Despre Marx şi Engels

Despre Marx şi Engels





Articolul biografic despre Marx, scris de Engels pentru Handwörterbuch der Staatswissenschaften, menţioneazã cã Marx învãţase slavonã, rusã şi sârbã. Juca şah cu Liebknecht. Marx şi Engels se gratulau reciproc cu atributul genialitãţii (Marx referindu—se la articolele de economie politicã ale lui Engels).
Marx s—a mutat la Londra la 31 de ani. Avea 41 de ani când a publicat ‘Contribuţii la critica economiei politice’ şi deja scrisese ‘Grundrisse’. A continuat cu ‘Teoriile plusvalorii’.
Moţocos, i—a atacat pe ‘tinerii hegelieni’, Proudhon, Liebknecht, Bebel, Guesde, Lafargue, Lassalle, Bakunin. Subordonarea absolutã a lui Engels şi dependenţa materialã faţã de el au fãcut ca acesta sã fie cruţat. Marx se vedea pe sine drept profet al mişcãrii şi nu admitea concurenţã.

Engels prefera concubinajul, cãsãtoriei.

Cu Chartier, despre marxişti şi femei

Cu Chartier, despre marxişti şi femei





Dupã o searã în care fumasem un pachet de ţigãri, m—am uitat puţin printr—o culegere postumã de eseuri ale lui Chartier [1].

Din Hegel, LOGICA îi plãcea lui Chartier cel mai puţin, iar lui Gracq cel mai mult.
Chartier a scris despre marxism, însã ca vãzut de la distanţã, cam vag: exact impresia pe care o lasã ceea ce a scris Gracq despre Chartier: un Chartier cam aproximativ, mai mult din reminiscenţe vagi, ca de la mare distanţã.
La pg. 62 a unei culegeri de scrieri scurte (eseul XXXV), Chartier menţioneazã rândurile lui Balzac despre comportamentul feminin. Existã la Chartier lucruri foarte interesante despre femei (v. eseul XXXVI).


NOTE:

[1] Propos sur des philosophes, 1961.

DESPRE POLITICIANUL BÃSESCU ŞI DESPRE CE FEL DE SOCIALIST SUNT

DESPRE POLITICIANUL BÃSESCU ŞI DESPRE CE FEL DE SOCIALIST SUNT


Impresia mea dupã primul mandat al lui Bãsescu este cã acesta a fost adesea politicianul oportun—sau politicianul cel mai adesea oportun. Ca preşedinte al României, Bãsescu a cãutat sã suprapunã mandatului prezidenţial cu atribuţiunile aferente o funcţie de tribun popular, de denunţãtor al anumitor manevre şi malversaţii. Chestiune de ambiţie politicã şi de temperament, aceastã originalã sau atipicã înţelegere şi interpretare a mandatului prezidenţial, la Bãsescu, a exercitat o funcţie în general utilã. Alternativa politicã Bãsescu îmi apare ca alternativa mai oportunã decât ceea ce s—a oferit la concurenţã. E vorba, aşadar, despre o apreciere de oportunitate.
Iar când hidre ca Voiculescu şi Patriciu apar în scenã, impulsul care îmi e firesc este de a prefera (aproape orice) altceva.
Adaug un comentariu şi la afirmaţia cã Bãsescu a fost ‘pãrãsit de cãtre intelectuali’. De care intelectuali? Şi ai cui?
Eu i—am vãzut alãturi de preşedintele Bãsescu pe Traian Ungureanu, pe Lãzãroiu, pe Cristian Preda, pe Patapievici, pe Avramescu.
Dacã nici aceştia nu prea satisfac înaltele exigenţe de intelectualitate ale jurnaliştilor TV şi ale ‘strategilor’ de teapa reptilei Guşã, cu atât mai rãu pentru aceşti cârcotaşi.
Intelectualitatea intimidantã a lui moş Rãzvan Teodorescu şi a apartcikului Cristian Diaconescu şi a dascãlului bonom Djuvara o pune în asemenea mãsurã în umbrã pe aceea a lui Patapievici, Avramescu, Traian Ungureanu, Tismãneanu, Lãzãroiu, Mihail Neamţu?
Mai bizarã mi s—a pãrut denunţarea de cãtre haita neobolşevicilor lui moş Iliescu a ‘vastelor majoritãţi’ electorale. De ce? A fost Iliescu, port—stindardul otrepelor autohtone, un politician al majoritãţilor cãznite, la limitã?


‘Nu’ am ales sã—i spun şi socialismului de operetã care se afişeazã cu asemenea specimene; socialism de galerie şi de bagatelã.
Socialismul românesc postrevoluţionar e unul nu … decredibilizat—ci unul care nici n—a ajuns sã se credibilizeze vreodatã, ca ideologie, viziune şi conduitã—o adunãturã de rapaci şi semioligofreni—în frunte cu mai degrabã funestul Geoanã, paţachina sforarilor celor mai detestabili.
Sc. XIX a fost veacul în care, printre occidentali, socialismul—sau socialismele—s—a (s—au) adunat. Adicã a parvenit la o certificare intelectual—politicã. În diferite mãsuri, Engels şi Marx, Kautsky, Plehanov, sau, din generaţii anterioare, socialiştii francezi, utopiştii şi filozofii studiaţi în tinereţea lui de cãtre Ralea sunt diplomele acestei impozante tendinţe stângiste. În pragul loviturii de stat bolşevice din fostul Imperiu ţarist, acest socialism ajunsese, în Europa, la anumite concluzii, la unele rezultate teoretice cel puţin, la o linie a lui. În bunã mãsurã, puterea şi accederea la putere au dezorganizat o parte a acestui socialism. Însã efortul, filozofic şi politic, au continuat. Reconfigurãrile ulterioare au menţinut de fapt socialismul european ca pe o tendinţã de calitate intelectualã şi politicã.
Cretinismul (când endemic, când epidemic) numit, din considerente de cinism manifest, ‘socialism’ românesc postervoluţionar nu este decât o cacialma—una hidoasã, ce—i drept—cum şi este orice cretinism.
Rãmân socialistul cãruia—i e imposibil sã—i voteze pe socialişti, pe execrabili socialiştii români (de alţii nu ştiu). Rãmân un socialist de cãrţi şi de sentiment; socialismul meu e unul intelectual, livresc şi de sentiment. Formula aşa—zisului socialism românesc o gãsesc inaceptabilã.

Cuvantul unui socialist

Intentia mea imediat dupa primul tur al prezidentialelor din acest an fusese sa--l votez pe Geoana in al doilea. N--am facut--o, insa, deoarece acesta a avut neobrazarea de a--si afisa cardasia cu pramatiile de oligarhi (stiuti). Votul pe care i l--am acordat din inima lui Basescu in al doilea tur al prezidentialelor a fost tot pe atat si un decis vot impotriva lui Geoana cel aliat cu oligarhii si flagrant incompetent. A fost votul unui socialist revoltat care a considerat ca penalizeaza astfel labartarea asa--zisei stangi autohtone in compania celei mai sinistre oligarhii.

REMARCI DESPRE GYURI LUKÁCS ŞI ROLUL SĂU

REMARCI DESPRE GYURI LUKÁCS ŞI ROLUL SĂU

Ĩntr—un sens, ĩl apreciasem greşit pe Lukács, ĩntrucât ĩntâiul Lukács, ca şi primul Bloch, chiar avea o fizionomie literară simmeliană; el n—a fost mereu satrapul leninist sau activistul bolşevic. Dacă relaţiile lui cu stângismul datează din perioada primelor studii, cele ungureşti, nu e mai puţin adevărat că acest evreu germanofon burghez a fost la ĩnceput un autor de profil simmelian—ca şi Bloch.
Existau, aşadar, motive reale, intrinseci, pentru relaţionarea celor doi—legături altfel decât numai universitare.
Falia a apărut şi s—a adâncit ulterior—oricare vor fi fost relaţiile iniţiale şi personale, umane. Lukács a abjurat totul, tot ceea ce scrisese, tot ce crezuse şi gândise—inclusiv neokantismul tinereţii. Drept care a devenit o lichea leninistă—trebuie subliniat şi că materialismul lui Gyuri Lukács a fost unul de filieră leninistă, sovietic—leninistă—dependent de contextul sovietic, bolşevic.
Cel obişnuit cu nivelul intelectual al lui Rickert, Weber şi Simmel a putut trece la ... Lenin, şi la interpretarea bolşevică a materialismului. Se simte, de fapt, că nu factorul raţional sau aprecierile intelectuale ĩi guvernau opţiunile—ci imperativele firii lui şi idealuri apărute din necesităţile firii lui, nu din raţiune.
Cele patru vols. ale ‘Esteticii’, apărute postum.
Un filozof—şi ĩncă un neokantist neamţ—care intră ĩn scena politicii. Partidul ĩi oferea ocazia de a fi, pentru a doua oară, actor—de data aceasta, pe scena istoriei; există multiple mărturii despre răutatea lui Lukács—ca hăituitor ĩnarmat şi ca politruc care ordona execuţii, ĩn tinereţe; ca delator şi apoi ca participant la epurările staliniste, la bătrâneţe, la 60 şi la 70 de ani.
Hăul dintre filozofia artei aşa cum o propunea şi practica Simmel, şi tezele lui Gyuri Lukács despre realism. Ce ‘vedea’ fiecare din ei ĩn artă—de la adâncurile metafizice ĩntrezărite, la ‘totalitatea obiectivă de relaţii sociale’—contrast ascuţit.
Lukács se subordonase cu totul colectivismului, colectivismului leninist, gândea ĩn funcţie de o variantă surogat a materialismului—leninismul.

Simmel preluase de la Marx câteva observaţii de filozofia culturii sau de sociologie, şi nu materialismul istoric ca doctrină; ba mai mult, ceruse explicit depăşirea acestui materialism istoric şi trecerea dincolo de el. Marxismul ĩi apărea ca imperfect ĩnsă utilizabil; tandemul Nietzsche—Marx, pe un fond epistemologic neokantist, exista deopotrivă la Simmel şi la Weber. [--Marx există şi la Tönnies, care a scris şi despre Nietzsche—o lucrare recenzată chiar de către Simmel.--] Simmel dădea ideilor lui Marx un fond criticist. Pe de altă parte, se vede că—l citise cu plăcere şi folos pe Marx, şi culesese expresii care i se păreau inspirate; e evident că vedea ĩn Marx un sociolog/ filozof remarcabil. Ĩn concluzie, Simmel, referindu—se relativ rar la Marx, a preluat de la el o teză, o observaţie fundamentală—cu toate că bineĩnţeles nu şi cadrul materialismului istoric.
Ĩnalta lui intelectualitate ĩi interizcea să ia ĩn vrac vreo doctrină—rezerve a formulat faţă de kantism, etc.. Nu era aservit operei nimănui.
Ĩn ceea ce a scris, Simmel frânge mereu retorica; oricâte formule inspirate şi butade ar exista la el, puţini mari autori sunt la fel de neretorici ca el; stilul lui e şi analitic, şi neutru. Simmel desfiinţează retorica, o frânge. Nu există le el piruete, fraze de efect.
Probabil corelativ, lui Simmel i—a fost foarte străin idealismul german speculativ—ca şi climat filozofic. Se vede că speculativismul ĩi repugna. Intuiţia, intuiţia artistică—chiar medierea artistică—şi nu speculaţia reprezintă sursa metafizicii simmeliene.
La Ortega, Lukács, Marcel, Vianu, literarul e o temă mai frecventă. La un admirator—EMC—Rembrandt apare ca artist—cheie. [--A se vedea că Ortega e probabil unicul lui discipol neevreu.--] Tematica naţionalistă, direcţia naţionalismului—şi, ĩn speţă, a germanismului militant—şi militarist. Direcţia naţionalistă—la altitudine metafizică. Germanism. Chiar dacă—analitic—fără basmele ‘faustianismului’, etc., fără mitologia barbariei.
Findlay a mers de la Wittgenstein la idealiştii germani şi greci aşa cum Simmel a trecut sau a mers de la Kant la Goethe.
Unii cred că Simmel ĩşi alegea subiecte filozofice ‘ingrate’; eu cred că, dimpotrivă, subiectele lui sunt dintre cele mai excitante—Nietzsche, arta, kantismul, natura şi chestiunile fundamentale ale filozofiei.

INTELECTUALII ROMÂNI STÂNGIŞTI

INTELECTUALII ROMÂNI STÂNGIŞTI


Acest site, fără a fi unul de propagandă [--politică, religioasă sau de alt fel--], a fost croit şi ĩn ideea de a—mi ilustra preocupările savante şi practice socialist—marxiste. Despre marxism am scris aici numai sporadic, ĩnsă documentarea mea a continuat.
Ĩn calitate de marxist independent, dau şi aprecierea care urmează unui ‘blog colectiv’ de cârpăceală anticapitalistă şi stupiditate colectivă, care, prin nivelul intelectual şi cultural inexistent pare decis să saboteze şi să discrediteze credibilitatea stângismului.
Am găsit un ‘blog colectiv’ numit Red PeliKan [???], iar ĩn lista scurtă de intelectuali stângişti oferită de unul din autorii blogului, listă agramat redactată [prenumele lui Malraux e dat ca ‘Andre’, poetul sovietic se numeşte ‘Mayakovsky’, accentele lipsesc şi din prenumele lui Zola şi numele lui Jaurés, ortografia fiind o sofisticare inacceptabilă pentru tinerii neostalinişti români; franceza, ĩnsă, se scrie cu accente ...], sunt indicaţi şi câţiva stângişti români. Sadoveanu, Beniuc, Labiş şi ... Arghezi. [De unde l—au scos pe Arghezi ... stângist? Colaboraţionismul bolşevic ĩnseamnă ‘stângism’ şi angajare?] Lista pare culeasă dintr—un manual ceauşist de istorie. Nici vorbă, la noii propagandişti ai mizeriei comuniste, despre ... Gherea, Nădejde, Ibrăileanu, Ralea, Galaction, Cocea, Zilber şi Constante, sau măcar Pătrăşcanu, Joja şi Muşoiu, despre Wald, etc.. Istoria reală a stângismului românesc le rămâne ascunsă şi necunoscută noilor agitatori. Nimic din respectabilitatea intelectuală a acestei istorii nu transpare ĩn lista cârpacilor de azi; nimic despre momentul gherist, etc..
Nimic, la aceste javre agramate, despre truditorii din familia Nădejde, despre propaganda lui Muşoiu. Preluarea iniţiativei de către noii agramaţi nu e de bun augur. Nu există la compilatorul respectivei liste măcar o elementară familiarizare cu tradiţiile autohtone, atât cât există, ale stângismului.

UN CUVÂNT DESPRE VECHIUL MARXISM

UN CUVÂNT DESPRE VECHIUL MARXISM


Mai este marximul o doctrinã şi o şcoalã vie, o mişcare politico—filozoficã vie, aşa cum era pe vremea lui Labriola, Gherea şi Kautsky? Mie mi se pare cã bolşevismul a anihilat marxismul, cã mişcarea marxistã a dispãrut odatã cu apariţia ‚anagajaţilor’ interbelici, mercenarii care aserveau marxismul fie leninismului, fie diverselor mode metodologice academice ale sc. XX ....
Ultimii marxişti credibili intelectualiceşte au dispãrut ĩn preajma ĩntâiului rãzboi mondial; ceea ce a urmat au fost mascarade pseudointelectuale. Marxismul n—a trecut, de fapt, pragul primului rãzboi mondial, şi a pierit odatã cu generaţia lui Durkheim şi Simmel, fiind substituit de stângisme.
Aşa—zisul marxism interbelic, nãclãit de derutã şi de extravaganţe, nu se mai raporta la o filozofie—ci la un stat, la o realitate statalã—URSS—ul. Nu Marx—ci Kremlinul deţinea primatul asupra şcolilor marxiste interbelice şi ulterioare. Ulterior, cu maoismul şi castrismul, sandinismul, etc., haosul s—a generalizat.
Generaţia din jurul fondatorilor, din anturajul lui Engels—marxiştii clasici, a fost singura promoţie marxistã autenticã; au urmat lefegiii interbelici, etc..

COMUNISMUL MARXIST SECŢIONAT ĨN ADÂNCIME

COMUNISMUL MARXIST SECŢIONAT ĨN ADÂNCIME

Hegelianul, fie el şi marxist, nu raţioneazã, ci dibuieşte, sau pipãie calitãţi. Calitativul, calitativitatea ĩi dispenseazã de a mai raţiona. [De altfel, hegelianismul şi este, chiar manifest, un soi de intuiţionism.]
Faptul cã hegelianismul nici nu ajunge la raţional, nu—l aproximeazã, etc., este confirmat şi de repulsia sau batjocura pe care le provoacã el minţilor raţionale, faptul cã este neĩncetat demascat, denunţat.
Hegelianismul nu numai cã nu procedeazã raţional ĩn descrierea raţionalului; ĩnsã nici n—a ‚dus’ de fapt pe nimeni din cei cu adevãrat interesaţi de raţionalitate.
Iar marxismul preia epistemologia aceasta capricioasã şi falacioasã.
De aceea, marxismul ĩnfãţişeazã aceeaşi condiţie epistemicã de divinaţie, de incantaţie fantasmagoricã.
Aceastã bolborosealã divinatorie şi fundamental solipsistã, nealimentatã de contactul periodic cu realul, şi urmând numai coerenţa falsã, narcisicã, a verbiajului, a trecut apoi, ca marxism, drept ‚metodã ştiinţificã’—sminteala germanã consacratã.
۞
Engels trâmbiţa oriunde cã ‚ştiinţa’ comunismului derivã din ‚filozofia germanã’—adicã dintr—o formã de gnosticism şi mai ales de iraţionalism.
Pãrinţii comunismului materialist—dialectic au fost cei care au lucrat fãrã preget la lipsirea construcţiei lor de un fundament raţional şi raţionalist—la ‚fundamentarea’ ei pe jargonul ‚filozofiei germane’, adicã poate cea mai proastã şcoalã filozoficã ce poate sã existe.
Engels declara pe faţã cã materialismul lui derivã direct din fantasmagoriile şi proastele deprinderi ale ‚filozofiei germane’, din nãravurile acesteia.
Ar fi trebuit sã nu poatã ‚duce’ pe nimeni—câtã vreme şi cel mai sumar examen al fundaţiilor intelectuale ale comunismului marxist arãta aceastã origine intelectualmente umilã—idealismul german extravagant, cu nãravurile şi apriorismele lui.
Nişte filozofi de mâna a doua, foarte speculativi de fapt, beţi de tiradele ‚filozofiei germane’ ....
Gata sã transfere necritic cele mai pitoreşti tirade hegeliene ĩn programele politice; gata sã altereze ştiinţa ‚burghezã’ a economiei politice clasice cu fantasmagoriile şi ĩnsãilãrile hegeliene, gata sã o polueze cu izurile gnosticismului profetizant ....
Cine se gãsise sã vorbeascã despre ‚ştiinţã’? Un club de hegelieni resentimentari.
Idealismul german este iraţionalism de la un capãt la celãlalt (se ĩnţelege cã nu includ aici şi criticismul, kantismul nefiind, ĩn acest sens, un ‚idealism’).
Iar acest idealism fantezist, fantasmagoric, nu constituie altceva decât plãmada materialismului marxist ....
[Numindu—i pe Marx şi Engels filozofi ‚de mâna a doua’, se ĩnţelege cã o fac ĩn sensul ĩn care acelaşi lucru se poate profera şi despre Leibniz, Fichte, Schelling, Feuerbach, etc.—tot ceea ce nu este propriu—zis de prim—rang, de altitudine, dacã vreţi, kantian—hegelianã.]

De natura rerum diversarum

Şi evoluţionismul marxiştilor, ca şi diversele gnosticisme filozofice, greşesc postulând cã viul este neraţional, ‚calitativ’ ĩn sensul de iraţional. Aici materialismul marxiştilor şi diversele filozofii de inspiraţie gnosticã se ĩntâlnesc.
۞
Derivat din hegelianism, este evident cã marxismul nu este un raţionalism, ci este mai degrabã un gnosticism.
Un hegelianism ateist tot nu poate constitui un raţionalism.
۞
Marxismul este, ĩn structura lui cognitivã adâncã, la fel ca şi hegelianismul din care descinde, un gnosticism, un iraţionalism.
۞
Ca iraţionalism, hegelianismul este o revenire a ‚calitativului’ ĩn gândire—unde ‚calitativ’ nu este folosit ca opusul ‚cantitativului’, ci al raţionalului. Pentru hegelieni, ‚calitativul’ este un expedient—sinonimul pentru ‚iraţional’.