzicã;--actorul ‘meu’;--modernist, ştiinţe, raţiunea;--haine;--
§
Şi Gracq, şi evreul (interb.), şi crezul de artã, şi vizarea creaţiei—şi femeia—precedaserã redactarea acestui blog.
Principiile mele fuseserã: crezul, arta; creaţia; evreul (interb.); emoţia; Loara; conversia.
§
Acel pol becisnic, decadent.
§
Îmi oferise muzicã, lacrimi, degetele ei, ochii plânşi.
Ea nu e regula; ea e excepţia.
§
Oamenii cred orice—sau prea multe, oricum; poziţia mea este aceea a lui Duchesne, a lui Leon I, a Missei romane—fãrã supralicitãri, numai necesarul, cu istoricitate, în dimensiune istoricã—ceea ce e mai ‘uscat’, mai nesentimental şi mai trainic. ‘Sentiment’ existã: şi la Leon I, şi la Duchesne—însã unul de naturã a transpãrea cu discreţie, neintempestiv, viril, robust—fãrã pozã. Schismaticii rãsãriteni nu—s aşa de lipsiţi de extravaganţe. Teologii lor se cam prefac a şti mai multe decât chiar pot şti. De aceea, şi puţinul pe care chiar ar trebui sã—l ştie e vag şi lipsit de profunzime—sau are vana trãinicie a aripilor de fluture.
§
Nabokov spune cã teologii ruşi copiau totul de la francezii pe lângã care se oploşiserã; mãrturia lui n—o fi avizatã—poate cã nici de prima mânã nu e—însã e imparţialã.
§
Arta romanelor. Romanele drept creaţie.
Ca modernist. Ştiinţa. Prejudecãţi.
Creştin, n—am repudiat ceea ce fusesem înainte—nici n—am purces sã învãţ doctrina creştinã de la babe; îmi lipseşte ipocrizia necesarã.
Egalii—interlocutorii—controversa poate semnifica respect, acceptarea ca egal.
§
Asprimi ale vieţii.
§
Am nevoie de acea notã de bun simţ robust—şi par dezolat dacã o gãsesc!
§
M—aş descrie drept un modernist.
§
E, într—un fel, chiar poziţia autorilor rãsãriteni de catehisme—oameni ca Movilã şi ca Filaret—dogmaticieni sobri. Atitudinea lor comportã o spiritualitate.
§
A nu mai arunca aşa cu nume şi referinţe, a viza semnificativul, definitorul, coordonata adâncã.
De ex., Courbet şi Corot—tandem sau nu—la Gracq.
§
Astfel de ‘note gracqiene însã creştine’ existã deja, au şi fost scrise.
§
Sumã de nemulţumiri (trupul, casa, hainele). Cel care chiar sunt. Tangibilul.
Existenţa, ca atare—şi nu atomii ei, nu preambulurile ei, nu precursorii ei. Ci viaţa însãşi. De aceea nu conteazã cum arãta exemplarul cãrţii neokantianului francez. Existã ceva mai înalt.
§
Dintre cele patru romane balzaciene, lui Gracq i—a fost dat sã scrie numai despre douã (în PRÉFÉRENCES şi în LES EAUX ÉTROITES).
Descifrarea finã a unui lexic al iubirilor literare—din care sã şi învãţ ceva. Nu e pe potriva tuturor. De ce numai unele cãrţi, anume. Filigran magic.
§
Defetismul, descurajarea, amãrãciunea nihilismului ascuns, autodesconsiderarea, prãpãdul afectiv.
§
Muzicã, artã, literaturã. Derizoriul. Unghiul. Iluzii.
§
Gracq—romancierul, nuvelistul, poetul, dramaturgul, eseistul, criticul literar, geograful şi cãlãtorul—mai ales neîntrecutul cãlãtor.
Probabil cã Cingria mã intereseazã la fel de mult.
§
8 s./ an.
§
Acea inflexiune personalã şi agreabilã.
§
Cele câteva cãrţi—poate mai ales romane—iubite. Curajul şi gestul originalitãţii. Însã a nu se conforma nici toanelor, festelor chimiei.
Fãrã MINE, nu sunt nimic—fãrã ideea desluşitã a identitãţii, a ceea ce sunt.
§
Ca sã rãspundã femeia, trebuie sã vorbeascã bãrbatul.
§
Cãrţi şi vârste.
§
Nu existã la Gracq false puritãţi (estetizante); existã şi comunismul—chiar ceva militantism timpuriu, existã şi filozofia, şi ştiinţa istoriei, istoria ca practicã şi ca ştiinţã. Nu poza în sihãstrit mag al artei, etc.. Existã la el şi relativul, conjuncturalul, ocazionalul. E loc şi pentru acestea.
§
Replierea în vanitate—ca expresie a rãnii anterioare.
§
Prefer sã vorbesc despre lucruri, decât sã le fac; prefer sã le aplatizez în vorbire, în discursivitate, chiar în peroraţie, în volubilitatea abstractã.
§
Cinci romane italiene, cinci americane, cinci ruseşti, cinci româneşti, zece de limbã francezã, cinci engleze, zece japoneze, cinci
§
A merita.
§
Necesara purificare. Ca şi ‘diferenţierea’, alternarea de atitudini, varierea, ‘dialogul’ real.
§
Reflecţia despre artã—la Simmel, Gracq, Proust. Creaţia. Ceea ce primeazã la un autor este creaţia (nu aprecierile pedestre, ‘mãrturisirile’).
§
Creştinism învãţat în cãrţile câtorva Pãrinţi—care, într—un fel, presupune şi chiar postuleazã întregul—iar în altul, îl corecteazã.
§
Parafraza tacitianã.
§
Creştinismul—sau doctrina—nu trebuie introduse silnic, ca un element extrinsec.
§
Pg. 37 a prezentãrii analitice—despre cele patru culegeri.
§
Uman, nu—i semãn; uman, le semãn lui Claudel, Gracq, Cingria.
§
Ceea ce chiar ştiu—şi nu ceea ce mi se pare cã ştiu—sau ştiu ‘prin procurã’, ‘prin transfer’.
§
Dorinţa robustã simţitã faţã de o sãteancã—acum 11 z..
§
Sordidul, mizeria, halul.
§
A şti sã port hainele—nu a le plimba.
§
Religia lor nici nu depindea de ceea ce simţeau faţã de Papã—şi nici nu era rudimentarã.
§
A înţelege dinamicul şi contradictoriul, tranziţiile bruşte.
§
Fie acele nuvele enigmatice şi stendhaliene, fie basmele terifiante, oribile, romantice şi brutale.
§
Iar dacã i—a displãcut mereu, cum de a iubit—o cel mai mult, fãrã potrivã?
§
Intuitiv, se simte insuficienţa, convenţionalul şi chiar inadecvarea reputatelor formule dogmatice conciliare. Se simte şi panta care ar duce la inerţializarea lor.
§
Mã cred altcineva, şi nu sunt cine cred cã aş fi. Eroarea mea este una de autocunoaştere.
§
Diagramã—casã—manuale—bãrbat. Bãrbat: vârsta. Spoliat (luni).
§
A spune da şi nu—însã nearbitrar, nelezant.
§
Ca Montherlant, ca Simmel, ca Gracq ….
§
Profesionalitatea existã şi la Gracq, nu numai la Gobineau ….
§
Francheţea mântuitismului execrat.
§
Se mai poate vorbi despre Boswell, Waugh, Stevenson, Grin, Balzac, Falkner şi Reade …. (‘Parma’; ca ‘Roşu şi negru’; cei trei romancieri, plãceri; ieri, carnetul ě alternativ; ideea casei).
§
Asanarea.
§
Chiar modalitatea pastişei la Gracq. Pastişarea, parafraza—Dumas, Tacit.
Exerciţiile lui surrealiste.
§
Amploarea culturii literare a lui Gracq—Tolstoi, nemţii, latinii, Nerval ….
§
Diminuarea voluntarã. La prag.
§
Nu era vorba, vãd, despre vreo ediţie nouã, nu asta spune.
§
Gracq şi Stevenson.
§
Gracq a izbutit ceea ce Borges a intenţionat.
§
Fericirea, iubirea, plãcerile.
§
Azi, douã pahare de cola, aproape ½ kg. de cârnaţi, ceva telemea, puţin piept de pui. Ieri, douã şaorme. În douãsprezece zile, cârnaţi, cola, pascã şi cozonac (joi şi vin.).
§
Aiureli: cf. vin.. Casã. Muzicã. ’92.
§
Reflectam cât e de bine sã iubeşti pe cineva.
§
5 z. cu mintea destrãmatã—şi ritmul destrãmat.
§
Profunzimile şi tainele iubirii.
§
Despre Montherlant m—am documentat—însã fãrã ca încrederea sã—mi fie câştigatã—şi, mai ales, fãrã sã—mi facã bine, fãrã sã mã reconforteze—chiar dimpotrivã.
§
Evreul polonez, goticii englezi, Lorrain şi nuvelele lui Gobineau.
Baudelaire, Ruskin şi Nerval. Proze; versuri. Gradare, asimetrii. Cataramele sunt necesare curelelor, nu şi ideilor.
§
Cititorul Gracq s—a achitat faţã de autorii lui de cãpãtâi, analizând douã din cele patru romane ale lui Balzac şi scriind despre Beyle, Poe, Chateaubriand, Jűnger, Breton şi Verne. Şi—a exprimat gratitudinea. A scris despre cãrţile care însemnau ceva pentru el. Puritatea minţii lui se exprimã în aceea cã discutã creaţii ale autorilor respectivi—nu anexe ale scrisului lor. Aprofunda cãrţile însele, creaţiile, lãsând deoparte ceea ce nu e chiar literaturã. Îi plãcea pentru chiar scrierile lor. Îi cãuta în creaţiile lor, în ceea ce au creat.
§
Puteam avea ceea ce iubeam, distanţa nu era necesarã.
§
Canonul balzacian al lui Gracq.
§
Gracq cititorul mã duce cu gândul la Stevenson, care citea cu totul alţi autori (Hugo, Gautier, Meredith).
§
Mâncarea, ca act, uitatã.
§
De la Gracq şi Gobineau, lecţia profesionalitãţii. Valori.
§
Dovezi numai indirecte. Ce cunoştea Gracq din romantismul german; ce autori. O a doua decreştinare a medievalitãţii. Releul prerafaelit—şi, în general, romantic—sc. XIX—o primã decreştinare.
§
Nuvele—atmosferã şi sentimente.
§
Gracq viza mai degrabã mari compoziţii prerafaelite, ‘secularizate’, echivoce. Arta lui se înscrie marii linii de protest—romantic—prerafaelit—wagnerian—simbolist—suprarealist. Enigmaticul sãu e unul prerafaelit.
A şi spus cã îl interesau legendele medievale întrucât erau precreştine—adicã necreştine, nesubsumabile creştinismului.
§
Se spune, sau se şi crede, cã nuvelele lui continuã romanele.
§
Cariera de romancier a lui Gracq merge din ’39 pânã în ’58, cu anexa din ’70 (cu toate cã în cazul unui artist ca Gracq, nuvelele trebuie luate drept ceea ce le dã chiar el—şi nu ca nişte romane schiţate sau abandonate). Romanele şi—au urmat la 6, 6 şi 7 ani.
‘Argol’ este romanul erotic şi poesc, roman surrealist—spunea Breton; ‘Un frumos …’ e romanul coastei bretone, dialogal şi chiar, s—ar zice, epistemologic; ‘Syrtes’ e romanul hieratic, peisagistic şi în care naraţiunea diminuã, descreşte; ‘Un balcon …’ le—a pãrut unora drept comparativ realist, ‘suprapunere de realism şi mit’—spun alţii. La 48 de ani, terminã cu scrisul romanelor. Existã şi o nuvelã, din triptic, zisã vestigialã. Nuvela aceasta vestigialã pãrea sã continue ‘Syrtes’. Nuvela amplã a tripticului se referã mai degrabã la ‘Un balcon …’. Ar mai fi, cred, şi parafraza tacitianã, şi pastişa ‘Muschetarilor’. Ansamblul. Pastişe şi parafraze. Exerciţii. Ironia, ‘Syrtes’, ‘Muschetarii’, experienţã, pastişa, parafraza.
Grupajul poemelor surrealiste şi rimbaldiene. Schiţarea apartenenţei la mişcare (cel puţin cu primul roman şi cu aceste poeme)—cu toate cã fãrã înregimentare, fãrã cazarmã.
Gracq sau pulsiunea de viaţã; femei. Baie. Duş. Ras. Miros. Ten.
§
Ceea ce la alţii e schiţã şi intenţie, la Gracq e realizare.
Gracq este electrizant nu prin ceea ce a intenţionat sau ar fi putut face (cum e Ion Barbu), ci chiar prin ceea ce a fost, a fãcut şi a reprezentat.
§
Romanele—articolul şi prezentarea analiticã.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Repertoarul analitic al creaţiei gracqiene; aprecieri mai discutabile, abia azi remarcate.
Abia azi vãd nu puţinele note critice ale acestei prezentãri analitice, pe care o crezusem neutrã, neevaluativã.
§
Pg. 34: cauza lecturii.
§
Pânã a nu mã fi lãmurit cu privire la diferenţe, la deosebiri, la opoziţii. Relaţie nunaţatã.
§
Creştin într—o culturã predominant necreştinã, şi raportat la autori necreştini—şi adesea explicit anticreştini.
§
Nefanatizat.
§
Un eşec? Poate. Însã la altitudinea gracqianã.
§
Discursivitatea, pretinsa/ presupusa lipsã de încredere, lipsa de siguranţã, deşi textul e judecat drept ‘frumos’ (v. pg. 20).
§
Altitudinea necesarã.
Aşa mi—ar putea servi cãrţile lui Tournier, ale Dnei. Yourcenar.
§
În vara lui ’37 avea 27 de ani, îi împlinea atunci.
§
Pretinsa opoziţie cu poescul a acestui întâi roman mi se pare arbitrarã şi inexistentã.
§
Curajul gracqian al unui drum original în literaturã, al unei creativitãţi frapante şi noi.
§
Primul roman l—a scris la 27 de ani, când împlinea 27 de ani.
§
Nimic nu e mai interesant la un mare scriitor, decât romanele lui.
§
Chiar Gracq o califica drept carte ‘desperecheatã’; însã trad. româneascã a cunoscut mai multe ed. populare.
§
Reuşite ale creaţiei. Apreciate din punctul de vedere al reuşitei creaţiei.
§
Cãutarea propriei voci.
§
Curba, reuşite inegale.
§
Dna. Austen, Meredith, Stevenson, Kipling, vreun roman al surorilor, ‘Inglesant’. Gaidar, Nosov, Pamuk.
(Sumarul unei culegeri de eseuri.)
La Gracq sunt şase autori şi cinci cãrţi.
Doi germani, doi romantici, doi poeţi precursori ai surrealismului.
§
Gracq avea—şi a avut mereu—ceva de spus ca geograf—nu numai despre peisaje şi morfologii, ci şi despre aspectele propriu—zis tehnice ale meseriei.
§
‘Haideţi sã ieşim din ambiguitate—haideţi sã ne întâlnim, sã ne sãrutãm.’
§
Vrea sã îi fie spuse, desluşit.
§
Mila Lui Hristos nu e una juridicã, ci ontologicã. Ea nu e anularea unei sentinţe. Este terapie, putere şi vrere de a vindeca, este iubire în lucrare—este restaurare, cum ar spune Pãr. Stãniloae. Adâncul milei Lui nu semnificã o capacitate nelimitatã de a anula sentinţe, sau de a le comuta; ci de a restaura, de a vindeca, de a înnoi omul cãzut. Hristos nu e Cel care graţiazã—ci Cel care vindecã. Absolvind, vindecã, dezleagã de rãul bolii.
Implorarea milei Lui Hristos nu vizeazã rãzgândirea Lui. Nu îi este cerutã ‘iertarea’ în sens juridic, ca scutire de pedeapsã. Ceea ce e cerut este vindecarea pe care numai El o poate dispensa, cãci numai El o deţine, e capabil de ea.
Hristos e stãpân asupra ontologiei, a fiinţei, nu a juridicului.
El nu ‘iartã’ în sens juridic—adicã nu graţiazã, nu acordã clemenţã—ci vindecã, aduce vindecarea şi binele, experienţa iubirii. Mila Lui nu e o graţiere, o formã de a graţia; ci e o terapie, o vindecare. Ar putea fi notatã asocierea, în taumaturgia Lui Iisus, a ‘dezlegãrilor’ cu vindecãrile. A Lui Iisus e puterea de a comunica aceastã vindecare, şi de a întemeia în ea gestul Lui de clemenţã. El e Cel prin care ne vine tãmãduirea. Metafora medicalã mi se pare mult mai exactã decât aceea juridicã. Întemeiazã în viaţã, nu în dreptatea exterioarã, abstractã şi convenţionalã. Graţierea Lui aduce ceva—aduce vindecare, viaţã nouã.
Metafora taumaturgicã mi se pare mai aproape de adevãr decât aceea juridicã. Pãcatul e ca o boalã; sau ca o abatere de la prescripţie. A doua metaforã exprimã indirect, mediat, imperfect, ceea ce prima formuleazã direct.
Ce deterioreazã pãcatul? Este vorba despre stricarea fiinţei, nu despre contravenirea la o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã. Raportul cu Dumnezeu este un raport de viaţã, nu unul juridic şi contractual. Imaginea biologicã corespunde unei certe rafinãri a înţelegerii, este mai aptã.
Ca şi pentru Bergson, şi pentru mine imaginea biologicã exprimã mai bine decât imaginea juridical natura adâncurilor vieţii.
Pãcatul stricã fiinţa—mai mult decât stricã o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã.
Iar Hristos a venit ca sã vindece. Lucrarea Lui este o taumaturgie. El Însuşi foloseşte imagini ale organicului (viţa şi mlãdiţele) şi medicale.
Biblia însãşi foloseşte multiple seturi de imagini sugestive, se referã la diferite registre de realitãţi—politice, militare, juridice, erotice, medicale.
§
Întemeierea în enunţuri simple, propoziţii semnificative, nu în partizanate culturale.
§
Exist pentru tine, în vederea ta.
§
Balastul vieţii mele, lestul, zgura.
Bonurile; muzicã.
§
Pavese—stendhalian, romane stendhaliene şi suple. Cele mãcar cinci romane. ’97; ed.; tarabe; Dna. G., scrisorile, ed..
§
Atitudinea culturalã a lui Gracq nu l—a dus la desconsiderarea lui Lovecraft, Tolkien şi Verne. Nu s—a dezis de ei.
§
Pe Rimbaud, pe Lautréamont—nu numai i—a admirat, ci i—a şi urmat în practica literarã—a ‘scris ca ei’.
A fost rimbaldian, cum se zice, şi lautréamontian, în ceea ce a scris. A preluat ceva de la ei. Li s—a asociat. Pentru el, aceastã genealogie merge pânã la romantici—nemţi şi nu numai.
§
Stendhal, imagine a fericirii literare plenare şi integrale, la 11 ani.
§
Tripla afirmare, la Gracq—Iisus înviat (Emaus), latina imnurilor, forţa cuvintelor Lui Iisus. Elementul catolic şi creştin, acela latin—medieval.
§
Existã o eleganţã care tinde sã restabileascã fiinţa în adevãrul ei—ceva elementar şi necesar—ea aduce sau dã dimensiune. Ea vorbeşte despre un strat profund şi spiritual. O supraveghere, o eleganţã—care nu—s falsificare sau artificializare sau vanitate—ci dimpotrivã.
§
Un grobian care se imagineazã sofisticat.
§
Aiureli.
Profesionalitatea.
Modernism. Ştiinţa. Prejudecãţi. Mã vãd drept un modernist.
Cuvinte şi realitãţi. Tradiţionaliştii au mai ales cuvinte—divorţate cel mai adesea de orice realitate.
§
Tradiţionalismul reificã şi convenţionalizeazã religia, reducând—o la un cod; liberalismul o intelectualizeazã, printr—un reducţionism care o priveazã de afectivitate.
‘Explicaţiile’ iau locul iubirii, al dorului dupã Iisus, al aspiraţiei ardente de a fi cu El. Gesturi mecanice la unii; teorii şi ‘explicaţii’ la ceilalţi, urmând modele intelectuale ale vremii şi sacrificând afectivitatea.
§
Jaloux şi ceilalţi beylişti.
§
PAROHIALISMUL culturii clericilor. Frapanta lor incompetenţã culturalã. Cum se pot ei pronunţa despre o culturã pe care nici n—o cunosc, cãreia îi sunt strãini, pe care n—o simt, care nu le spune nimic şi nu înseamnã nimic pentru ei? În cel mai bun caz, au citit în seminar ceva Dostoievski, ceva Kant şi nişte catolici francezi. Apoi se pronunţã despre cultura modernã apuseanã, care le—a rãmas perfect strãinã. Cultura modernã vesticã nu se reduce la cei câţiva autori laici citiţi de ei în seminar.
Cãrţile acestei impozante culture seculare nu le spun, de fapt, nimic, nici nu îi intereseazã, le ignorã. Cultura lor rãmâne parohialã şi rudimentarã, schematicã şi anostã. Ridicol este cã se erijeazã în teoreticieni ai relaţiei dintre religie şi aceastã culturã vesticã. În anii formaţiei, cultivarea lor a fost una cu ţârâita, nefireascã.
Religia şi cultura secularã modernã apuseanã.
§
Creaţie narativã beylistã—Gobineau mai întâi, apoi Jaloux şi interbelicii. Progresul prin beylism. Progresul literar ca beylism. Pentru o istorie a beylismului literar (Pavese, Lampedusa, Gobineau, Barbey, Jaloux şi grupul sãu).
Numai imitaţii fade, inexpresive, flasce.
§
Tradiţionaliştii fac din religie un ansamblu de gesturi mecanice, o sacadare, o cadenţã, un ritual; progresiştii fanatici şi extremişti o reduc la un sistem abstract de explicaţii şi de ‘demitologizãri’ vane, din care orice legãturã vie cu Dumnezeu—aşadar orice religie—a dispãrut, s—a evaporat.
Ambele tabere se refugiazã în ceva care face cu neputinţã situarea faţã de Dumnezeu —o fac imposibilã sau superfluã.
Unii denatureazã şi falsificã, reificând; ceilalţi subţiazã, dilueazã, anihileazã prin abstracţiune. Unii par prea tipicari—iar ceilalţi, prea aerieni, prea abstraşi.
§
Pavese şi Camus spun lucruri diametral opuse despre Hemingway—unul vede în el pe noul Beyle, iar celãlalt, un surogat—cãruia originalul îi este infinit şi în orice chip preferabil. Iar americanul însuşi refuzã explicit afilierea şi dezminte influenţa.
§
Chiar în articolul despre culegerea de nuvele gracqiene se vorbeşte despre situarea celor douã nuvele într—un fel de continuitate cu ultimele douã romane.
§
Despre estetica prerafaelitã a lui Gracq.
Prerafaelitism literar.
§
Pe Gracq legendele bretone îl interesau ca necreştine.
§
Acest surrealist se interesa de geografie şi politicã, chiar de comunism. Contrazice nişte clişee. Visele lui, romanescul, nu îi tãiau gustul pentru geografie, comunism, chiar … leninism; un neconvenţional.
Visãtorul, cititorul romanticilor nemţi fãcea casã bunã cu geomorfologul şi geologul avizat.
La el e vorba mai întâi despre o spiritualitate.
§
Ieri m—am gândit la iubirea Mihaelei Ch., la firea ei, la nevoile ei emoţionale şi fizice, la ingratitudinea şi la modul prostesc cum m—am comportat.
Ar mai putea ea primi pãrerile mele de rãu?
M—a strãfulgerat acest regret, care se aflã la fundaţia existenţei mele afective—ingratitudinea inexplicabilã faţã de ea.
§
Alteori îmi refuzã atingerea ei, atingerea degetelor ei.
§
Anomalia ca un beylist sã se iroseascã pe subiecte de seminarist şi pe oţãrâri antitradiţionaliste; în religie sunt un modernist.
§
Pentru mine, modernismul multiform a fost ceva orânduit de Dumnezeu, o lucrare providenţialã, un semn al purtãrii de grijã a Lui Dumnezeu. Eu interpretez apariţia lui drept un act providenţial. Existã în el confuzii şi erori—ca şi în literature creştinã postapostolicã. S—a greşit—nu e ceva nefiresc.
O şansã datã de Dumnezeu religiei.
O interpretare misticã a istoriei teologiei.
Modernismul e sensul vrut de Dumnezeu pentru religie—dupã nefastul experiment liberal, liberalo—renaniano—hegelian.
§
Un Beyle hedonic, ceva mai religios, ceva mai cultivat, mai avid de lecturã—şi modernist.
§
Unele vor sã se dea—altele vor sã fie luate.
§
Impudoare patologicã, mahalagism eliadesc (v. aprecierea lui D. Toma despre indiscreţia tânãrului Eliade—gafa cu savantul italian insultat).
Francheţea neavenitã—ignorarea semitonurilor, a penumbrei discrete.
§
Gracq, Lampedusa, Pavese, ca sã nu mai vorbesc despre Taine, nu—l urmau pe Beyle unde nu e de urmat—în semidoctism, în desconsiderarea literaturii, în judecãţile literare sumare şi sãrace. Nu aşa, nu în asta vroiau ei sã fie ca Beyle. Ţinteau mai sus.
§
Despre Walken, ‘Vânãtorul de cerbi’, traduceri/ subtitrãri, Ţãranu, Tourette, Georgescu, urologi, Fãtu, Burlea. Versete, pictoriţa.
§
Strident.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Roger Waters 87 'Radiowaves'; FFMS ’79.
§
Nefanatizat.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Existã stendhalienii ca Nietzsche şi Taine, şi aceia ca Gracq, Chartier, Giono, Lampedusa, Pavese.
vineri, 14 mai 2010
Note despre Gracq
Note despre Gracq
Jűnger al lui Gracq este acela la FALEZELOR DE MARMORĂ, descoperit la 33 de ani, iar motivele admiraţiei francezului au fost de la început unele literare, nu civilizaţionale (pentru unii, Jűnger a funcţionat mai mult ca o figurã culturalã, o emblemã, un simbol).
Gracq nu ştia nemţeşte; aşadar legãturile lui cu cultura germanã sunt unele mijlocite. Pe romanticii nemţi trebuie sã—i fi ştiut din traduceri.
Gracq a meţionat lecturile lui din Tolstoi, Puşkin, Dostoievski. Citea autori ruşi. Beylismul lui nu era unul exclusivist; Gracq îi citea pe nemţi, pe marii ruşi.
Se spune cã Verne i—a decis şi determinat vocaţia şi cariera de geograf—atât preocupare savantã cât şi peisagisticã.
Cronologia lui Gracq (viaţã şi scrieri) are pentru mine ştiutul interes enorm. Poe la 12 ani, Beyle la 15 (aşadar nu chiar atât de timpuriu pe cât se lasã impresia), Wagner la 18, Breton la 22 de ani.
(Pentru mine, Beyle a fost o descoperire la 11 ani, cu acelaşi ‘Roşu şi negru’. La 11 ani, de la prima paginã ….)
‘Argol’ e un roman de la 29 de ani; la 32 de ani era asistent la geografie, scria a doua parte a romanului ‘Un beau …’ (prima parte o redactase la 30 de ani, pe când era prizonierul nemţilor) şi ‘Liberté …’.
Jűnger al lui Gracq este acela la FALEZELOR DE MARMORĂ, descoperit la 33 de ani, iar motivele admiraţiei francezului au fost de la început unele literare, nu civilizaţionale (pentru unii, Jűnger a funcţionat mai mult ca o figurã culturalã, o emblemã, un simbol).
Gracq nu ştia nemţeşte; aşadar legãturile lui cu cultura germanã sunt unele mijlocite. Pe romanticii nemţi trebuie sã—i fi ştiut din traduceri.
Gracq a meţionat lecturile lui din Tolstoi, Puşkin, Dostoievski. Citea autori ruşi. Beylismul lui nu era unul exclusivist; Gracq îi citea pe nemţi, pe marii ruşi.
Se spune cã Verne i—a decis şi determinat vocaţia şi cariera de geograf—atât preocupare savantã cât şi peisagisticã.
Cronologia lui Gracq (viaţã şi scrieri) are pentru mine ştiutul interes enorm. Poe la 12 ani, Beyle la 15 (aşadar nu chiar atât de timpuriu pe cât se lasã impresia), Wagner la 18, Breton la 22 de ani.
(Pentru mine, Beyle a fost o descoperire la 11 ani, cu acelaşi ‘Roşu şi negru’. La 11 ani, de la prima paginã ….)
‘Argol’ e un roman de la 29 de ani; la 32 de ani era asistent la geografie, scria a doua parte a romanului ‘Un beau …’ (prima parte o redactase la 30 de ani, pe când era prizonierul nemţilor) şi ‘Liberté …’.
joi, 10 septembrie 2009
Vous ne me parlez que de ce qui ne lui est pas exclusif, et ce qu’il a d’exclusif est tout ce qui compte pour moi. Un livre qui m’a séduit est comme une femme qui me fait tomber sous le charme : au diable ses ancêtres, son lieu de naissance, son milieu, ses relations, son éducation, ses amies d’enfance ! Ce que j’attends seulement de votre entretien critique, c’est l’inflexion de voix juste qui me fera sentir que vous êtes amoureux, et amoureux de la même manière que moi : je n’ai besoin que de la confirmation et de l’orgueil que procure à l’amoureux l’amour parallèle et lucide d’un tiers bien disant. Et quant à l’" apport " du livre à la littérature, à 1’enrichissement qu’ il est censé m’apporter, sachez que j’épouse même sans dot.
Quelle bouffonnerie, au fond, et quelle imposture, que le métier de critique : un expert en objets aimés ! Car après tout, si la littérature n’est pas pour le lecteur un répertoire de femmes fatales, et de créatures de perdition, elle ne vaut pas qu’on s’en occupe
vineri, 22 mai 2009
DESPRE GRACQ CA VERNIAN, ŞI INTERESUL ESTETIC AL OPEREI VERNIENE
DESPRE GRACQ CA VERNIAN, ŞI INTERESUL ESTETIC AL OPEREI VERNIENE
Ar putea pãrea cã lui Verne ĩi lipsea tocmai acel dram de surrealism, de fantazie; dar ĩmpotriva acestui fapt pledeazã aceea cã cel mai calificat admirator şi cel mai integrist admirator al lui Verne, cel mai net vernian, este tocmai autorul cel mai implauzibil ĩn acest rol: Gracq. Gracq modificã termenii complet. El e vernianul providenţia; fãrã el, s—ar fi putut crede—greşit—multe.
Ar putea pãrea cã lui Verne ĩi lipsea tocmai acel dram de surrealism, de fantazie; dar ĩmpotriva acestui fapt pledeazã aceea cã cel mai calificat admirator şi cel mai integrist admirator al lui Verne, cel mai net vernian, este tocmai autorul cel mai implauzibil ĩn acest rol: Gracq. Gracq modificã termenii complet. El e vernianul providenţia; fãrã el, s—ar fi putut crede—greşit—multe.
miercuri, 22 aprilie 2009
DESPRE GRACQ CA AUTOR DE GEOGRAFIE ŞI DESPRE ALEGERILE UNUI LICEAN
DESPRE GRACQ CA AUTOR DE GEOGRAFIE ŞI DESPRE ALEGERILE UNUI LICEAN
Dacã ĩn ceea ce priveşte istoria Gracq a rãmas un cititor (unul calificat, având studii de specialitate), ĩn privinţa geografiei Gracq a fost autor el ĩnsuşi—nu numai sub dublul aspect al peisagisticii realiste sau fantaziste din romanele şi scrierile lui de cãlãtor—ĩnsã chiar ca geograf propriu—zis. Istorie n—a scris; geografie, da.
₪
La 18 ani eu trebuia sã aleg ĩntre geologie şi economie; ĩi citeam pe Keyserling şi pe Bataille. Keyserling studiase geologia; eu ĩl citeam cu exultãri, cu explozii de bucurie. Bataille doar ĩmi plãcea. Dar simetria disciplinelor se impunea; eu am ales economia—ca mai umanistã şi filozoficã, doctrinarã, speculativã—şi inspirat şi de culegerea de biografii ale ‚Filozofilor lucrurilor pãmânteşti’—revocând, dealtfel, ulterior alegerea.
La 19 ani mi se pãrea, sau doream ca la ĩncheierea studiilor sã pot scrie despre Keyserling sau despre Proust.
Dacã ĩn ceea ce priveşte istoria Gracq a rãmas un cititor (unul calificat, având studii de specialitate), ĩn privinţa geografiei Gracq a fost autor el ĩnsuşi—nu numai sub dublul aspect al peisagisticii realiste sau fantaziste din romanele şi scrierile lui de cãlãtor—ĩnsã chiar ca geograf propriu—zis. Istorie n—a scris; geografie, da.
₪
La 18 ani eu trebuia sã aleg ĩntre geologie şi economie; ĩi citeam pe Keyserling şi pe Bataille. Keyserling studiase geologia; eu ĩl citeam cu exultãri, cu explozii de bucurie. Bataille doar ĩmi plãcea. Dar simetria disciplinelor se impunea; eu am ales economia—ca mai umanistã şi filozoficã, doctrinarã, speculativã—şi inspirat şi de culegerea de biografii ale ‚Filozofilor lucrurilor pãmânteşti’—revocând, dealtfel, ulterior alegerea.
La 19 ani mi se pãrea, sau doream ca la ĩncheierea studiilor sã pot scrie despre Keyserling sau despre Proust.
miercuri, 15 aprilie 2009
luni, 9 martie 2009
GRACQ CA AUTOR DE STUDII CRITICE
GRACQ CA AUTOR DE STUDII CRITICE
Gracq n—a lãsat numai note de lecturã, fie ele ingenioase, inspirate improvizaţii, sau meticuloase miniaturi sau notaţii fugare, ci şi studii critice propriu—zise—de autori şi mai ales de cãrţi. Nu s—a rezumat la forma scurtã.
Existã şi o operã a lui alcãtuitã din studii critice propriu—zise, redactate cu diferite ocazii şi scopuri.
۞
Marile lui studii despre Balzac, Chateaubriand, Poe, Lautréamont, Rimbaud, Breton sunt, dupã cum se ştie, notabile.
Gracq n—a lãsat numai note de lecturã, fie ele ingenioase, inspirate improvizaţii, sau meticuloase miniaturi sau notaţii fugare, ci şi studii critice propriu—zise—de autori şi mai ales de cãrţi. Nu s—a rezumat la forma scurtã.
Existã şi o operã a lui alcãtuitã din studii critice propriu—zise, redactate cu diferite ocazii şi scopuri.
۞
Marile lui studii despre Balzac, Chateaubriand, Poe, Lautréamont, Rimbaud, Breton sunt, dupã cum se ştie, notabile.
A FACE STIL. PE MARGINEA ‘LE RIVAGE DES SYRTES’
A FACE STIL. PE MARGINEA ‘LE RIVAGE DES SYRTES’
Claudel, Gracq, Bloy, Waugh, De Quincey, Schopenhauer, Arghezi, Cãlinescu, Alain [=E. Ch.], Sf. Leon cel Mare, Sf. Augustin, Sf. Toma, Sf. Juan, Montaigne sunt câţiva exponenţi şi promotori ai unei veritabile autonomii a stilului—autonomie nu faţã de conţinut, aşa cum vor dihotomiile flasce ale neaveniţilor, ci proclamare a legitimitãţii unei intenţii stilistice şi literare distincte, nevoia de plenitudine a expresiei—exponenţi ai sublimitãţii şi ai splendorii stilului.
Aşa cum nota demult poetul Philippide, literatura noastrã, la polul opus celei franceze, este una ĩn care—n general se scrie prost, avem o literaturã a stilului hârlav, cu puţin artizanat, cu puţin meşteşug—mai degrabã literaturã a scrisului şleampãt şi necalificat.
Kurp are un viu simţ al acestor lucruri; la fel, Nabokov, etc..
Nesaţul de a scrie şi de a gusta o paginã bunã, reuşitã—‚epiderma’. Holban, ‚anticalofil’ cum se zice cã era, avea un simţ ĩnalt pentru plenitudinea stilisticã manifestã ĩn sublimitatea aurãriilor ei.
Ĩn cele câteva consideraţii de mai sus m—am referit mai ales la scânteierile, sublimitatea şi splendoarea obiectivã ale prozei de oarecare dimensiuni—nu a aforismului, a fragmentului sau a crâmpeiului, ci cel puţin a paginii.
Ĩn reuşitele sale, stilul este viaţã şi nu formã; de aceea, apetenţa pentru reuşitele stilistice este direct proporţionalã cu dezgustul faţã de manierismele afectate, faţã de ‚artizanatul’ decadent, finitist.
La cei mari, reuşita stilisticã este un instinct de viaţã; la ceilalţi, o pulsiune de decadenţã.
Autenticitatea reuşitei stilistice ca intenţie valabilã n—are nevoie de certificate eliberate de decadenţii de sc. XIX; o gãsim, ţinutã ĩn fireascã discreţie, la antici, la Ĩnvãţãtorii latini (şi greci) ai Bisericii, la alţii.
Claudel, Gracq, Bloy, Waugh, De Quincey, Schopenhauer, Arghezi, Cãlinescu, Alain [=E. Ch.], Sf. Leon cel Mare, Sf. Augustin, Sf. Toma, Sf. Juan, Montaigne sunt câţiva exponenţi şi promotori ai unei veritabile autonomii a stilului—autonomie nu faţã de conţinut, aşa cum vor dihotomiile flasce ale neaveniţilor, ci proclamare a legitimitãţii unei intenţii stilistice şi literare distincte, nevoia de plenitudine a expresiei—exponenţi ai sublimitãţii şi ai splendorii stilului.
Aşa cum nota demult poetul Philippide, literatura noastrã, la polul opus celei franceze, este una ĩn care—n general se scrie prost, avem o literaturã a stilului hârlav, cu puţin artizanat, cu puţin meşteşug—mai degrabã literaturã a scrisului şleampãt şi necalificat.
Kurp are un viu simţ al acestor lucruri; la fel, Nabokov, etc..
Nesaţul de a scrie şi de a gusta o paginã bunã, reuşitã—‚epiderma’. Holban, ‚anticalofil’ cum se zice cã era, avea un simţ ĩnalt pentru plenitudinea stilisticã manifestã ĩn sublimitatea aurãriilor ei.
Ĩn cele câteva consideraţii de mai sus m—am referit mai ales la scânteierile, sublimitatea şi splendoarea obiectivã ale prozei de oarecare dimensiuni—nu a aforismului, a fragmentului sau a crâmpeiului, ci cel puţin a paginii.
Ĩn reuşitele sale, stilul este viaţã şi nu formã; de aceea, apetenţa pentru reuşitele stilistice este direct proporţionalã cu dezgustul faţã de manierismele afectate, faţã de ‚artizanatul’ decadent, finitist.
La cei mari, reuşita stilisticã este un instinct de viaţã; la ceilalţi, o pulsiune de decadenţã.
Autenticitatea reuşitei stilistice ca intenţie valabilã n—are nevoie de certificate eliberate de decadenţii de sc. XIX; o gãsim, ţinutã ĩn fireascã discreţie, la antici, la Ĩnvãţãtorii latini (şi greci) ai Bisericii, la alţii.
CE CITEA GRACQ
CE CITEA GRACQ
Gracq a precizat mereu cã citea cãrţi, şi nu autori (probabil cu excepţia lui Verne); ceea ce—l interesa erau realizãrile, reuşitele, hedonicul.
Aşadar, Gracq citea douã romane ale lui Beyle; patru, ale lui Balzac; pe Chateaubriand, Verne; pe Nerval; pe Proust, Flaubert şi Zola; pe poeţi, Breton, pe precursorii surrealismului, Lautréamont, Rimbaud; "Muschetarii"; pe Jünger, Novalis, Kleist, Poe, Lovecraft, Tolstoi, Tolkien, câţiva poeţi latini; ĩi mai citea şi pe geografii sãi. Citea şi multe alte lucruri, pe Barbey şi Puşkin, pe Rousseau şi Sade, pe Spengler, unii autori contemporani, citea mult, lucruri ocazionale, etc..
Gracq a precizat mereu cã citea cãrţi, şi nu autori (probabil cu excepţia lui Verne); ceea ce—l interesa erau realizãrile, reuşitele, hedonicul.
Aşadar, Gracq citea douã romane ale lui Beyle; patru, ale lui Balzac; pe Chateaubriand, Verne; pe Nerval; pe Proust, Flaubert şi Zola; pe poeţi, Breton, pe precursorii surrealismului, Lautréamont, Rimbaud; "Muschetarii"; pe Jünger, Novalis, Kleist, Poe, Lovecraft, Tolstoi, Tolkien, câţiva poeţi latini; ĩi mai citea şi pe geografii sãi. Citea şi multe alte lucruri, pe Barbey şi Puşkin, pe Rousseau şi Sade, pe Spengler, unii autori contemporani, citea mult, lucruri ocazionale, etc..
Literaturã nutritã de cãlãtorii, locuri, peisaje, de simţul impalpabilului istoric şi de o spiritualitate foarte articulatã şi desluşitã. Cãci Gracq nu era omul sã se exileze la periferia propriei sale firi.
Literaturã a visãrii—şi a geograficului şi chiar a istoricului—bizarã ĩngemãnare.
Adesea, cu o geografie şi o istorie de vis, visate, din substanţa visului, ‚inventate’, cum se zice, sau imaginate.
Minte şi creaţie nutrite de peisaje, de date naturale geografice—şi de reflecţia calificatã asupra istoriei.
Literaturã a visãrii—şi a geograficului şi chiar a istoricului—bizarã ĩngemãnare.
Adesea, cu o geografie şi o istorie de vis, visate, din substanţa visului, ‚inventate’, cum se zice, sau imaginate.
Minte şi creaţie nutrite de peisaje, de date naturale geografice—şi de reflecţia calificatã asupra istoriei.
miercuri, 4 martie 2009
SPIRITUALITATEA SUPRAREALISTĂ ŞI SUPRAREALISMUL SPIRITUALIZAT AL LUI GRACQ
SPIRITUALITATEA SUPRAREALISTĂ ŞI SUPRAREALISMUL SPIRITUALIZAT AL LUI GRACQ
Ĩntr—o epocã ĩn care este vorba mai ĩnainte de orice sã reinvestim omul cu puterile lui, de care fiecare se strãduieşte sã—l lipseascã, existã un pariu suprarealist care poate cã ar face, chiar acum, chiar ĩn continuare, sã fie ţinut. Ĩn faţa omului la pãmânt, care este tema preferatã a literaturii de azi, ĩnãlţând chipul omului ĩn expansiune, biruitor ĩntr—o bunã zi asupra morţii, biruitor asupra timpului, şi fãcând din acţiune sora ĩnsãşi a visului, suprarealismul trãieşte poate ĩn felul acelor luminiţe pe care oamenii le duceau ĩn caverne pe vremea când asupra pãmântului se ĩntindea marele ambaclu de gheţari, dar scânteia pe care o duce este mai preţioasã fiindcã ĩn aceastã epocã de de oprimare şi de angoasã NUMAI EL PĂSTREAZĂ ŞI EXPRIMĂ LA MARI INTERVALE ‚ACEST SENTIMENT DE DA DUS ĨN VÂRFUL MOMENTELOR PE CARE LE STRĂBAT FRISOANE, BĂTĂI DE ARIPI’ ĩn care ĩntregul posibil este—n ecloziune, şi toatã nãdejdea conţinutã. Ĩn mijlocul unei epoci care o abdicã, este un act de credinţã fãrã ĩntoarcere ĩn puterea necondiţionatã a spiritului.
Ĩntr—o epocã ĩn care este vorba mai ĩnainte de orice sã reinvestim omul cu puterile lui, de care fiecare se strãduieşte sã—l lipseascã, existã un pariu suprarealist care poate cã ar face, chiar acum, chiar ĩn continuare, sã fie ţinut. Ĩn faţa omului la pãmânt, care este tema preferatã a literaturii de azi, ĩnãlţând chipul omului ĩn expansiune, biruitor ĩntr—o bunã zi asupra morţii, biruitor asupra timpului, şi fãcând din acţiune sora ĩnsãşi a visului, suprarealismul trãieşte poate ĩn felul acelor luminiţe pe care oamenii le duceau ĩn caverne pe vremea când asupra pãmântului se ĩntindea marele ambaclu de gheţari, dar scânteia pe care o duce este mai preţioasã fiindcã ĩn aceastã epocã de de oprimare şi de angoasã NUMAI EL PĂSTREAZĂ ŞI EXPRIMĂ LA MARI INTERVALE ‚ACEST SENTIMENT DE DA DUS ĨN VÂRFUL MOMENTELOR PE CARE LE STRĂBAT FRISOANE, BĂTĂI DE ARIPI’ ĩn care ĩntregul posibil este—n ecloziune, şi toatã nãdejdea conţinutã. Ĩn mijlocul unei epoci care o abdicã, este un act de credinţã fãrã ĩntoarcere ĩn puterea necondiţionatã a spiritului.
RĂPIDE OCHIRE ASUPRA CREAŢIEI LUI GRACQ
RĂPIDE OCHIRE ASUPRA CREAŢIEI LUI GRACQ
Admirat de unii ĩn primul rând ca şi critic literar, Gracq este autorul unor studii considerate definitive despre Chateaubriand, Balzac, Breton.
Pãrintele nostru Gracq a publicat:
patru romane (‚37/’38; ‚40,’42/’45; ‚51; ‚58); culegerea de trei naraţiuni;
patru cãrţi de criticã literarã; cartea despre Breton;
cartea despre Nantes; APELE ...; cartea despre Italia şi Roma; CARNETELE ...;
o culegere de poezie;
ceva dramaturgie.
Şaisprezece cãrţi.
Admirat de unii ĩn primul rând ca şi critic literar, Gracq este autorul unor studii considerate definitive despre Chateaubriand, Balzac, Breton.
Pãrintele nostru Gracq a publicat:
patru romane (‚37/’38; ‚40,’42/’45; ‚51; ‚58); culegerea de trei naraţiuni;
patru cãrţi de criticã literarã; cartea despre Breton;
cartea despre Nantes; APELE ...; cartea despre Italia şi Roma; CARNETELE ...;
o culegere de poezie;
ceva dramaturgie.
Şaisprezece cãrţi.
ŞI PROUSTIENII ALEG
ŞI PROUSTIENII ALEG
Gracq pretindea cã seria de romane ale lui Proust ar funcţiona ca o idealã ‚operã unicã’ ;dar nu este adevãrat—şi e fapt ştiut cã mulţi proustieni aleg, triazã, se adreseazã anumitor romane, ştiu cã au de—a face cu o serie de romane, nu cu un unic roman segmentat, divizat.
E o constatare de rutinã cã romanul se transformã, se schimbã pe parcurs, se modificã, ĩncepe drept ceva şi continuã drept altceva; la asta se referã şi Marcel, Eliade, Cioran (chiar dacã, din câte ştiu, nu şi Nabokov, Petreştii—Radu şi Camil, Cãlinescu sau Capote ...;--la fel pentru: Alain, Holban, Sebastian, Mihãescu). Pe parcurs, scrisul ĩnsuşi al lui Proust ĩşi modficã natura, trece ĩn altceva, se metamorfozeazã. Teza monolitismului e foarte greşitã.
Seria lui Proust este o linie de romane (aparent) ĩnrudite—poate mai ĩnrudite decât sunt romanele altor autori—ceea ce este şi firesc—dar deopotrivã şi foarte diferite.
Gracq pretindea cã seria de romane ale lui Proust ar funcţiona ca o idealã ‚operã unicã’ ;dar nu este adevãrat—şi e fapt ştiut cã mulţi proustieni aleg, triazã, se adreseazã anumitor romane, ştiu cã au de—a face cu o serie de romane, nu cu un unic roman segmentat, divizat.
E o constatare de rutinã cã romanul se transformã, se schimbã pe parcurs, se modificã, ĩncepe drept ceva şi continuã drept altceva; la asta se referã şi Marcel, Eliade, Cioran (chiar dacã, din câte ştiu, nu şi Nabokov, Petreştii—Radu şi Camil, Cãlinescu sau Capote ...;--la fel pentru: Alain, Holban, Sebastian, Mihãescu). Pe parcurs, scrisul ĩnsuşi al lui Proust ĩşi modficã natura, trece ĩn altceva, se metamorfozeazã. Teza monolitismului e foarte greşitã.
Seria lui Proust este o linie de romane (aparent) ĩnrudite—poate mai ĩnrudite decât sunt romanele altor autori—ceea ce este şi firesc—dar deopotrivã şi foarte diferite.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)