Liniile directoare ale creştinismului şi eseistica lui Arturo Vasquez (filozofia religiei vãzutã ca filozofia culturii)

Liniile directoare ale creştinismului şi eseistica lui Arturo Vasquez (filozofia religiei vãzutã ca filozofia culturii)




Direcţia lui Vasquez este o reumanizare a creştinismului, a practicii şi existenţei creştine, prin readucerea atenţiei cãtre locul umanului, şi un aparent paradox face ca o revendicare a tridentinismului şi o blamare a catolicismului post—conciliar sã vinã în numele umanismului, al unui umanism tradiţional; umanismul propus de Vasquez e unul neoplatonician şi renascentist, nu umanismul secular, sau, în orice caz, post—cartezian şi iluminist care a inspirat reformele de dupã Vaticanul II. Eseistul acesta cautã sã reia, pe cont propriu, direcţii abolite ale culturii creştine, şi sã caute, în ‘cultura creştinã’ ca fenomen global, un conţinut mai amplu decât îi poate oferi ‘creştinismul’. Demersul lui Vasquez, teribilist cãruia îi place sã epateze, ţine neîndoielnic de ‘filozofia culturii’, de interpretarea filozoficã a culturii creştine, a substraturilor ‘culturale’ ale practicilor şi credinţelor creştine; aceastã interpretare a culturii religioase, Vasquez o ştie sub numele ‘antropologiei culturale’, al etnologiei şi al religiologiei, al istoriei ideilor—toate, interpretãri la obiect ale datului cultural. Arturo Vasquez considerã cã rezultatele ‘antropologiei culturale’ şi ale celorlalte discipline dau dreptate unui sincretism epurat, cu vremea, din creştinismele occidentale.
Pentru el, ‘cotitura antropologicã’ a fost o pogorâre în dezumanizare, în surogatul de umanitate al post—iluminismului.
Vasquez îşi rezumã programul astfel: ‘Pe când nu îl putem aduce înapoi pe magus şi nu putem practica teurgia fãrã primejdia influenţei demonice, putem recupera înţelesul deplin al universului creştin: îngeri, demoni, forţe misterioase, şi totul. Într—adevãr, acesta este un obiectiv pe care trebuie sã—l îndeplinim pentru propria noastrã sãnãtate şi supravieţuire, şi cred cã studiul vechilor cãi populare e cheia spre succesul sãu.’
Eseistica lui Arturo Vasquez schiţeazã o filozofie neoplatonicianã a culturii şi religiei, arãtând în ce fel religia depinde de solul cultural, de substratul cultural—şi, aş spune, de antropogeneza culturalã, adicã de formarea omului ca fiinţã culturalã. Abordarea e practicã şi pragmaticã, ‘pastoralã’ aş zice (Vasquez, fost seminarist lefebvrist, fost monah, se şi vede pe sine ca îndrumãtor cultural, ca pedagog, funcţia pedagogicã, educativã a eseurilor sale a fost afirmatã explicit), nespeculativã; ceea ce nu înseamnã cã eseurile lui oferã neapãrat soluţii—ci atitudini analitice, moduri de a privi şi a analiza o chestiune.
Integreazã filozofia religiei în filozofia culturii, operaţie justificatã de perspectiva antropologicã, parte a metafizicii neoplatoniciene, pentru care relaţia între religios şi cultural e una esenţialã; de unde, o interpretare neoplatonicianã a fenomenelor civilizaţionale cultural—religioase.
Ca pe o curiozitate, notez cã, dacã Vasquez se intereseazã de catolicismul popular italian, aşadar european, în schimb nu scrie despre catolicismul popular spaniol, ci numai despre acelea latinoamericane. Nu existã, la Vasquez, analize ale catolicismului popular spaniol (şi nici ale vreunui alt ‘catolicism popular european’, cu excepţia aceluia italian). Multe din concluziile temerare şi epatante, scandaloase pentru unii, ale lui Vasquez sunt extrapolate din lucrãri de religiologie. Foloseşte cu încredere bibliografia secundarã. Nu e un purist eliadesc.
Unul din eseurile bune ale lui Vasquez este acela numit ‘Christus Sol Invictus’ (şi subintitulat ‘Despre timp, orientare, raţionalism liturgic şi mişcarea tradiţionalistã’), cu un epigraf din Proclu şi un citat dintr—o carte a lui Walker despre magie (mã gândeam cã patrologul Gilbert nu ar discuta astfel de cãrţi în eseurile de pe blogul sãu).
Un eseu descriptiv, expozitiv, ca ‘Pico despre Facere’, pare mai puţin satisfãcãtor.
Interesantã e concluzia lui Vasquez cã prãpãdul post—conciliar decurge linear din premise ale teologiei post—tridentine, cã e o trecere la limitã a acestora, o dezvoltare necesarã; cã provine nu din ‘contaminarea’ catolicismului, din infestarea acestuia, ci din logica internã a premiselor vechi de secole, actualul declin fiind cerut de principiile de organizare existente în vechea stare de lucruri. Ceea ce totuşi e valoros în tridentinism sunt straturi ale unei spiritualitãţi anterioare, care subzistaserã cumva, şi cãrora Vaticanul II le—a dat lovitura de graţie.

Aventurier teologico—filozofic, Vasquez a fost seminarist lefebvrist, monah de rit rãsãritean, iar acum e cãsãtorit. Eseurile lui au fost, în urmã cu aproape doi ani, una din primele mele descoperiri în blogosferã—un entuziasm stins repede.
Se vede cã Vasquez cere şi el tot o reconfigurare a creştinismului, o ‘reformã’—una pe calapodul unei civilizaţii tradiţionale a cãrei dispariţie şi el o constatã şi o deplânge. De aceste aporii e conştient şi el, nu vreau sã dau impresia cã aş enumera aici ‘incoerenţe’ ale atitudinii şi revendicãrii sale.
Atitudinea însãşi a lui Vasquez previne suficient împotriva pretinderii unei ‘coerenţe de manual neoscolastic’; nu aceasta e miza demersului sãu. În primul plan existã naturaleţea savuroasã a procedeelor intelectuale ale lui Vasquez; în plan secund, e intuibilã abordarea care face posibilã aceastã varietate de afirmaţii, etc.. Vasquez nici nu oferã expresia unei doctrine definitivate, ci nişte cãutãri, nişte încercãri (în sensul demersului eseistic: ‘a testa’), nişte prime gânduri. E de înţeles ca, uneori, sã se mai şi contrazicã. El nu dã ‘expuneri dupã Catehism’, ci gânduri proprii, delimitãri ale unor câmpuri intelectuale, etc..
Eseistica propusã de Vasquez e mai întotdeauna de calitate. Câteva rânduri dintr—o carte cititã îi servesc, ca lui Montaigne şi lui Chartier, la o divagaţie, la o analizã pornind de la experienţa proprie, etc.. Grijei ortodoxiei îi e substituitã grija sinceritãţii, a fineţii în notarea unei impresii.
Reperele lui intelectuale majore sunt nişte scrieri hermetice şi teurgice, Plotin, Iamblichus, Proclu, Ficino, Pico, Hadot. Trei texte hermetice, patru neoplatonicieni antici (dintre care unul e transcrierea creştinã a celor pãgâni), doi renascentişti şi un savant francez; compozitorii francezi (Lully şi Rameau), cei minimalişti (Glass, La Monte Young, Riley, Nyman). Credinţa lui Arturo Vasquez pare a fi un catolicism informat de neoplatonismul antic şi renascentist, de hermetism, teurgie şi de disciplinele ocultismului. În acest sens, cred cã ar avea ce discuta cu Ep. Sigrist—interesat şi el de ocultişti, de hermetişti, şi neoplatonician declarat. Tendinţa lui Vasquez este sincretismul prin care ultimii neoplatonicieni pãgâni au încercat sã insufle o nouã viaţã pãgânismului. Crede, ca şi ei, cã hermeticul, ocultul şi teurgicul ar putea servi drept factor de înviorare a religiei. Cã o reintegrare a reprezentãrii magice a Cosmosului ar putea reda omului un loc în religie şi în lume; tentativã considerabilã, temerarã şi care gãseşte în mine un simpatizant. La Ep. Sigrist aceste iniţiative intelectuale nu se subsumeazã unui program religios, fiind mai mult expresia unei curiozitãţi vii, însã moderate, poate chiar uşor sceptice—dealtfel, a unui bãrbat care are dublul vârstei lui Arturo Vasquez.
La Vasquez nu existã indiciile unui eclectism haotic, ale unui talmeş—balmeş de doctrine, de credinţe, de aiureli, ci reinformarea creştinismului pe coordonatele teurgiei se face având unele principii filozofice, o îndrumare de ansamblu. Fiecare va judeca pentru sine—şi numai dupã citirea amplei eseistici a neoplatonicianului acestuia hispanic—cât de lãudabil poate sã fie un asemenea gest filozofic.
Omul are nevoie de o spiritualitate, de rituri, de expresii publice şi private ale evlaviei —şi nu de surogatele acestora. Omul e trãdat de cãtre surogate.

Sunt de acord cã divinizarea trebuie doritã cu toatã tãria, şi cu (o sfântã) interesare—altfel, n—ar fi fost fãgãduitã.

De natura rerum diversarum

O iubire adevãratã, dar neelucidatã şi nedusã la capãt.
۞
Tempo, ora, vreme. [Luni, marţi, vin., azi, ora.]
۞
Umbert, Celestin, Ulderic ....
۞
'Nasicornii pitici din PNL ...’.
۞
A nu şti ce, cât este realist sã se cearã de la o carte.
۞
Peyrefitte, ĩn descendenţa, se zice, a lui Braudel şi Weber. Ţinea portretul lui Tocqueville ĩn birou, şi strângea date pentru o biografie a aceluia.
Gabriel de Broglie, ĩnsã, ĩl considera pe sociolog şi politician o naturã protestantã.
Sportiv, cunoscãtor de greacã, diplomat, savant, politician, literat, erudit. Operã cu patru piscuri, şi himalaianã, zice Broglie.
Cele şase cãrţi despre China; rechizitoriile politice; scrierile savante de doctrinã; memorialele gaulliste. Ansamblu arhitectural.
۞
Pãr. Congar, cf. ieri, despre nota rãsãriteanã la vestici. Planul exterior, al polemicii şi, dealtfel, confuziei.
[Pãr. Congar mai reia lista şi ĩn altã carte—pg. 284. Acest autor mi se pare mai respectabil decât Pãr. Balthasar.]
۞
Nota alexandrin—scotistã, general nescolasticã, a Ven. Newman.
۞
Petau despre prezenţa Sf. Spirit—noul prag atins.
۞
Anii ‚50: nivelul ĩncã foarte ĩnalt, dragã Parmenide, al discuţiilor teologice vestice, ţinuta elevatã a polemicilor, subiectele demne.
۞
Libertatea şi autoritatea; eu le recunosc noilor teologi libertarea, experimentalul—nu şi autoritatea. Este bizar cã ei le—au pretins simultan: şi libertate, largheţe, ĩnsã şi autoritate propriu—zis eclezialã.
E bine sã fii—nu eclectic, dar variat şi liber ĩn studii—dar, sub acest regim al experimentalului, este impropriu sã mai pretinzi o autoritate ‚clasicã’.
۞
Pãr. Congar cita deja, ca pe o autoritate, cartea din ‚54 a Pãr. Ratzinger.
۞
Cãtre Italia. Acces.
۞
Trei monahi: --chirurgul rus; --ĩndrumãtorul unui teolog dealtfel fanatic; --fostul athonit, devenit ierarh american.
۞
O grãdinã, şi câteva, trei—patru statuete ....
۞
Boc şi Geoanã, ca Stan şi Bran.
۞
A da formã convingerilor—studii, eseuri, articole.
۞
‚Saint Louys, Roy admirable et pour la guerre et pour la paix, et qui avec un soin nompareil administroit justice et manioit les affaires, oyoit tous les jours deux Messes, disoit Vespres et Complies avec son chapelain, faisoit sa meditation, visitoit les hospitaux, tous les vendredis se confessoit et prenoit la discipline, entendoit tres souvent les predications, faisoit fort souvent des conferences spirituelles, et avec tout cela ne perdoit pas une seule occasion du bien public exterieur qu'il ne fist et n'executast diligemment, et sa cour estoit plus belle et plus florissante qu'elle n'avoit jamais esté du tems de ses predecesseurs. Faites donq hardiment ces exercices selon que je vous les ay marqués, et Dieu vous donnera asses de loysir et de force de faire tout le reste de vos affaires ; ouy, quand il devroit arrester le soleil comme il fit du tems de Josué (22). Nous faisons tous-jours asses quand Dieu travaille avec nous. ‚
۞
Gândire literarã.
۞
Se pare cã G. Cãlinescu nici nu era mereu sincer ĩn aprecierile superlative acordate unor vechi scriitori naţionali; poate cã alteori era. Nu cred cã se poate tranşa chestiunea; mai degrabã mi se pare cã singurul rãspuns este: --uneori era sincer, alteori nu (ci fãcea numai o demonstraţie de virtuozitate, de iscusinţã), alteori era parţial sincer. Uneori se juca, alteori expunea adevãruri obiective. Uneori era numai ingenios, alteori perspicace şi obiectiv.
۞
Stil: De Quincey; Stevenson; Hume; Coleridge.
۞
Studiu. Ed.. Şansã.
Papa.
Cãrţile& teologii/ Eliot, lecturi& Pãrinţii. Sincer. O pg. /s.. Articole. 2 x a scrie. Carnet: scop.
II: rapid, strunã& ca alt format.
Pãrinţii &ca Eliot& cãrţile, lista. Gândire. Teologii. Ed.. Studiu. Reticenţã.
O pg./ s.. O carte/ l.. Carnet: scop. [Cãrţi, ieri+ clasicele+ scop, premial+ 3 x duh+ lecturile literatului american TH+ listele americanilor+ Ep. SS; preotul anglican umil+ Pãrinţii; ed.+ vãduvul episcopalian.]
۞
Sf. Louis era modelul propus, fiindcã autorul se adresa mai ales claselor sociale de elitã, elitelor, oamenilor de lume.
Alesese un sfânt din lumea sus—pusã, ĩn acord cu structura auditoriului sãu, cu cei cãrora li se adresa.
Vorbea pe ĩnţelesul credincioşilor din clasele superioare.
۞
Uneori, ĩn reprezentãrile umanitãţii Lui Iisus, aceasta este fãcutã sã arate mai precarã şi ponositã decât cea a sfinţilor Sãi. Probabil cã existã aici şi un soi de adopţionism inconştient. Altfel, este evident cã umanitatea Lui Iisus era mai echilibratã, armonioasã, luminoasã şi ĩnzestratã decât a oricãruia dintre sfinţii Sãi.
۞
Corelativ, asta aratã şi cã umanitatea proprie sfinţilor este adesea prea abstract şi artificial conceputã, ajungând sã aparã mai ĩnãlţatã decât cea a stãpânului lor.
۞
Cine sã patroneze echilibrul? Echilibrul, limpezimea, lãrgimea, ceea ce este dincolo de recesuri ,debridatul.
۞
De ce se postuleazã cã votanţii pesedişti n—ar fi votat şi ĩmpotriva liberalilor şi a premierului?
De ce votul pesedist n—ar fi şi un vot antiliberal, antipremier?
۞
Mila sfãşietoare, flama milei sfâşietoare.
۞
Ca ogivã. Acoperãmânt.
Simţul comunitãţii transcendente.
Pãr. Hunwicke.
۞
‚91: romanele senzaţionale. Ed..
۞
Derizoriul specialitãţii/ al specializãrii. Paleta disciplinelor filozofice.
Glume savante.
۞
'Boda, de aceeaşi etnie cu Borbely' (Funar).
۞
Reagan, ‚democrat’ ĩnainte de a fi fost ‚republican’.
۞
Vasquez greşeşte—janseniştii nu se inspirau deloc numai din doctrinele antichitãţii (creştine), numai din ‚regulile’ acelor vremuri—ci din practica perioadei respective, din istorie. Ei nu se refereau numai la ‚regulile’ antice, ci şi la ĩnfãţişarea Bisericii antice, la fenomenologia ei; ceea ce este altceva.
Apoi, nu cred cã janseniştii erau aşa de mãrginiţi şi incapabili sã distingã mijloacele de scop. Ei se refereau mai ales la CEEA CE SE FÃCEA ĩn Biserica anticã, nu numai la ‚ceea ce se spunea’, aşa cum crede Vasquez.
Rigorismul antic n—o fi fost MEREU pus ĩn practicã; dar era pus adesea, şi era necesar. Or, despre aceste ALTE DOUÃ ASPECTE, Vasquez nu suflã un cuvânt.
۞
La fel de stupid este şi sarovismul lui Vasquez—ca şi cum ‚fenomenele’ evocate de Sf. Serafim n—ar fi ĩncetat CU MULT ĩnaintea ‚modernitãţii’, sau ca şi cum ele ar fi inteligibile ĩn modul harismatist la care face aluzie hispanicul.
[Cred cã la Sf. Serafim sunt clasate la un loc fapte biblice de clase foarte disparate—unele sunt ‚viziuni’, altele, prezenţã a Sf. Spirit, etc..]
۞
Ceea ce spune Vasquez este adesea foarte superficial.
Cred cã este şi foarte ignorant/ semidoct.
Şi aceastã familiaritate stupidã, vulgarã ....
Biet mãscãrici cu clownul ĩn toate luntrile ....
۞
Cimino (Craiova). Caiac şi Cimino [ca pe regizorul italoamerican!].
۞
'Circumstanţele', ĩn accepţia lui Vasquez. Elucidare.
Sau despre cinstirea Sf. Spirit (cinstirea practicã, şi uzualã).
۞
Acces la viaţã. A afla.
۞
Literele nu spun mare lucru despre cineva; ba adesea ĩi dau un fel de falsã respectabilitate.
۞
Relaţia cu violatorii, corupãtorii, patronii abuzivi, becalieni, etc..
۞
Mitr. Antonie—figurã ruralã, ‚dionisiacã’, ;chip dur, pregnant,
۞
Este ditamai teologul, cogeamite teologul.
۞
A alege câteva omilii ‚engleze’.
Omiliile: nu atât ca ‚pastoralitate’, cât ca scurte studii teologice, eseuri, articole.
Ĩnsoţirea ĩn anul liturgic (ĩntâi, Pãr. Cleopa; ulterior, Mitr. Antonie, iezuitul slav).
Aspectul de doctrinã, de ansamblu cognitiv coerent, de gândire activã.
۞
Janseniştii greşeau probabil, dar nu ĩn felul, şi nu din motivele presupuse de cãtre Vasquez.
۞
Cretanii şi okinawezii. Sirtuinele.
۞
Articole. Documentare. Biografie.
Acoperãmânt.
Pelerinaje. A cinsti.
Semnificaţia, pelerinii (englezi).
۞
Janseniştii nu greşeau ĩntr—un mod atacabil de cãtre ... poliapostatul Vasquez.
Inconsistenţa hispanicã, nesubstanţialitatea lor—ceva superflu, verbal, retoric, jucat.
۞
Nu existã (numai) o spiritualitate rãsãriteanã (monoliticã); existã spiritualitãţi rãsãritene.
۞
Sunt mai mult decât şcoli sau tendinţe.
۞
Dumnezeieştii şi teoforii Pãrinţi Augustin, Anselm, Bonaventura, Toma, Ioan, Alfons.
۞
Ĩnainte, era numit ‚dumnezeiescul Toma’.
۞
Aprecieri despre stilul lui Verne.
۞
Titlurile unor vechi tratate (seicentiste).
۞
Luminos.
۞
Dumnezeieştii, teoforii Pãrinţi vestici& cãrţile—lista, carnetul; romane.
Ed.. Ziare. Noul.
۞
Verticalitatea dogmaticã catolicã preconciliarã trebuia completatã (ĩn sens ecumenic) ,nu anulatã, nu suprimatã. Trebuia ceva ĩn plus—nu anulat ceea ce existase.
۞
Un hedonist petrarchian (poezie; stil); nesaţul.
۞
Lecturile patristice ale savantului Milton.
۞
Krivoşein—‚Ĩnvãţãtura asceticã şi teologicã ...’ (un studiu din ‚38).
Kern—‚Antropologia Sf. ...’ (‚50).
Cele trei cãrţi ale lui Meyendorff—antologia; cele douã sinteze.
۞
Struna, nota patrioticã. Şi, apoi, psihologia expatriaţilor.
۞
Sã fim ,mai ĩntâi, convinşi cã am ajuns sã—i semãnãm ĩn toate CELELALTE privinţe.
۞
Roman citeazã sinergia din ‚Corinteni’.
۞
O ed. abreviatã, poate cenzuratã?
Ed., ‚80.
۞
Preţ de monopol la alimente şi medicamente (Roman). Cimentul. Lobbyurile, ca dezastru pentru istoria Americii.
۞
Ei vorbesc de parcã ar fi nişte isihaşti, fãrã a avea viaţa şi sfinţenia acelora.

Vasquez

Vasquez este desigur foarte tendenţios când propune simultan ca UNIC STANDARD pe Sf. Pius al X—lea şi „Pãşunea duhovniceascã"—şi asta,ĩn mod exclusivist şi tranşant.
Vasquez este un mare scriitor,foarte inteligent;narcisist şi pozeur,ĩnsã un om excepţional de interesant.
Apelul lui la cãutarea adevãrului,a bunãtãţii şi a frumuseţii este unul plauzibil.Deasemeni,când recomandã moderaţia [ĩn toate],moderaţia ca ĩnţelegere şi smerenie—moderaţia specificã,adicã cea creştinã.
Textul lui,de acum aproape un an,despre elementele prezenţei sacrului (un scurt eseu de polemicã cu protestanţii) este o capodoperã.
Ĩn afarã,ĩn polemica cu protestanţii,este un mare apologet,un apologet calificat al vieţii şi al cucerniciei creştine.
E interesant cum face profesie ultratradiţionalistã—şi simultan face senin abstracţie de ecleziologia clasicã—ecleziologie de ale cãrei stipulãri filomoderniştii abuzeazã—dar abuzeazã cu dreptate,ca sã zic aşa (adicã aceştia ĩntind coarda,iar coarda CHIAR ESTE extensibilã).Deplorând ceea ce este acum,ceea ce se vede acum, Arturo Vasquez mitizeazã implicit—şi explicit—ceea ce se vedea ĩnainte—sau altundeva.Deplânge de zor echivocul—dar ĩl şi ilustreazã,este el ĩnsuşi echivoc (un catolic care declarã falimentul Bisericii!).Şi,peste tot,aerul lui de om blazat,trecut prin viaţã,de şmecheraş teologic blazat şi ĩnãsprit ....Ceea ce o Bisericã nu este azi,ea n—a fost niciodatã.Ecleziologia lui Vasquez este foarte confuzã;ce ar zice despre vizibilitatea calvinã a rãsãritenilor din sc. XVII?De fapt,el neagã evidenţele,iar relaţia lui cu Biserica a fost mereu una marginalã,"experimentalã".Vastul lui dispreţ pentru existenţa principalã este relevant.
Existã multã mândrie la el,manifestã,orgoliu sfruntat.Existã la el ceva de copil stricat,corupt, blazat,gena papinian—mertonianã,firea lui.Este un exemplu de hãpãialã religioasã,de hãpãire a religiosului.
Un om ĩntrucâtva—puţintel—stricat de narcisismul lui pregnant—imaginea lui de blazat aventurier eclezial ...—ceea ce el interpreteazã drept experienţe eu iau drept eşecuri,ratãri. Mie nu mi se pare cã a experimentat,ci cã a rãtãcit;iar entuziasmele lui lefebvriste sunt contrazise de uzurã,de blazãri şi miştouri de golãnaş,de ceva zgurã.
Nu existã posesie fãrã viaţã,fãrã lealitate—decât una din exterior,ca bifare.Dar mentalitatea lui este una donjuanistã—deţin toate cele prin care am trecut.
Ca toţi Donjuanii,este un om foarte puţin misterios—nu ĩn sensul cã este public,ci cã dârzenia lui este ĩnafarã.
Toanele lui ĩl duc adesea la poziţii capricioase,când este simultan lefebrvrist şi condamnã prozelitismul ucrainian.Oare este o formã de accedie mertonianã,de mertonism?(Folosesc aici numele Trapistului ĩntr—un mod vag,şi mai mult ca etichetã de sindrom.)
El cautã sã reprezinte teologia ca pe Lefebvre şi Sf. Grigore al Nyssei prinşi ĩn horã.Poate fi eclectism,sau numai incoerenţã.Ĩl blameazã pe Ratzinger cã nu accepta teologia curentã preconciliar,şi totodatã salutã un document al Vaticanului II pentru cã mergea dincolo de teologia preconciliarã. Vasquez are voie sã dispreţuiascã teologia Contrareformei,sau mãcar s—o considere insuficientã;nu şi Ratzinger.
Reflecţiile lui Vasquez despre Vaticanul II sunt cam subţirele,semidocte şi autocontradictorii. Nu existã,de fapt,autoritãţi „neutre" ĩn privinţa Bisericii patristice.El se pronunţã asupra Vaticanului II ĩn baza a trei scurte texte luate de pe web;este cam sumar.
Vasquez este doldora de relativism;neajunsurile,neĩmplinirile lui private au cauze istorice." Vremurile" noastre sunt fãcute rãspunzãtoare pentru nu puţinele lui chixuri.El vrea mereu sã arate cã le—a bifat pe toate;cã le—a ‚fumat’.Nu e aşa.Istoricismul lui are pretenţia de a explica,direct,eşecuri din viaţa lui personalã.Astãzi poţi fi Carmelit,Cartuzian sau ‚egiptean’ ca oricând altãdatã.Altfel, ’vremea’ nu este pentru nimic.Vasquez ţine sã punã nevredniciile lui pe seama istoriei;acesta este istoricism.
Elucubraţiile lui despre falimentul tradiţionalului au rolul de a—l ajuta sã treacã peste traumã, de a—i explica eşecul lui repetat.Ca majoritatea ‚tradiţionaliştilor’,Vasquez discutã ceea ce nu conteazã.Au dispãrut instituţiile,dar a rãmas cultura.Şi azi este mai aproape de marii creştini acela care le trãieşte viaţa,decât care le poartã haina.Sunt false dileme.Azi omul este ajutat de Sf. Spirit sã vadã dincolo de haine,sutane şi instituţii.Fundamentalul,inalienabil,a rãmas.
Pentru Vasquez,nu existã,se pare,ispitã,ifose,rãtãcire.Nu existã aparenţe.
Când vorbeşte despre „curãţia Bisericii patristice" (ca opusã catolicismului sc. XX),eu i—aş propune sã fie mai rezervat.Biserica patristicã e şi Biserica sc. IV—V:ce curãţie exemplarã?
Existã,la el,un aer de om care—i ĩntrece pe ceilalţi,care dã lecţii,care trage concluzii,care spune ceea ce este de spus pentru toţi.
Ezit scriind aşa despre un autor pe care ĩl respect şi apreciez.Lupta lui culturalã,dacã este autenticã,nu pare sã şi aibã rezultate;Vasquez rãmâne admirabil pentru modul cum gustã lucrurile—asta o are.A—l privi cum gustã una şi alta,cum le testeazã.
Gusturile lui ĩn cinema sunt execrabile—nu anoste,nu banale,ci hidoase,stupide şi revoltãtoare.

Autonomia fireasca

Vasquez,care este probabil cel mai inteligent,fin şi suplu,adictiv comentator catolic laic pe care ĩl citesc eu,scrie:"Catholicism will not become robust again until it can be conceived as independent from authority."Aşa gândesc şi eu;lecţia pe care o dau marii dizidenţi ai trecutului (ca,de ex.,marii jansenişti şi galicani) este cã nu profitau deloc de „dizidenţa" lor pentru a submina supranaturalul religiei,etc..Nu exista reprezentarea cã,excluzând obedienţa,tezele Bisericii sunt opţiuni personale,opinii.Bossuet nu umbla sã submineze teologia fundamentalã,nu submina dogmatica fiindcã odatã cu papismul totul se dezorganizeazã şi decade;nu,dimpotrivã.Şi poate fi menţionat cã probabil dogmatica profesatã de emancipatul Episcop galican era mult mai ortodoxã decât cea a unor „papişti" ca Noii Teologi din sc. XX.
Ceea ce mi se pare deplorabil este cã azi coerenţa dogmaticã nu mai pare a fi o funcţie a inteligenţei,ci a devenit,dimpotrivã,un indiciu de raliere ierarhicã—ceva cerut,pretins de fidelitatea faţã de Papã;ALTFEL,e numai opinie personalã,etc. (cãci la unii liberali se pot ĩncã ĩntâlni teze „tradiţionale"—şi anume,ca ceva privat,o opinie particularã).
Totul este fãcut sã depindã de,şi sã derive din,autoritatea Papei.Se pare cã,ALTFEL,totul se dezintegreazã.
Totul pare sã ajungã sã conteze de fapt numai ca exerciţiu de lealitate—de aici decurge,de asta depinde.Pe Bossuet se putea conta cã nu va arunca dogmatica peste bord,indiferent de ceea ce putea el gândi despre autoritatea papalã.Mi se va rãspunde:"—şi crezi cã toţi catolicii pot avea ĩnzestrarea lui Bossuet?"
Ţine de bizareria vremii noastre faptul cã astãzi cineva trebuie sã se comporte (şi sã se reprezinte pe sine ĩnsuşi) ca un papist servil,pentru a putea fi calcedonian,tridentin,etc.—cã totul este fãcut sã depindã de asta.(Mi se pare cã aceasta este lecţia amarã a „tradiţionaliştilor" catolici,ai cãror predecesori doctrinari aşezaserã totul ĩn dependenţã de ultramontanism—abia „tradiţionaliştii" au trebuit sã realizeze cã pentru a menţine doctrina tradiţionalã nu este deloc nevoie sã fii un papist temenit.)
Despre Papã se spune cã trebuie sã fie garantul,nu sursa ortodoxiei.El trebuie sã o garanteze, ca pe ceva dat şi crezut,nu sã o reemitã.
Existã,a survenit un transfer care face ca toate sã—i fie delegate Papei,orice sã fie crezut ĩn şi pentru şi prin Papã,prin medierea lui,semn de debilizare.Vi—l puteţi ĩnchipui pe un mare teolog al sc. XI sau XIII avid sã poatã cita ce—a mai spus Papa la cutare ocazie?Prea este fãcut totul sã depindã de autoritatea Papei.Prea este gândit ĩn termeni de disciplinã uniformã.