Verne a dat 54 de romane antume şi o culegere de nuvele; există şi opt romane postume, şi unul antum apocrif. Dintre cele 63 de romane, două sunt apocrife. Dintre apocrife şi postume, netraduse la noi sunt EPAVA şi NAUFRAGIAŢII. Şapte dintre romanele postume sunt traduse.
Nu ştiu să se fi tradus, postbelic, Le Chancellor, Les Tribulations d'un chinois en Chine, Le Chemin de France, Famille-sans-nom, Sans dessus dessous, Mistress Branican, Seconde Patrie, Les Frères Kip, Un drame en Livonie, L'Épave du Cynthia şi Les Naufragés du Jonathan.
Ĩn seria de autor au apărut 37 din romanele antume, şapte din romanele postume şi culegerea antumă de nuvele.
Latura parnasiană a operei de colorist şi de fantazist a lui Verne.
Opera de ficţiune a lui Verne se compune din 63 de romane, autentice sau atribuite, şi 19 nuvele, respectiv două culegeri de nuvele—dintre care numai prima, antumă.

Esenţializarea romanului de aventuri (istorice) este un sofism; remarcile unui cinefil american de anvergurã despre o ecranizare a CONTELUI DE MONTE—CRISTO mi—a confirmat aceastã impresie—ceea ce unii numesc ‚balast’, surplus, ceva indigest—inşii cu o percepţie artisticã minimalã sau pauperã gândesc aşa—este de fapt necesar—şi nu numai ca ‚umpluturã’. Romanul istoric, Chesteron intuise asta, este un roman de aventuri ambiţios. Romanul de aventuri zis ‚pur’, debarasat de surplusul ‚istoric’, etc., este numai un simulacru, un roman istoric neambiţios sau ratat—dacã nu e o trecere ĩn basm.
Pretinsa esenţializare a romanului de aventuri este transformarea lui ĩn basm. Se face basm din romanul istoric.

Ce aleseserã Alain [=Chartier], Lang, Stevenson şi Dna. Sand la Dumas; Gracq şi Tournier la Verne; Stevenson, Lang, Chesterton la Scott.
MUSCHETARII şi D’HARMENTAL; BRAGELONNE şi MONTE—CRISTO; CEI PATRUZECI ŞI CINCI.
Wilde; Ralea; ar merita de vãzut dacã Weyman s—a pronunţat.
۞
Nu ca bifare, ci ca plãcere reiterabilã.
۞
Lang pãrea a fi mai convingãtor ca admirator.
Cei mai mari numai creduli nu erau.

ROMANESCUL

ROMANESCUL




Alain [=Chartier] vedea ĩn Stevenson pe succesorul lui Dumas; Wilde, nu. Gãsesc fascinantã aceastã chestiune a filiaţiei ĩn dinastia europeanã a romanului de aventuri.
Cu alte cuvinte, Alain vedea ĩn Stevenson un nou Dumas—ĩn vreme ce Wilde vedea—n el un Dumas ratat, un scriitor care a ratat şansa de a fi fost Dumas.
۞
Quiller pare omul care sã fi mers mai degrabã pe cãrţi decât pe autori.
۞
E interesant cã s—a gãsit cine sã proclame perimarea lui Scott—dar nu şi pe a lui Dumas.
Wilde, Stevenson, Lang, Chesterton, Quiller, Alain [=Chartier], Dna. Sand şi drepturile romanescului.
Cei ca Gautier, Giono, Fernandez, ca sã nu mai vorbim de Mérimée, Vigny şi chiar Beyle şi Balzac—consideraţi a fi prea ‚mainstream’. Deşi au slujit eminent romanescul.
Dumas—Stevenson, Lang, Wilde, Dna. Sand, Alain [=Chartier].
Scott—Stevenson, Lang, Chesterton, Quiller, Doyle. Scoţienii.
Aprecieri literare ale lui Doyle, Mason, Buchan, Weyman, Hope, Haggard—ce citeau, ce gustau.
۞
Ambivalenţa interesantã a lui Stevenson, Ianus literar—latura hazlittianã, şi cea dumasianã—impersonalizarea de creator obiectiv—impersonalizarea ĩn ‚fantazia obiectivã’, obiectivantã, necapricioasã.
۞
Dan, Dna. Ojog, Mitru, Tudoran, Frânculescu, Muşatescu.
Netraduse; ed. ĕ.

Romanul de aventuri foarte pur, de felul celui ilustrat de Nosov, Gaidar şi Kataev, Ştilmarc, Kaverin şi Grin, Adamov, Rĩbakov, Obrucev şi Efremov, London şi Curwood, Stevenson şi Haggard, Rosny şi Doyle.
۞
La unii decadenţi vechi, ca Wilde şi Schwob, romanescul este agreat pentru virtuţile lui de stilizare şi de antirealism.
۞
Romanescul e una—ĩnseamnã aventura, suspansul; pitorescul e ceva mai cuprinzãtor.
۞
Acolo unde existã plãcerea, nu mai apar considerente de cantitate.
۞
Nici nu e de mirare ca ruşii—rãsãriteni fiind—sã fi excelat. Ĩnsã e de mirare ca românii sã nu fi excelat.
۞
Ĩn literaturã, e firesc sã existe multe altare; ĩn gândire, niciunul. Abia dacã existã unul—doi gânditori pe care sã—i tratez altfel decât ĩn spirit de egalitate.
۞
Dna. Sand citise CEI PATRUZECI ŞI CINCI de vreo cinci—şase ori.
۞
Eficienţã—relaţia eficientã—Dumas, Scott, Stevenson; Dickens, France; Verne, Gracq, câţiva umorişti—ed., Johnson (ca biografie), Pãr. Teilhard. O carte, sau un autor. V. Dna. Sand, Chesterton, Gracq, Stevenson, Alain [=Chartier], Wilde, Teachout; şi: a şti bine o carte. Ceva bine scris. Ceva electrizant.
۞
Lang e un mare critic fiindcã—i face un loc, activ, propriei sale originalitãţi critice nealterate; prin asta e un mare critic—reaşeazã lucrurile—n conformitate cu ceea ce crede.
Nişte studii literare, nişte articole—nu ‚savante’, nu pedante, nu ĩncoţopenite—ci amicale.
۞
‚Prin procurã’, indirect. Pervertire.
Discret.
Discreţie.
2 x furnizorii. Romane. Romanescul—furnizorii; a tria; 4 ...; 4 x ...—alibi. Nesaţ; cr..
Listate.
Recomandãrile lui GKC. A ĩncãtãrãma. A folosi. Prompt. Ocaziile.

Puteam sã fi citit de atâtea ori IVANHOE şi CAVALERII ...—liga capodoperelor de gen. Ceea ce dã alura unui an; exemplarele.
De ex., de douã ori primãvara, o datã vara, de douã ori toamna—sau alternând.
Privarea de plãcere.
Pervertirea minţii, obişnuirea cu falsitatea.
Plãcere—ca SB—nu ceva silnic, forţat, artificial, exterior.
Filme, ‚60. De partea realului—necomplice. Conteazã.
Geniul şi gustul prezentului. Oxigenarea. A alterna. A—mi oferi—plenar.
De ex., cele şase romane (engleze)—şi cele şase cãrţi ‚ca la italian’ (de fapt, opt—cu PAN şi basmele engleze).
Spontan, firesc, direct, plenar.
Falsã penurie, paucitate.
Interval de şase cãrţi.
Viaţa de cititor—nu planurile.
A testa.
Neaprioric.
Pentru mine, a proceda ca Gracq, Lang, Quiller, Stevenson, D. Toma ĩnseamnã—Zévaco, Burroughs, May, Cooper, Féval, Scott, Dumas, Stevenson şi Gautier. Cei care nu se dezic de lecturile lor de bãieţi, nu le abjurã.
Ce face faţã.
Neconcesiv şi neformal.
Alain [=Chartier], Capote, grilã,
Romanescul—cf. joi.
Pitoresc.
Geografia.
SF: vârste.
Dubla credinţã:--artã, plãcere; --aventuri.
Ideea mea de plãcere literarã. Stil.
Austen, Dickens, France.
Fineţã.

Diferenţa dintre englezi şi francezi este aceea cã mai mulţi distinşi critici literari englezi vor scrie cu gratitudine nu numai despre Scott—ci şi despre Reade, Weyman, cei doi Kingsley-neconsiderând a fi sub demnitatea lor de critici şi chiar de universitari sã se ocupe de asemenea autori de mare literaturã popularã, ĩn vreme ce niciun critic francez nu ar fi fãcut acelaşi lucru pentru Dumas, Verne şi Féval.

Şansa de a scrie ceva romane la fel de bune şi interesante ca ale lui Stevenson, Dumas, Scott, Verne, Kipling, Féval şi Giono.
Stevenson al celor trei romane ‚istorice’—sau al celor şapte—dacã includem şi ‚Insula ...’, cele douã cu Balfour şi ‚St Ives’.
Fãrã concesii, necomplice.
Ĩn visul meu, moş Scott purta straie ca acelea din portretele sc. XIX—ĩn culori vii—ca o vestã galbenã, cu hainã verde deschis, sau albastrã. La masã eram discipolii lui; el ne—a cerut sã ĩi continuãm romanele—ROMANE ISTORICE, aşa le consideram şi eu—iar noi i—am rãspuns cã el a epuizat deja, a isprãvit toate subiectele vrednice, tot ce era interesant de tratat. Moşul, ĩnsã, gândea altfel—drept care ne—a enumerat CINCIZECI DE SUBIECTE ISTORICE, cincizeci de evenimente despre care meritã sã se scrie.
Romane de un desen foarte pur.
Ca patriarh şi patron al romanului istoric pitoresc.
Aspiraţie esteticã, creativitate.
۞
Interesul artei nici nu constã ĩn elemente, ci ĩn raporturile lor. Raporturi intuite, abia ĩntrezãrite, secrete, pe jumãtate ĩnvãluite—şi care sunt un ‚prag de sus’.
Bucuria esteticã vine din juxtapuneri—din perceperea unor echilibrãri—uneori ‚de la distanţã’. ‚Artisticul’ nu e niciodatã elementul—ci o juxtapunere, ‚planul secund’. Ĩn acest sens, faţã de lucrãrile unor maeştri ai sc. XX (Tournier) tot restul pare cârpãcealã.
Pare cã abia câţiva maeştri ai sc. XX au ştiut ce sã facã cu forma romanului, sã—i dea desãvârşirea cerutã.

Verne şi—a ĩnceput cariera literarã ĩn forţã—cu motoarele la maxim—şi probabil cã cele mai bune romane ale sale sunt primele—ulterior survenind o oarecare scãdere, sau diminuare.
Existã douã ordini posibile pentru citirea scrierilor lui Verne—aceea cronologicã, şi aceea a propriilor gusturi, ĩn funcţie de ceea ce pare a fi cel mai interesant şi excitant.

Am citit numai opt titluri de Verne şi cinci de Dumas (din care unul—numai o treime); ceva mai mult Verne decât aş fi crezut—şi ceva mai puţin Dumas .... Cele opt cãrţi de Verne ĩnsumeazã tot opt volume (un roman ĩn douã vols., şi alte douã cãrţi reunite ĩntr—unul singur) .Cred cã pânã azi, dupã trecerea pe la epidemiologie, nu m—am gândit sã fac aceastã evaluare. De Verne, şapte scrieri le—am citit pânã la 13 ani; la 22, 25, 26 de ani am ĩncercat cu câte ĩncã un titlu—iar la 27 de ani am şi citit o a opta carte. Ĩn cazul lui Dumas, cele cinci cãrţi le—am citit pânã la 14 ani (una la nouã ani, douã la zece ani, una la 12 ani, una la 14 ani ); ĩnsã ĩn cazul sãu citisem mult şi din alte douã romane, pe la 7—8 ani, şi din MUŞCHETARI ,la 11 ani.

Cei ca moş Borges, Alain [=Chartier], Gide, Chesterton, Wilde, Lang subzistau numai cu atât—cu marea literaturã de aventuri (Stevenson, Kipling, Wells, Conrad), nu fãceau concesii, nu coborau nivelul.
E o lecţie de gust.

Unii cârpãcesc romane de aventuri sau le produc ĩn bandã, alţii caligrafiazã; bineĩnţeles, existã şi situaţii mixte: ca cei care alterneazã procedeele acestea douã, sau care scriu rapid romane bune (caligrafiazã rapid), sau care, dimpotrivã, scriu ĩncet şi muncit, cãznit ,romane proaste.
O ligã superioarã, un eşalon—rang, clasã, ligã.

Am citit despre Ĩnviere la ; alte lecturi: Alastair Reynolds, Leroux [postfaţa lui Radu Toma este pretenţioasã şi retoricã, dar interesantã], Leblanc [care are, ĩn PRINŢUL DE JÉRICHO, o protagonistã nu mai puţin ‚romanescã’ decât la Leroux, iar decorul este aceeaşi Coastã de Azur], iar policierul lui Leblanc e de—a dreptul ĩmpuţit scris. Sunt 17 ani de când nu l—am mai citit pe Leblanc, şi 16 de când nu l—am mai citit pe Leroux. Crezusem, ĩn adolescenţã, cã am dat de gustul policierului francez antebelic şi interbelic—dar aceşti cârpaci francezi sunt ĩn mãsurã sã te descurajeze! Bineĩnţeles cã au scuze; creativitatea, sau, mai corect, producţia lor literarã era guvernatã implacabil de legi neartistice, de legi altele decât cele ale bunului gust şi ale originalitãţii. Dar, când cârpãcelile lor sunt proaste, ele sunt ĩmpuţit de proaste.
Literar, Leroux e omul efectelor—melodramatic, teatral, buf, exagerat ĩn mod deliberat ,flamboaianţã al cãrei gust câteodatã cam strident nu era—n mãsurã sã—l facã dezagreabil surrealiştilor care—i admirau cel puţin o carte.
A frecventa o spiritualitate—francezii, ruşii, Siluan, Ioan, unii teologi ca Mitropolitul IZ şi Mitropolitul KW—a afla—cognitiv—cogniţie, firea--ţintit pe practicã, pe scop, ţel—Hristos ĩn Misterele şi Scriptura Sa. Umanul. Viu, uman. Nefanatizat. Loara. Omenia. A bagateliza. A trãda, anula pervers. Ĩn religie, polul personal şi uman al experienţei. Studiu; scopul real—ca la poetul francez; nederutat; uman; uman, viu; doctrinã; spiritualitate, teologie, gândire; LA, patrologie; gândire; cãrţi sapienţiale. Ca scotiştii şi ca unionistul—cãrţile. Nefanatizat. Plenar, mintea; firesc; ‚liberal’; Eudes, Sf. Charles, ruşii, Siluan, Ioan, cei doi Mitropoliţi. A ‚transpune’ ,a funcţionaliza, a confrunta, a folosi.
Pe limpezime şi virilitate, pe instinct şi dibuire, nu pe confuzie, nu pe cârpãcealã.
₪
Predicã despre teologia Vamei Vechi (--sau, mã rog, Vãmii Vechi!--) şi faptul cã Ap. Toma i se arsese o siguranţã. Dar pe fond argumentaţia teologicã era ĩmbietoare—Ap. Toma nu este ‚scepticul’, ci insul şocat, luat pe sus, blocat de un eveniment, ultragiat, ‚cu siguranţa sãritã’.
₪
Folclorul, literatura noastrã veche, poezia, nuvelistica, teatrul, critica; genurile; estetica literaturii de aventuri; cãrţile zise pentru copii; muzicã (GM); patrologia. Şi mai degrabã ‚pe cãrţi’, decât ‚pe autori’.
Gracq, Lampedusa, Paleologu; ieşeanul; articole; concludent; noviciat; experienţã; romane; ce fac, nu ce spun, nu ce intenţionez sã vreau; autorii—furnizorii; considerente false; hedonic. Liga Villiers, dieta.
Plãcere; recapitulare, nevoie, mintea, asanare; registre; calificarea (v. supra). Gracq—şi nişte ştiinţe; ca romancier. Ca romancier.
Studiu; P.. Grãdina. Gustul experienţei şi al practicii, al instruirii.
Aşa—cinci scrieri ale lui Doyle; trei de Haggard; câte douã de Buchan şi E. Burroughs; câte una de Wells, London, Conrad, Mason, Falkner.
Anabolic. IV—francezii, stil, grile+ JG—reacţie+ IH, studiu+ studiu, ritm; orã+ joi—despre un trio (Dumas, Ojog, Dan, ed.).
Cârpãcealã.
Decis.

Ştiu cã ultima carte cititã de bunica mea a fost un roman al lui Féval, când avea 77 de ani; dar cred cã tot pe atunci a citit şi o carte a lui Verne, cea de aventuri ruseşti, STROGOFF, ĩntr—o ediţie urâtã. Cartea—mi fusese datã o vreme de D. Toma, ca şi cartea lui Hobana despre Verne, pentru cã Toma fãcea, la 28 de ani, o dietã Verne.
Ĩn acea vreme, D. Toma ĩi citea, de la mine, pe Dan şi pe Chandler; şi pe unii clasici sovietici ai literaturii pentru bãieţi—pe care—i recitea.

DESPRE DIGRESIUNILE SAVANTE

DESPRE DIGRESIUNILE SAVANTE


El era probabil conştient cã stricã romanele, dilueazã naraţiunea şi plictiseşte cititorii cu pisãlogeala educativã şi simulacrul de savantlâc al cãrţilor—ĩnsã se supunea, se conforma condiţiilor contractului cu editorul.
Iar pentru a face savantlâc savuros, nici n—avea verva, ştiinţa, priceperea şi mintea autorilor digresivi de tratate englezi din sc. al XVII—lea. Se putea face—sau se putea ĩncerca sã se facã savantlâc savuros, senzaţional; dar n—avea el firea pentru aşa ceva—marea ştiinţã bufã, ca la Odobescu, digresiunile vioaie, amuzant—docte.

Verne e patronul literaturii franceze pentru tineret, de la sf. sc. XIX şi ĩnceputul urmãtorului. El e marele nume, reperul. Defectele lui Verne sunt secretul lui Polichinelle. Ele ţin de domeniul evidenţei imediate, nu al analizei subtile; didacticismul, pisãlogeala, digresiunile anoste, prozaismul, pedanteria. Imaginaţia destul de pedestrã.
Existã pitorescul educativ, didactic, diluat cu didacticism pisãlog şi cu probozeli şi digresiuni pedante, cu ingerinţe savante, şi fantasticul genuin, de sorginte nevernianã, pitorescul fabulos, sãlbatic, deconcertant, liric, baroc; dar, ĩn linii mari, cam toţi prozatorii populari pentru tineret francezi ai sfârşitului de sc. XIX se raporteazã cumva la modelul vernian—fie şi atenuându—i defectele, corectându—le, variind. Majoritatea acestor prozatori sunt cumva definiţi prin raportare la ceea ce fãcea Verne. ‚Ceilalţi’ vor veni din Poe, Villiers, Wells—nu neapãrat din anglo—saxoni, din anglofoni, dar mai degrabã din romantici. Canonizarea literarã a lui Verne a implicat şi transformarea poeticii lui ĩn reţetã.
Ĩmpotriva lui Verne ĩnsuşi existã Stevenson, Borges, ĩn mod implicit Wells; iar pentru el—Gracq, Tournier.
De fapt, dihotomia Verne/ Wells este dihotomia Alecsandri/ Ghica, aşa cum a formulat—o, la noi, Barbu (şi cum a refuzat—o, ca temeni, George, care a reformulat contrastul celor doi).

COSMOPOLITISMUL FIRESC AL LITERATURII DE AVENTURI

COSMOPOLITISMUL FIRESC AL LITERATURII DE AVENTURI



Cred cã Rosny aĩné şi Doamna Maya Niculescu, cãrora se cuvine sã li—i adaug pe Sadoveanu şi pe Jurist, au fost autorii de gen la care am ĩntâlnit contrariul convenţiei naţionale; convenţia ‚naţionalã’ stipuleazã cã o naraţiune de aventuri trebuie sã aibã ca protagonist un compatriot de—al autorului; orice cadru ar avea, personajul principal trebuie sã fie de naţionalitatea cititorului—noi românii trebuie sã scriem romane de aventuri ‚cu români de—ai noştri’—şi care, eventual, sã exprime ‚sufletul naţional’. Mai este şi premisa cã publicul ĩşi doreşte, sau preferã, istorisiri cu ‚români de—ai noştri’. Or, am descoperit, treptat, câţiva autori care nu respectau aceastã convenţie; care nu doar ĩşi plasau acţiunile cãrţilor ĩn ţinuturi exotice, dar apelau şi la personaje tot ‚exotice’—şi asta fãrã intenţii ascunse (ca ĩn cazul povestirilor didactice cu africani ĩnrobiţi, sau ca ĩn acelea care pânã la urmã tot cãtre ceva ‚naţional’ trãgeau povestirea—fãcând—o sã intersecteze şi vreun meridian naţional, etc., sau evocând, nesubtil, ‚faima românilor’, sau alte asemenea stângãcii—ca nici sã nu ne mai referim la dispozitivul epic al ‚expediţiilor şi echipajelor mixte, multinaţionale’—surogat de exotism).

Ĩntâlnirea cu westernul

Ĩntâlnirea cu westernul


Care a fost primul western cunoscut de mine?Ĩn mod sigur nu a fost un film;ci,la 7 ani,ĩn vara anului ‚85,o bandã desenatã—varianta graficã a ‚Colţilor şacalului’.Şi,apoi,o carte—chiar romanul lui Frânculescu, dibuit ĩn biblioteca unor cunoştinţe care au gãsit de cuviinţã sã aprobe pofta mea de westernuri literare.
Şi,ulterior,mult mai frecvent westernuri ca romane,sau ca benzi desenate,ĩn reviste,autohtone şi mai ales strãine,pentru copii.
Literatura ĩnsemna Frânculescu, Reid, May. Pentru mine, westernul n—a fost ĩn primul rând şi mai ĩntâi un gen cinematografic,ci unul literar.
Primul western pe care l—am ĩntâlnit era,aşadar,o creaţie româneascã.Şi nu e decât de regretat cã,pe urma lui Frânculescu,nu s—a constituit o şcoalã (--iar Matei nici nu—l menţioneazã,la cap. despre western ca gen literar,ĩn cartea lui despre literatura de aventuri--).
Trebuie divertismentul literar mai banal ĩncurajat sau descurajat?Almanahurile de SF ale anilor ‚80 conţin diatribe foarte strepezite ĩmpotriva SF—ului considerat prea ‚simplist’,ĩn numele unui SF elitist, alegoric, simbolic,etc..De fapt,dilema este falsã,şi cele douã direcţii puteau sã fi coexistat paralel. Literatura de divertisment nu trebuie desconsideratã ĩn sine,ci numai ĩntrucât este inferioarã propriului ei scop (adicã nu este literaturã CU ADEVÃRAT amuzantã,etc.). Dar literatura de aventuri ca atare nu trebuie ‚motivatã’ prin ceva extrinsec, din afara ei.Nu trebuie ‚ĩnnobilatã’ (de fapt, folositã ca pretext,şi cu oarecare ironie şi dispreţ).
Filmele mai noi ale lui J. Chan sunt invalidate de cãtre comparaţia cu cele ale lui B. Lee,nu cu ale lui Bergman. Referinţa trebuie sã fie una esenţialã. Filmele lui Depp, Willis şi Diesel eşueazã raportate la ale lui Flynn, Rathbone şi Belmondo—la marele divertisment de calitate, reuşit,nu la Tarkovski. Mai departe,filmul prost de aventuri nu trebuie atacat fiindcã este de aventuri,ci fiindcã este prost—fiindcã eşueazã CA FILM DE AVENTURI;dacã nu,obiecţia era una strict de principiu, deci neinteresantã.
Adesea, critica este una foarte confuzã, turbidã, nefãcând lãmuri dacã se adreseazã genului ca atare,sau numai eşecurilor ĩn cadrul genului.
Pe mine nu mã intereseazã sã aflu de ce cutare refuzã SF—ul;ci mã intereseazã sã aflu de ce, acceptându—l, admiţându—l ca atare (pe el,şi nu versiunile lui ‚ironice’, ‚revizuite’, etc.), refuzã cutare text ca nereuşit ĩn coordonatele SF—ului.
Admiraţia pentru Verne este nu rareori ĩnşelãtoare,ba chiar filistinã şi pânã la urmã ipocritã. Verne este ‚canonizat’ pentru motive cu totul imaginare sau speculative—merite extraliterare, altceva decât poate dibui cititorul obişnuit,etc.. Admiraţie care se aratã a fi extraesteticã, pur retoricã, etc.. Enunţarea ei,cel puţin,este adesea stângace sau echivocã. Se postuleazã cã Verne nu este aşa cum pare a fi,se sugereazã grile extraestetice. Nu este admirat aşa cum e admirat Dumas—pentru ceea ce este evident cã pur şi simplu oferã. Se menţioneazã resorturi ezoterice, un simbolism fumegos, etc..Nu este agreat pentru marele divertisment,ci pentru filigranul simbolic,etc..
De asta,mare parte din exegeza de valorizare poztivã a lui aratã a şarlatanie,a ezoterism buf,a elucubraţie savantã. Este o admiraţie tezistã, neingenuã, nespontanã, arogantã şi oratoricã.
Este mai mult oratorie.La polul opus—admiraţia spontanã a lui Stevenson pentru Dumas, ‚Fracasse’ şi romanele lui Scott (şi pentru Scott ĩnsuşi,ca om);--cea a lui Wilde pentru Dumas, Weyman, Stevenson;etc..
Ĩn cazul lui Verne,admiraţia se pretinde a avea dedesubturi ezoterice,sau se referã la vane
merite imaginare.
Literatura lui e scoasã din cazarma plebei,şi adusã ĩn retorta ezoterismului elitist.Se bachelardizeazã de zor.Se inventeazã calitãţi alchimice,ambiţii metafizice,etc..
Silnic,ea este ĩnnobilatã din afarã,scoasã din coordonatele ei literare,fãcutã sã fie altceva, falsificatã abil.
Cã nu se ĩntâmplã aşa mereu,o aratã studiile lui Hobana.La el,literatura lui Verne este analizatã fãrã a fi denaturatã sau forţatã.