Mundanizarea. ‘Domol, inima mea’. Susur domol

Mundanizarea. ‘Domol, inima mea’. Susur domol








Prima chemare sau inspiraţie a mundanizãrii a venit de la Lemmon, comediile americane mai vechi şi o admiratoare vienezã a lui Lemmon, Cagney şi Hitchcock, ba chiar de la critica de film în general; o a doua chemare a venit de la Gracq, sub semnul vecinãtãţii Loarei şi al plimbãrilor pe malul ei. A treia a avut ca principii ‘cartierul’, eseistica unui ciufut american, noţiunea esteticã a unor romane (unul italian, unul francez, câteva americane). Experienţa m—a învãţat cã intenţiile conteazã; intenţiile reale, nu ‘intenţiile de a intenţiona’, ‘gândul de a avea de gând’.
Falsitatea şi facticitatea replierii pe o interioritate abstractã au luat chipul derizoriului şi al desconsiderabilului, cãci eu nu am eşuat ca sihastru, ca eremit veritabil, ci ca veleitar, ca simulant. A intervenit derizoriul slav, acela regãsibil la Rozanov şi la Oblomov. Am eşuat în contrariul absurd al ceea ce mã pretinsesem a fi. Mãsura capacitãţii de ignoranţã.
Mundanizarea înseamnã acomodarea cu realul şi existentul; ceea ce am vãzut la Hadot, la Vasquez, ca şi la nişte zeloţi autohtoni cu simţul imanenţei. Mã gândesc cã spiritualitatea rãsãriteanã exclude un divorţ, o disociere prea violentã a planurilor existenţei, un clivaj prea brutal.
Gândirii îi place empiricul bine sesizat, mundanul analizat cu perspicacitate. De aceea scrierile lui Marx nu le displãceau lui Simmel, Noica şi Gracq. Realul şi existentul nu trebuie înlocuite cu şablonul, cu simbolul lor, cu un surogat, cu un substitut. De aceea omul nu se poate ‘replia într—o idee’, în unidimensionalitatea ei, ci într—o atitudine uman—spiritualã responsabilã şi liberã.
Viaţa omului nu poate sã dea seamã de—nici sã recapituleze şi sã reprezinte—istoria Bisericii; îi e de ajuns sã se axeze pe câteva versete evanghelice, adicã pe câteva atitudini evanghelice. Aspectele instituţionale îmi sunt strãine în plan personal—cum le erau şi atâtor altora, mai breji decât mine. Individul nu recapituleazã istoria Bisericii. Are altceva de fãcut.
Evangheliile nu seamãnã a basme gnostice, a pilde gnostice; sunt mundane.

Ce—ar fi omul, fãrã ceva umor autentic? Ce s—ar face în lipsa umorului autentic?

Caut nu ceea ce zdruncinã, ci ceea ce calmeazã, ce domoleşte. ‘Domol, inima mea’, spune un vers al cântecului. Poate chiar întâlnirea cu dumnezeiescul ia forma aceasta a susurului domol. Un susur domol. În acest sens, ‘Instituţia’, oricare, prozaic—legalistã sau exoticã, aparţine exteriorului. Şi unde sã—L cauţi pe Dumnezeu, înafara manifestãrii şi a lucrãrilor Sale? Unde sã—L gãseşti pe Dumnezeu, dacã nu acolo unde e la lucru? Cãci a face loc pentru Dumnezeu poate sã devinã cel mai rapid mijloc de a—L uita. Zeul are câte un cuvânt pentru fiecare; mie îmi plac îndemnurile ‘Gitei’: ‘Aşadar, înalţã—te şi luptã cu hotãrâre!’.
Cele mai bune intenţii îşi pot deveni propria caricaturã—şi rapid—dacã nu a fost surprinsã panta care pregãteşte subvertirea.

Ceea ce e bun, în culturã, vine nu numai din Orient, din Asia, din Rãsãrit—ci şi din trecut, din trecutul Europei apusene, vreau sã spun (‘Canţonierul’, şi altele). Nu cred cã intelectualul se gãseşte într—un acord mai rapid cu Asia—decât cu propria tradiţie europeanã vesticã. Nu cred cã valorile asiatice sunt unicele în care intelectualul se regãseşte pe loc.

Propria existenţã, vãzutã ca un şuvoi clisos.

Vârsta şi ruina: un nãruit. Textura de apatie, de plictis, de dezlânare, de irosire, de moleşealã, de accedie, de rarefiere, de îmbâcsire, de abrutizare, de abandonare placidã, de îngãlare, de defetism clocit, de mizerie, de lâncezealã, de nãclãire, de abulie—irosirea pentru care eram certat în adolescenţã, fãrã ca nici sã pricep despre ce mi se vorbeşte. Fireşte cã resortul nu era unul filozofic, nu ţinea de convingeri teoretice. Mai erau timorare, orgoliu, egoism, credulitate, ignoranţã, vanitate ridicolã. Aceasta a fost constituirea identitãţii mele diacronice. Aşa s—a ajuns la cel care sunt. Lespezi de ranchiunã, de nemulţumire râncedã, de credulitate lamentabilã. Apatie, dezlânare, moleşealã, îmbâcsire, rarefiere, accedie, irosire; mai ales, irosirea ‘pe negândite’, automatã, ca alegerea evidentã.
Ce anume ar fi fost purificator? Poate cã vederea urmãrilor facticitãţii, a urmãrilor iresponsabilitãţii şi toanelor. Eu am imitat toanele femeilor—fãrã a avea şi instinctul lor. M—am simţit întotdeauna ‘în poziţia improprie’, pradã inavuabilului. Jegul apatiei, slinul moleşelii, îmbâcsirea, vocaţia de a irosi, o formã de distructivitate.
Eram, ca adolescent, certat cã irosesc, cã viaţa mea e disipatã, ciorsãitã; eu nici nu pricepeam despre ce mi se vorbea. A existat o anume lãbãrţare în irosire, o lipsã de virtute, virtutea fiind ideea stenicã a acţiunii. Virtutea e toporul agitat, în luptã, de rãzboinicii barbari.
Mundanizarea înseamnã urcarea cãtre lume, deprinderile stenice. Descoperirea acelui substrat al valorii. Ieşirea din hrubã, din miasmele hrubei bigotismului şi apatiei; simpatia necesarã nu e idilism, nici credulitate, ci o deschidere intuitivã. În toate, cãutarea unui ‘mai bine’, a unui nivel superior, a ceva preferabil. Deblocarea unei situaţii înseamnã vederea ‘mai binelui’ ei. Calcinarea, scorojirea, apoi înflorirea (simbolizatã de neoplatonism, taoism, hinduism, pãgânãtãţi). Exclusivismul nu înseamnã intenţie apologeticã, pledoarie. La 30 ½ ani, cãutasem calcinarea; la 32 de ani, caut opusul, înflorirea, cuprinderea, modularea. Se orbecãieşte mai puţin—pe mãsura apropierii de ieşirea hrubei.
Bigotismul a fost alibiul apatiei, al moleşelii şi neîncrederii. Mundanizarea înseamnã dezîmbâcsirea.
Aş spune cã am fost fãcut pentru bucurie şi iubire.
Nu mai caut schimbarea în ceea ce e ostentativ şi strident, îmi displace. Nu în ceea ce cautã sã instituie realitatea în mod decibelic, realitatea decibelicã.

Cumpãtare şi moderaţie în viaţã, echilibru în ascezã, raţionalitate şi inteligenţã în practici, cordialitate, afabilitate şi sensibilitate în sociabilitate, gust şi hedonizare în artã, simţ critic în discuţii, simpatie şi promptitudine în interacţii, limpezime în gândire, sapiditate în stil, rapiditate în aprecieri. Bucuria omului e realizarea identitãţii sale, a potenţialului sãu, actualizarea lui deplinã. Dezîmbâcsire şi umor.

Verile adolescenţei mele

Verile adolescenţei mele







Îmi amintesc cu plãcere de verile adolescenţei mele, mai ales de acelea din ’92, ’93, ’91, ’94, ’90; în ’86—’89, aceste veri erau vacanţe petrecute exclusiv la Huşi. În ’90—’94, au fost vacanţe petrecute cu intermitenţã la Huşi. În timpul vacanţelor, citeam, scriam, vedeam filme. Cu încetul, m—am contaminat de acea dezlânare apaticã şi ursuzã, descurajatã şi plumburie. Lipsit de instinctul sau de nevoia de a domina, devenisem insensibil la plictisealã, la irosire, la rarefiere; la rarefierea constitutivã. Ce îi adunã pe adolescenţi sau pe tineri la un loc? Gregaritatea, competitivitatea, nevoia de a domina şi de a subjuga; toate acestea mi—au lipsit, preferând o moleşealã visãtoare, o toropealã flascã, apaticã. Identitatea empiricã a omului e una diacronicã; e suma acestor evenimente sau rarefieri ale existenţei lui. O enigmã propusã de Dumnezeu, omului; şi, poate, de om, Lui Dumnezeu. Nu era nimic orgolios sau afirmativ sau asertiv în izolarea mea; numai defetism apatic, fricã, spaime.
Picioarele atitudinii acesteia erau descumpãnirea—nu numai a vârstei—şi o deznãdejde mutã, o descurajare abruptã. Pânã la 14 ani, n—a existat nici gândul unei afirmãri, a ceva pozitiv; pânã la 15 ani, n—a existat niciun gest. Iar pânã la 17 ani, nicio acţiune. Însã acesta ar fi un alt capitol.
Şi atunci, ce, sau de ce, îmi amintesc cu plãcere, când vine vorba despre aceste veri? Un climat, chimia sãnãtoasã a vârstei, tihna lipsei de aspiraţii—care implicã şi lipsa prostiei. Fãceam totul—adicã, mai nimic—de capul meu.
Calitãţile mele nu erau de naturã sã îmi compenseze defectele. Aveam, de pe atunci, o foarte proastã reprezentare a relaţiei personale; reprezentare provenitã din egoism, şi caracterizatã de iresponsabilitate şi brutalitate inconştientã. Socializarea îmi apãrea ca o corvoadã. Lealitatea n—am deprins—o niciodatã.
Tot de atunci, bagatelizam esenţialul. De unde, o dezumanizare, şi o inumanitate. De aceea, imaginea unei existenţe alcãtuite din rarefiere, din plictis, din fadoare, din dezlânare şi moleşealã. Altceva nici nu ştiam, nici nu puteam gândi.
Într—un fel, eu n—am ştiut sã mã ridic deasupra împrejurãrilor. Împrejurãrile erau cele care erau; eu nu am ştiut sã fiu etic, nici sã vreau. De aceea, existenţa pe care o constat apaticã şi letargicã. De aceea, complacerea în derizoriu.
Ceea ce era bun în mine nu era deloc de naturã sã compenseze ceea ce era rãu. Nici nu eram, fireşte, conştient de aceastã dualitate a foarte bunului şi a foarte rãului în mine; în unele privinţe, o luam mult înainte, rãzbeam. În altele, rãmâneam mult în urmã.

Acum am gândul poeziei, al geografiei, al modului de a cãlãtori, al peisajelor, al cititului, al mundanizãrii, al estetizãrii, al neoplatonizãrii. Iar acest scurt memorial mi—a fost inspirat de cãtre un articol francez despre Borges.

Împrejurãri aparte ale vieţii mele m—au înviorat întrucâtva.
Un tipar social greşit, întreţinut de juxtapunerea a ceva de foarte bunã calitate, şi a ceva de foarte proastã calitate, o îngemãnare consternantã şi hidoasã.
Nu consimţeam ‘sã dau de la mine’ când era cazul.
Într—un fel, socialitatea nu mi—am asumat—o niciodatã.

Neoplatonizarea ca formã de estetizare—şi estetizarea, ca formã de mundanizare. Coerenţa ca rãsãritean, limpezimea, valorile.

Am fost un tânãr inteligent, însã nu pe deplin conştient, şi aerian.

O searã de varã, cu cola, ţigãri, cinã.

O anumitã însufleţire şi înfrigurare, inteligenţa, simţul practic, exercitat.

Apatia, dezlânarea, moleşeala, lipsa de tonus şi de direcţie, accedia, apatie ursuzã şi acrã, ceea ce fusese remarcat din adolescenţã drept irosire şi lâncezealã, descurajare morocãnoasã, cu o minuţiosã artã de a mã face nesuferit. Vai, apatia râncedã şi ieşirile consternante …. Cufundarea în ceea ce mã urâţeşte, în ceea ce e de naturã sã mã urâţeascã. Ca şi neavenita francheţe rudimentarã, greoaie.

Cum spuneam—îmi amintesc cu plãcere de verile adolescenţei mele; de mine nu—mi amintesc cu nicio plãcere. Apatie, rarefiere, dezlânare, lâncezealã, bizara irosire şi letargie, care descumpãnea. Nu altceva decât noţiunea de existenţã pe care o primisem din jur; rapida derobare de la orice formã a socialitãţii, etc.. Fusese remarcatã anomalia acestei irosiri, a lâncezelii, a moleşelii. Gãseam, constat azi, fericirea tocmai în acea dezlânare ursuzã, în apatia morocãnoasã; gregaritatea îmi repugna, şi pe drept cuvânt. Pus sã aleg între imbecilitatea drasticã a congenerilor, şi moleşeala plictisitã, o preferam pe cea de—a doua. Scufundat în apatie şi lâncezealã, imersat în abulia cleioasã şi împãienjenitã, recalcitrant şi îmbâcsit, defensiv şi moleşit, am lãsat viaţa sã treacã.
Dacã se poate pretinde discreţie în privinţa propriei problematici moral—umane, la fel de dizgraţioasã e şi locvacitatea când vine vorba de subiecte religioase, etc., gustul cislei religioase. La fel de deplasatã e şi aceasta, şi trebuie în egalã mãsurã sã ne dezbãrãm de ea. Dacã cei dinainte, ‘premodernii’, nu ignorau problematica mizeriilor existenţei, însã erau discreţi în privinţa ei, nu o discutau nu din neştiinţã şi abrutizare—ci din discreţie şi cuviinţã, atunci şi ‘subiectele aulice’ ale religiei sau ale doctrinei trebuie tratate cu aceeaşi lipsã de limbuţie. Discreţia în privinţa mizeriilor sinelui nu trebuie sã se însoţeascã de locvacitatea cu care se discutã religie, etc..
E curios cum înţelegerea aduce bucurie; poate cã în acest fel e adevãrul, dumnezeiesc. Racursiul unei existenţe irosite în apatie, rarefiere şi abulie aduce un fel de bucurie înveninatã. Poate cã sufletul presimte cã adevãrul moral serveşte la ceva?

Câţi oameni studiazã teologia pentru a—L uita cât mai desãvârşit pe Dumnezeu, ca sã huleascã, sã uite pânã şi existenţa Lui Dumnezeu; acesta e scopul studiului lor teologic.

Substanţa clisoasã, apatia cleioasã a existenţei mele terne.

Sunt un adept al cumpãtãrii, moderaţiei şi raţionalitãţii, cu ceva simpatie pentru ascetism, însã şi acesta moderat, echilibrat. Însã principiul, valoarea şi regula vieţii filozofice stau în atitudine, coerenţã şi raţionalitate, nu în conduitele practice, care sunt numai unelte, numai instrumente, care, necoordonate, nu pot sã ducã la nimic bun. Existã, de ex., bucurii ale religiei, bucurii ale înţelegerii şi simţirii, pe care unii le numesc ‘misticism’; vãd în raţionalitate o formã a dezmorţirii necesare, şi un acces cãtre plenitudinea vârstei.
Cred cã, în secret, i—am admirat mereu pe cei care au nevoie de ascetism, simt nevoia ascetismului pentru a—şi domoli pornirile; în cazul meu, dimpotrivã, ascetismul trebuie aplicat defetismului, apatiei, moleşelii—aşadar, un ascetism inteligent şi raţional.
Viaţa filozoficã e deschiderea cãtre existent, cumpãtarea, deschiderea cãtre real şi experienţã. Privesc lucrurile nu drept ceea ce vor sã treacã—ci drept ceea ce sunt în realitate. Formularea unei existenţe filozofice ţine de practicã şi de empiric, nu de teorie; ea nu are legãturã cu falsa completitudine închisã a aprioricului şi abstractului, ci cu instinctul vieţii, cu o afirmativitate intuitivã, pe dibuite.
Mai mult efort poate fi compensat de cãtre mai multã detentã, un plus de relaxare.

Ideea mea a fost sã—mi bat joc—frenezia de a—mi bate joc, de a irosi, de a rata. Cu un fel de furie hotãrâtã. Solipsismul ca revers malign al mizantropiei—şi ceea ce sperie la mizantropie; cu alte cuvinte, pluralismul conştiinţelor îmbãrbãteazã, existenţa simpatiei altora, care e altceva decât ‘evaluarea’. Solipsismul e inconvenientul major al mizantropiei—‘moartea în singurãtate’, cum se spune. Or, simpatia altora rãmâne o nevoie a omului. Faptul cã cineva e gãsit vrednic de interes—de interes viu, uman—de cãtre alţii, aceastã ‘simpatie subzistentã’ e un ‘gând care susţine’. Aceastã simpatie are limite, etc., însã existã.

EDUCAŢIA MARIANÃ

EDUCAŢIA MARIANÃ

Ĩi sunt recunoscãtor Lui Dumnezeu cã n—a fost nevoie sã mã fi convertit de la protestantism—şi sã aduc cu mine reticenţele şi prejudecãţile unui protestant.
Sunt multe motive de a—i fi recunoscãtor Lui Dumnezeu; faptul de a fi beneficiat de o timpurie formaţie ĩn evlavia şi spiritualitatea marianã; mulţi convertiţi de la protestantism aduc cu ei reticenţa; aduc cu ei rezervele, crisparea, preconcepţiile.