DESPRE IDOLATRIE
Unii ar putea crede cã epoca noastrã este una criticistã şi blazatã; dimpotrivã, o inspecţie sumarã aratã cã este una credulã, nãtângã, şi ĩn care idolii prolifereazã ca germenii ĩn plagã. Epoca noastrã nu se ĩnchinã la prea puţine—ci chiar la prea multe—existã o proliferare de idoli, de parole—şi, bineĩnţeles, la toate cele greşite.
Vremea noastrã apare ca fiind una de strictã idolatrie—sau apare ca vremea unei idolatrii de observanţã strictã.
Drojdiile finalului de sc. XIX au fost amãrâte de lamentaţiile decadenţilor asupra pierderii iluziilor—asupra prãbuşirii sonore a idolilor sc. XIX. Poate cã aşa o şi fi fost. Dar vremea noastrã e una ĩn care idolii sunt mai ĩncoţopeniţi ca oricând—succes, prosperitate, secularism, priapism, corectitudine politicã, egoism, promiscuitate, ecologism—panteonul sc. XXI e doldora; existã, bineĩnţeles, şi numeroase culte locale, aşa ĩncât omul sc. XXI trãieşte refugiat—sau eşuat—la picioarele idolilor. Faptul cã viaţa—socialã, universitarã, culturalã, religioasã—apare complet falsificatã ĩn toate aspectele ei nu mai poate surprinde.
Dispariţia gustului pentru esenţial şi pentru reflecţia este unul dintre simptomele vremii noastre.
Idolatria ĩnseamnã tocmai negarea esenţialismului, regresia ĩn accidental şi necorelat—dezlânarea şi cârpãceala.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Se afișează postările cu eticheta idolatrie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta idolatrie. Afișați toate postările
vineri, 22 mai 2009
miercuri, 18 martie 2009
IDOLATRIE
IDOLATRIE
Nevoia pervertitã de obiectivitate şi de adevãr a omului se exprimã şi ĩn aceea cã omul se ĩnchinã arbitrarului şi silnicului şi chiar repugnantului ca şi cum ar fi ceva obiectiv, adevãr şi cogniţie, iar nu silnicie. Omul se prosterneazã arbitrarului, ca şi cum ar fi obiectiv; lucru cumplit.
Omul se ĩnchinã, cu silnicie, arbitrariului, ca şi cum ar fi lucru obiectiv; aceasta este malignitatea idolatriei.
Nevoia pervertitã de obiectivitate şi de adevãr a omului se exprimã şi ĩn aceea cã omul se ĩnchinã arbitrarului şi silnicului şi chiar repugnantului ca şi cum ar fi ceva obiectiv, adevãr şi cogniţie, iar nu silnicie. Omul se prosterneazã arbitrarului, ca şi cum ar fi obiectiv; lucru cumplit.
Omul se ĩnchinã, cu silnicie, arbitrariului, ca şi cum ar fi lucru obiectiv; aceasta este malignitatea idolatriei.
luni, 6 octombrie 2008
RAINER
RAINER
Rainer era,ĩn sensul propriu,un idolatru,un pãgân,şi cu ardoare—nu „estetic”,ci religios. Misticismul lui finitist,ardoare,febrilitatea religioasã fac din el un pãgân veritabil.Se prea poate sã fi corectat stupiditatea haeckelianã cu o brumã de hegelianism—hegelian şi,mai ales,haeckelian ĩl pot vedea—dar ĩn niciun caz,aşa cum ĩl vor unele surse,schopenhauerian sau platonician.
Era un haeckelian impenitent şi hegelizant.Existã la el expresia propriu—zisã a unei religiozitãţi pãgâne ample şi cuprinzãtoare—idolatrizarea naturii,a formelor naturale,ĩnchinarea ĩnaintea formelor naturale,un soi de fatalism materialist,interesul pronunţat şi semnificativ pentru stoici.Mistica lui este uneori cam sordidã pentru cã ia o formã corespunzãtoare firii lui dizarmonice.La el se gãseşte adorarea naturii,ĩn mod concret,şi nu ĩn declarativul vag al unor ĩnchipuiri literare.Pãgânii „literari” sunt adesea nişte farsori semidocţi;dar biologul Rainer era un adevãrat pãgân,consecvent şi religios.
O vreme,Rainer crezuse cã religia lui ar fi umanitarismul,şi scria undeva cã,ĩn tinereţe,s—ar fi cãlugãrit,dacã nu era ateu,ca sã poatã sluji pe oameni.E cu atât mai deconcertant faptul cã,ulterior, tocmai el a ales sã nu practice medicina şi s—a dedicat exclusiv biologiei.
Fire religioasã,Rainer a fost un mare contemplativ.
Din imanentism,de la stoici,de la biologii materialişti şi exaltaţi ai sc. XIX,cu reducţionismele lor repugnante,din propria lui experienţã de savant şi de gânditor,Rainer a redescoperit o formã foarte explicitã de pãgânism şi de idolatrie.Era un pãgân de tip „practicant”,fatalist şi lugubru.
„Idealismul” lui,cât e,şi dacã existã,ca biolog,nu merge pânã la Platon,ci cel mult pânã la un fel de imanentism de tip hegelian—Haeckel,cu delirurile acestuia.
Rainer era,ĩn sensul propriu,un idolatru,un pãgân,şi cu ardoare—nu „estetic”,ci religios. Misticismul lui finitist,ardoare,febrilitatea religioasã fac din el un pãgân veritabil.Se prea poate sã fi corectat stupiditatea haeckelianã cu o brumã de hegelianism—hegelian şi,mai ales,haeckelian ĩl pot vedea—dar ĩn niciun caz,aşa cum ĩl vor unele surse,schopenhauerian sau platonician.
Era un haeckelian impenitent şi hegelizant.Existã la el expresia propriu—zisã a unei religiozitãţi pãgâne ample şi cuprinzãtoare—idolatrizarea naturii,a formelor naturale,ĩnchinarea ĩnaintea formelor naturale,un soi de fatalism materialist,interesul pronunţat şi semnificativ pentru stoici.Mistica lui este uneori cam sordidã pentru cã ia o formã corespunzãtoare firii lui dizarmonice.La el se gãseşte adorarea naturii,ĩn mod concret,şi nu ĩn declarativul vag al unor ĩnchipuiri literare.Pãgânii „literari” sunt adesea nişte farsori semidocţi;dar biologul Rainer era un adevãrat pãgân,consecvent şi religios.
O vreme,Rainer crezuse cã religia lui ar fi umanitarismul,şi scria undeva cã,ĩn tinereţe,s—ar fi cãlugãrit,dacã nu era ateu,ca sã poatã sluji pe oameni.E cu atât mai deconcertant faptul cã,ulterior, tocmai el a ales sã nu practice medicina şi s—a dedicat exclusiv biologiei.
Fire religioasã,Rainer a fost un mare contemplativ.
Din imanentism,de la stoici,de la biologii materialişti şi exaltaţi ai sc. XIX,cu reducţionismele lor repugnante,din propria lui experienţã de savant şi de gânditor,Rainer a redescoperit o formã foarte explicitã de pãgânism şi de idolatrie.Era un pãgân de tip „practicant”,fatalist şi lugubru.
„Idealismul” lui,cât e,şi dacã existã,ca biolog,nu merge pânã la Platon,ci cel mult pânã la un fel de imanentism de tip hegelian—Haeckel,cu delirurile acestuia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)