Despre westernuri

Despre westernuri






Westernul începe, pentru mine, cu etapa dezingenuizãrii—anii ’40, Ford şi Hawks. Westernul tradiţional, interbelic, ingenuu, acela gustat de cãtre un Borges, etc., nu mã intereseazã; îl gãsesc fad, banal şi un pic nãtâng, iar naivitatea lui mult—lãudatã mã indispune.
Este ‘Diligenţa’ întâiul western ‘revizionist’? Pentru mine, marcheazã frontiera—graniţa de la care westernul, ca gen, devine interesant.
Aveam 7 ani când, în toamna lui ’85, am vãzut westernul meu favorit—‘Omul din Laramie’. Secvenţa aceea a mutilãrii lui Stewart (când îi e ţinutã mâna întinsã, pentru a fi împuşcat în palmã), secvenţa târârii lui Stewart în urma calului, mi—au produs o impresie deosebitã, o exaltare stranie—ceva atât de violent aproape cã nu mai vãzusem la cinema (vãzusem: ‘Salamandra’, un thriller italian cu Franco Nero); îmi amintesc culorile, sosirea lui Stewart în casa unde e gãzduit, climatul torid, de praf şi deşert, sudoarea, hainele murdare, deteriorate şi transpirate, remarcabila peisagisticã, atmosfera dramaticã, impresia de strivitoare caniculã, agresivitatea şi pornirea personajelor. De pe atunci aveam gustul cinemaului violent şi crud. Cruzimea westernului lui Mann era dramaticã, asprã, şocantã şi convingãtoare (spre deosebire de cruzimea abstractã, de operetã, a westernurilor italiene); în acest sens, Mann filma lucruri nemãrturisibile în universurile unor Ford şi Hawks. Leone n—a fãcut niciodatã ceva aşa de bun sau de convingãtor.
Primul meu film cu Wayne a fost un western de la bãtrâneţe, ‘Cowboys’.
Primul meu western al lui Ford a fost ‘Diligenţa’, la 12 ani; m—a impresionat mai mult decât mi—a plãcut. (Mã aşteptam, ca şi în cazul ‘Pompierului atomic’, la altceva: dupã povestirile adulţilor, ‘Diligenţa’ trebuia sã fi fost despre altceva. Oricum, atunci, la 12 ani, în vacanţa de primãvarã, am vãzut şi ‘Diligenţa’ şi ‘Pãsãrile’—Ford şi Hitchcock, dietã ca a lui Truffaut). În vremea şcolii primare, îmi plãcuserã mult ‘Lupii roşii’ (o coproducţie europeanã, din câte—mi amintesc), şi o ecranizare a ‘Ultimului mohican’ (cu care filmul cu Day—Lewis stã într—un trist, dezamãgitor contrast); iar pentru mine, ‘Ultimul mohican’ rãmâne cea mai însufleţitã aventurã din Lumea Nouã, şi un subiect inegalabil.
Ar fi un truism sã afirmãm cã nu toate westernurile plac la fel de mult. Însã ce e ceea ce satisface, în acele westernuri care plac cel mai mult? Existã westernuri care satisfac plenar. În ele triumfã meritele genului. Or, existã triumful ingredientului—ca în westernurile italiene—şi triumful intuiţiei, ca la Hawks, Ford, Mann—cu marile westernuri de autor (nu existã westernuri italiene ‘de autor’, adicã nu existã ‘autori’ italieni de westernuri, westernurile italiene nu au ‘autori’ ca Mann şi Hawks), cele care îşi îngãduie o mişcare liberã.
Italienii procedeazã prin distorsiune, caricatural şi grotesc, exagerare, sfruntare, cruzime, paroxism şi parodie, adesea parodie colosalã—într—un cuvânt, avem de—a face cu un western ornamental şi baroc, spectaculos şi exagerat, extravagant şi ludic—westernul reinventat, rescris, pornind, poate, de la nişte sugestii ale ‘revizionismului’ hollywoodian, de la reexaminarea americanã a unora dintre locurile comune ale westernului vechi, interbelic; mutatis mutandis, relaţia westernului clasic american cu urmaşul sãu italian este aceea dintre epopeile antice şi parodiile lor post—renascentiste. Fireşte cã se regãsesc elemente; ele sunt deturnate. Plenitudinea westernului american postbelic e una caracterizatã prin moderaţia expresiei, fãrã a exclude violenţa (‘Omul din Laramie’), şi intuiţia fondului—de fapt, calitãţile clasicismului hollywoodian aşa cum l—a ilustrat faimoasa pleiadã (Ford, Hawks, Mann, Wyler, etc.)—clasicism al mijloacelor şi uneori şi al tonalitãţii (bineînţeles cã peisajul cinemaului american al anilor ’40, ’50, ’60 comportã numeroase distincţii necesare, cã un Bazin sau un Truffaut ar demarca tendinţe şi accente care nu pot fi subsumate ‘clasicismului’, sau ar sublinia tocmai romantismul sau barocul unor filme); cinema de o anume stricteţe tehnicã, chiar şi atunci când afişeazã nonşalanţa.
Cinemaul de gen italian (anii ’60—’80) înfãţişeazã şi el o plenitudine a esteticii westernului, însã o plenitudine cam artizanalã a elementelor gustate; e o plenitudine de elemente, de ingrediente, nu de spirit. La italieni, westernul înseamnã exotism şi senzaţional; ca exotism, westernul ajunge unul dintre subgenurile cinemaului cu subiect exotic—tropical, african, sudamerican, etc.. Fantezia neconvenţionalã a westernului italian poate sã fie inferioarã; nu înseamnã cã nu e amplã.
Existã o poezie a senzaţionalismului, senzaţionalismul îşi are poezia lui.

ZECE WESTERNURI--partea I

ZECE WESTERNURI
Scriind despre un nou western,Ebert oferã constant Lonesome Dove ca termen de referinţã :(1)—„... making me feel the same as I did during the opening chapters of Larry McMurtry's "Lonesome Dove," and its TV miniseries”;(2)—“ Virgil and Everett reminded me immediately of Gus McCrae and Woodrow Call in "Lonesome Dove," not only in their long-practiced camaraderie, but also in their conversations about women”;(3)—“ I felt like I did in "Lonesome Dove" -- that there was a chair for me on the porch.”.
Eu nu cunosc acest film care e aşa de important pentru Ebert;dar m—am gândit cã existenţa fie şi a numai cinci westernuri despre care sã se poatã vorbi aşa justificã existenţa acestui gen.
Ar fi atâtea de detaliat despre subgenurile westernului—unii le considerã,poate pe drept,tot atâtea genuri distincte:filmul „cu cowboy”,cu vãcari;cel cu pistolari;cel cu indieni;cel cu cowboy,sau colonişti,sau militari vs. indieni;dramele militare (ca filmele cu Wayne ale lui Ford);comediile.
1—OMUL DIN LARAMIE—acesta este filmul copilãriei mele.L—am vãzut de douã ori la cinema, ĩn copilãrie.Când l—am vãzut a treia oarã eram bãrbat,şi mi s—a pãrut chiar mai bun decât ĩmi aminteam.Scena mutilãrii lui Stewart rãmâne ca cel mai terifiant lucru vãzut ĩntr—un film;la fel şi supliciul lassoului,şi ceea ce urmeazã mutilãrii lui Stewart.
2—PENTRU CÂŢIVA DOLARI ĨN PLUS—Van Cleef este,ĩn acest film,cel mai fascinant personaj din tot westernul.Nu ştiu ceva mai bun.Acesta este filmul lui Van Cleef—şi al lui Volonté—şi Kinski.Este şi adevãrata capodoperã a lui Leone—mai bunã decât „A fost odatã ĩn America”.
3--The Big Sky (1952) –un western savuros,şi care dã o idee despre posibilitãţile de poezie purã ale cinemaului zis de acţiune,sau de gen.
4—O mai veche ecranizare a ULTIMULUI MOHICAN;eu am vãzut—o ĩn ‚86.Era un film violent ,foarte interesant,net superior şmelţului fãcut de Mann la ĩnceputul anilor ‚90.La poezia imensã a subiectului ULTIMULUI MOHICAN am fost mereu foarte receptiv.[Westernurile care rulau pe la mijlocul anilor ‚80 ĩn cinemaurile româneşti erau OMUL DIN LARAMIE,ULTIMUL TREN DIN GUN HILL,ULTIMUL MOHICAN,LUPII ROŞII,COWBOY—melodrama dinspre finalul carierei lui Wayne ..., ca şi alte filme cu Wayne,Bronson.] Unele din filmele vãzute pe la 8—10 ani sunt obiectul unor visãri fericite—ULTIMUL MOHICAN,LUPII ROŞII,SÃGEATA NEAGRÃ.

[Filmul vãzut de mine ĩn ‚86 era color,şi de cinema,şi nu arãta vechi.Despre care versiune ar putea sã fie vorba?Existã,inclusiv filmul lui Mann,16 variante—fiindcã filmul din ‚66 este despre altceva.
Una e varianta lui Mann—exclusã;şase sunt producţii TV;şapte sunt anterioare anilor ‚50.Mai rãmân douã filme—o ecranizare germanã din ‚65;şi una româneascã din ‚68.Varianta „mea" trebuie sã fie una dintre acestea douã.Dacã filmul românesc NU ERA de limbã românã—cãci cel gustat de mine NU ERA—atunci existã posibilitatea de a fi fost vorba despre el.
Fapt este cã,dupã ‚36,ULTIMUL MOHICAN n—a fost ecranizat aşa de des pentru sãli.Existã numai cele douã filme europene din anii ‚60,şi cel al lui Mann,din anii ‚90.
Am citit,ĩn ‚93,despre filmul lui Mann,ĩnainte de—a—l vedea,şi aveam mari nãdejdi.L—am vãzut ĩn salã,şi mi—a displãcut—mi—a displãcut ĩn mod particular,aparte—adicã mi—a fost antipatic ....]
5—COWBOY—un western cu Wayne;vreme de mai mult de douãzeci de ani am crezut cã sunt singurul ĩn a—l considera cel mai frumos şi poetic film al lui Wayne.Dar nu e aşa,şi relativ de curând am avut ocazia de a vedea cã mai existã cel puţin ĩncã un admirator al lui Wayne care crede la fel ca mine.

["as moving as THE COWBOYS",scria acest alt cinefil;ceea ce probabil cã nu atribuie filmului toate meritele pe care le—am enumerat eu,dar este pe—aproape;adicã ĩl numeşte cel mai emoţionant film al lui Wayne.Mie mi s—a pãrut un western foarte dramatic şi de un suspans terifiant.Fapt este cã Wayne a fãcut nu numai atâtea westernuri—ci şi atâtea feluri de westernuri.De la westernurile primitive din anii ‚30 la cele violente şi originale din anii ‚60—‚70—a trecut prin toate fazele: primitivism cam nãtâng;clasicism;westernul dezabuzat şi deconcertant.Adevãrul este cã n—a rãmas nici pe departe aşa de strãin de revizionism,pe cât se crede—sigur,n—a fãcut filme ca ale lui Eastwood, Bronson, van Cleef,Nero şi Kinski—dar,ĩn limitele cinemaului american,a jucat ĩn westernuri destul de inovatoare şi de emancipate—nu ca Newman,nici ca Fonda—dar ĩn proximitatea lor.]
Este adevãrat cã revizuirea westernului l—a şi distrus?Nu cred cã se poate vorbi ĩn astfel de termeni de cauzalitate;rãmâne faptul cã,discreditând categoriile westernului clasic (cel ilustrat de Ford,Hawks,Mann, Budd Boetticher—cu variaţiile intrinseci,etc.),westernul anarhic,ironic, parodic al americanilor nu a avut ce aduce ĩn loc—de unde impresia dezagreabilã de lipsã de vlagã şi de snoave diluate datã de atâtea faimoase westernuri revizioniste din anii ‚70.
S—a ĩnţeles,cred,cã admir mult westernul european—dar cã nu gust deloc westernul revizionist ,ironic şi parodic al americanilor.Acesta din urmã a fost mai mult o operaţie de igienã culturalã,de emancipare—nu de creaţie valabilã.Un western critic,dizolvant,zeflemist—nu e ceva independent,ci este o acţiune de ripostã—o reacţie.Pe deasupra,majoritatea acestor celebre westernuri persiflante este şi una destul de anostã,de lipsitã de duh,de insipidã—chiar ca parodii, sunt pipernicite, nesemnificative.
Riposta datã perfecţiunii ĩn numele zeflemelei este mereu una nefericitã;dacã psihologic poate fi de ĩnţeles,estetic ea este mereu falimentarã.Când sunt denunţate nu falsele,ci adevãratele valori, rezultatele sunt fatal defectuoase.
Ford nici nu regizase atâtea westernuri pe cât se crede—unele din flmele lui sunt cronici militare,nu westernuri;şi pot fi şi ele sarcastice,demitizante.Ĩnsã,ĩn raport cu nivelul de perfecţiune la care Ford, Hawks, Walsh, Mann aduseserã westernul,"revizuirea" este pur şi simplu stupidã—iar ĩn locul lui Ford,intrã ĩn scenã pigmei ca ...Huston!
۞
Un coleg de şcoalã primarã avea,prin ‚87,o carte poştalã cu Wayne ĩn acest film,şi o expunea pe birou.Cam tot pe atunci am gãsit şi eu o carte poştalã,tot cu Wayne ĩn COWBOY;dupã aceea am vãzut şi filmul,la cinema,ĩntr—o dupã—amiazã.Unele scene dramatice,de suspans,mi le amintesc bine.