Piesele istorice ale lui Montherlant. Cu lista articolelor lui Montherlant pe care aş vrea sã le citesc

Piesele istorice ale lui Montherlant. Cu lista articolelor lui Montherlant pe care aş vrea sã le citesc








‘Regina moartã’ a apãrut în ’42.
‘Malatesta’, publicatã în ’46, se referã la condottierul din sc XV; ‘Maestrul Ordinului de Santiago’ (’47) e situatã în sc. XVI, ‘Port—Royal’ (’54) trece la sc. XVII, ‘Don Juan’ e tot din sc. XVII, ‘Cardinalul Spaniei’ e din vremea mamei lui Carol Quintul, ‘Rãzboiul civil’ are subiectul inspirat de un vis al lui Montherlant din ’34 şi îi pune în scenã pe romani, despre care a mai scris şi un roman—distrus, şi eseuri. Aşa cã romanii i—au populat dramaturgia, romanul, eseistica şi articolele. Sunt prezenţi, în acest fel, în toate sectoarele creaţiei sale—la fel ca şi subiectele spaniole.
Aceste piese se referã fie la rãzboinici (romanii şi italianul), fie la oameni religioşi (spaniolii, franţuzoaicele).

Montherlant a avut libertatea de a scrie exclusiv despre ceea ce îl interesa.
Cum era pozeur (şi mai întâi pozeur faţã de sine însuşi), cred cã din religie îl interesa mai ales poza, ‘atitudinile nobile’, retorica, îl atrãgea exteriorul, nobleţea ipostazelor; mai cred şi cã, esenţial, subiectul i—a rãmas strãin. Eu nu am mare consideraţie faţã de pretinsa lui ‘religiozitate’. Ca şi romanilor sãi, şi în acelaşi fel, îi plãcea ‘religia’. Iar cel mai puţin cred în jansenismul lui; nu l—aş numi un ‘jansenism de operetã’, însã era ceva ultrademonstrativ şi ostentativ.
Rãzboiul, ambiţia, virtutea, erotismul şi religia extremistã, fanatizantã, sunt subiectele dramaturgiei lui, prilej de a pune în scenã figuri impozante; cu el, istoria europeanã, aceea a latinitãţilor europene, capãtã anvergura aceleia romane.
Dramaturgia pe care a scris—o îi seamãnã cel mai mult omului; în mult mai mare mãsurã, am impresia, decât romanele [1], al cãror ton e unul de firesc, largheţe amuzatã, îngãduinţã şi umor.

Nu ştiu dacã a conciliat vreodatã, convingãtor, hedonismul cu stoicismul, alternativ profesate; sau, în acord cu alternarea, nici nu credea în necesitatea unei puneri în acord a celor douã.
Iar un om nici nu e bine, nu e firesc sã coincidã cu o doctrinã.

Dintre foarte multele lui articole, mã intereseazã cele numite: Saint-Simon (’47); Barrès et notre temps (1950), Barrès ou l’ambition du dédain (‘25/ ’50); Syncrétisme et Alternance (’27); Hommage à Elie Faure (’37); En relisant Colette (’52); Port-Royal et le puritanisme romain (’54); Une grande enquête : l’Avenir de Roger Martin du Gard. Opinion de H. de Montherlant (’56); Peut-être le plus beau roman que j’aie lu depuis quinze ans”La Dame des peines”(par Germaine Théron) (’56); Barrès commence son rôle d’outre-tombe (’23); Un précurseur du roman sportif : Louis Hemon (’26); Barrès s’éloigne (’25); Les grands jeux de Barrès (’27); Syncrétisme et alternance dans l’âme espagnole (’29); De l’esprit lyrique à l’esprit critique (Sur une ”Vie de Gobineau” de J-N Faure-Biguet) (’30); La Montagne de Lucrèce (’35); Qui est Chateaubriand ? Réponse de Montherlant (’48); Hommage à Barrès (’53); Lecture de Tacite (’54); La mort de Pompée (’58); Montherlant devant Racine, par Montherlant (’59); Thraséa le séparé (’60); Une admiration affectueuse (Tolstoi) (’60); Dix ans après (à propos de Barrès) (’62); Le Crépuscule d’un génie (Chateaubriand) (’67); La Mort de Caton (’69); Henry Bordeaux aurait cent ans (’70); Que devons-nous à Flaubert ? (’71); D’Annunzio perdu et retrouvé (’72); Hommage de Henry de Montherlant à François Mauriac (’33); Maurice Barrès, l’écrivain et l’homme politique (’33); Barrès qu’on éloigne… (’41); Barrès avait dit… (’27); Les Onze devant la Porte dorée (’24); Un manuscrit du XVè siècle sur Malatesta (’51).
Existã articole despre Bordeaux, Delteil, Zola; omagii lui Mauriac, Maurois, ceva despre Malraux, chiar un schimb cu … Aragon (şi o scriere despre regiunea cu acelaşi nume). Nu e greu de observat cã publicistica aceasta ar constitui un repertoriu foarte incomplet al literaturii franceze, lipsesc majoritatea marilor nume.
Ca şi Stendhal, se interesa de manuscrise italiene; la un moment dat, era cufundat cu totul în istoria bisericeascã.

NOTE:

[1] Cunosc numai douã dintre romanele, destul de numeroase, ale lui Montherlant—unul din ’34, celãlalt din ’71.

Religia lui Montherlant

Religia lui Montherlant







Nu e greu de vãzut cã Montherlant continuã linia ‘catolicismului ateu’, inauguratã de Barrès şi continuatã de Maurras, a ‘imaginaţiei catolice’, cu vechi rãdãcini, poate la Chateaubriand, Barbey şi unii decadenţi ai sc. XIX, în ceea ce a fost etichetat, pe nedrept sau nu, drept catolicism nesincer, catolicism de operetã, pozã. E vorba despre cei care ‘au rãmas catolici’ sau ‘se simţeau catolici’ chiar şi dupã ce au încetat sã mai creadã.
Ideea acestor domni era cã imaginaţia şi sensibilitatea catolice îi vor supravieţui religiei. Cã ele primeazã asupra religiei instituţionale şi a doctrinei; cã sunt o ‘formã a minţii’, un mod al sensibilitãţii.
Aceastã traiectorie, aşa de barrèsianã, a ‘catolicismului ateu’, o continuã şi Montherlant—catolicismul e recuperabil estetic, retoric şi civilizaţional.

Catolicismul personajelor lui Montherlant este unul al virtuţilor, o eticã. Absolutul e cãutat în virtute, în inflexibilitatea practicãrii virtuţii, de unde un soi de demonism.

Alte câteva note despre Montherlant

Alte câteva note despre Montherlant






Citesc, de la o vreme, destul de mult despre Montherlant, cãutând mai ales informaţii, date. Acest mare romancier, eseist şi dramaturg era din generaţia lui Camil P., Ralea, Blaga, Barbu, Vianu, cu câţiva ani mai vârstnic decât Cãlinescu, Michaux, Hemingway, Nabokov şi Borges.
Poate cel mai interesant lucru despre Montherlant este reuşita lui în creaţia literarã obiectivã—romane şi piese, a cãror apreciere nu cere vreo preocupare cu ‘omul Montherlant’ (în pofida a ceea ce spunea Gracq, care—l acuza de a fi subiectivizat romanul …). Creaţiile lui literare sunt infinit mai interesante decât teoriile lui. Chiar dacã se poate ca aceste teorii sã le fi plãtit cu viaţa lui. Însã Montherlant face ca multe lucruri sã fie interesante—de ex., stoicismul roman, literatura Romei.

Nu cred cã Montherlant s—a dezis vreodatã de plãcere. Asta îl şi face stimabil.

La 49 de ani a scris ceva numit ZEIŢA CYPRIS, un eseu care este un crez.

În unele portrete (fotografice), Montherlant reuşea sã aibã un aer imbecil şi mofluz (ca în acela împreunã cu logodnica lui din ’34, când Montherlant arãta deja destul de trecut). Exact aerul de majordom pe care Cãlinescu i—l atribuia, în aceeaşi vreme, lui Matei Caragiale.
Iar când avea 28 de ani, Montherlant era descris de Dna. Sandelion drept ‘foarte urât’ şi bulbucat.
În ’47, Montherlant i—l cita acestei doamne pe Gobineau: ‘J’ai gardé une puissance de travail énorme et intacte. Et il n’y a que cela qui me fasse plaisir, ça et faire l’amour. “Il y a le travail, puis l’amour, puis rien”(Gobineau)’.

Mi se pare însã cã prietenii lui Montherlant refuzau sã vadã multe lucruri discutabile la acesta, ceea ce era rãu şi monstruos la acest om; ei pãreau sã se prefacã a vedea în el o fiinţã desãvârşitã—ceea ce Montherlant fusese departe de a fi. Citind ceea ce au avut de scris Casy Rivière, Guitton, se observã o ignorare, poate deliberatã, a tot ceea ce fusese lugubru şi de rãu augur la acest om la care ei ţineau.

Montherlant şi Jouhandeau s—au cunoscut la Dermenghem, ‘istoriograful misticilor musulmani’.

Lui Montherlant îi plãcuserã Saint—Simon (memorialistul, bineînţeles, cel apreciat şi de Matei Caragiale, Barbu, Cãlinescu, Jűnger, Proust, Faguet) şi cartea lui Sainte—Beuve despre Port—Royal. Cita şi un cuvânt al lui Vauvenargues—îi plãceau moraliştii sentenţioşi şi ‘cuvintele’.
Cãlãtorea din moştenirea bunicii. Clarisse Couturier-Garcia scrie despre sincretismul occidental al lui Montherlant.

‘J’ai été un homme de plaisir d’abord, ensuite un créateur littéraire, et ensuite rien. Le plaisir est pris ; les œuvres, c’est pour me faire plaisir aussi que je les faisais, et ce plaisir lui aussi est pris. C’est pourquoi tout est bien ainsi.’
‘Les années 26, 27, 28 et 29, je ne fus pas très heureux bien qu’ayant ma liberté. J’avais de l’argent qui me venait de ma grand-mère, et de la fortune ; j’étais seul, je faisais tout ce qui ma passait par la tête et qui consistait à aller d’un bord à l’autre de la Méditerranée.’
‘Comment vous expliquez-vous qu’un incroyant comme moi soit ainsi attiré par tout ce qui touche le catholicisme et souffre tellement en ce moment au spectacle de la religio depopulata ?’
‘Et lui-même parfois étourdi et presque constamment maladroit, exerçant à tout propos la patience des autres. Aucun sens du plain-pied, toujours en décalage, plus haut et plus bas. Nulle humeur quand il se sent plus bas, mais une façon hautaine d’ôter toute importance à ce bas’ [Mathilde Pomès despre Montherlant]
‘Je n’aime que la musique russe, la musique espagnole et le grégorien.’
‘Il a à la main un volume de Port-Royal de Sainte-Beuve. Quel abîme ! Cet ouvrage où j’ai vécu les durs mois de l’armistice ! Je lui signale l’emprisonnement de Saint-Cyran au fort de Vincennes et son tremblement dans les premiers moments qu’il se voit en prison; avons-nous ce tremblement ? Et pourtant ce mot (ailleurs dans Sainte-Beuve) : “Monsieur de Saint-Cyran n’eut aucune de ces faiblesses…’.’
‘chez Montherlant, le voyage n’est pas un divertissement, il est une quête de  vérité de l’être : lui-même et les autres. Dans sa soif et son désir des autres, il développe une sensualité qui prend une dimension universelle. Bien sûr, il y a la quête des êtres d’amour, de cette chair si séduisante mais au-delà, il y a cette recherche de ce qu’est l’autre et de ce que nous sommes face à l’autre quand nous foulons la poussière des terres qui ne sont pas les nôtres’ [Clarisse Couturier-Garcia]
‘La page où je vais noter cette rêverie du sable et de la cendre rejoindra dans l'oubli les paysages d'Islam de Loti et les paysages d'Espagne de Barrès, et tant d'autres de mes livres où je me suis vidé, comme une fleur que vous arrachez violemment se vide de son suc dans votre paume : obturée sans recours par l'oubli comme une source obturée par le sable. Rien n'ennuie plus les hommes, la mode passée, que la description d'un "état d'âme".’

Universul aşa cum e azi este cel asupra cãruia i s—a dat Lui Iisus stãpânire; aceasta e deosebirea. Universul este acela asupra cãruia Lui Iisus i s—a dat, de la Înviere, puterea; un univers în care Iisus are lucrare, asupra cãruia i s—a dat autoritate, asupra cãruia împãrãţeşte—cãci cuvintele lui sunt la present—de fapt: la trecut (‘mi s—a dat’) şi se referã la o situaţie prezentã. Atâtor necreştini nu le vine greu sã creadã cã asupra universului stãpâneşte hazardul, aleatoriul; însã atâtor creştini le e greu sã creadã cã asupra universului real pe care îl au sub simţuri stãpâneşte, definitiv şi nestricãtor, Iisus. Asupra universului întreg, vãzut şi nevãzut, împãrãţeşte Hristos, Împãratul; aceasta este transformarea capitalã.
§
Ieri o repezea, azi se juca cu pãrul ei. Iar ea îi vorbea despre autobuz, etc..
§
Puteam sã fi fãcut din blogul acesta ceva ca o culegere de eseisticã a lui Gracq.
§
Se poate scrie mai interesant despre sfinţi decât despre peisaje. Sau: dacã se poate scrie atât de interesant despre peisaje, cu cât mai interesant pot mâinile potrivite sã scrie despre sfinţi. Nu sfinţii sunt subiectul literar mai ingrat, ci peisajele.
§
Casã unde sã citesc Joyce, Homer, Gracq, Teilhard, romanciere victoriene, Giono şi Ramuz, nuvelele lui Mérimée, casã definitã ca locul unde sã citesc anumite cãrţi, câţiva mari autori. A testa. A merita. Nefanatizat. Cu ce nu mã joc.
Pentru a avea ceva, se cade sã vizezi altceva.
Acest fond stenic, salubru şi autentic—puţinul şi necesarul. Creaţia literarã. Plãcerile date de literaturã, de muzicã, de artã. Acestea sunt nenegociabilul vieţii. Acesta e semnificativul. Restul e pleava. (La Gobineau: cred în naraţiunile lui stendhaliene, nişte nuvele, şi în practica lui, în etica lui.)
Replierea ca mocofan.
17 ani.
§
Versetele 5 şi 17 ale Psalmului 37. Psalmul 87. Psalmul 102.
§
Apostolii par prinşi, incluşi în viaţa cea nouã a Învierii Lui Hristos, în dinamica vieţii celei noi inaugurate de scularea dintre cei morţi a Învãţãtorului, ajung şi ei sã fie atinşi de ea.
§
Cei ca Lossky supraestimeazã rolul şi locul Tradiţiei, o fetişizeazã, îi dau un statut prea impozant, nu au dramul de relativism necesar; îi cer mai mult decât poate ea oferi. Ei pretind cã ţin seama de ingerinţele critice, însã de fapt n—o fac. De aceea ei ajung sã pledeze mai degrabã decât sã raţioneze; ei nu mai gândesc decât pentru a pleda—devin prestidigitatori, mânuitori abili de date, de citate, iar viaţa profundã şi organicã a gândirii este astfel trãdatã. Practica lor devine un procedeu şi o pledoarie. La Lossky, Tradiţia ca realizare a Evangheliei, ca interpretare exhaustivã a ei, e prea unilateral înţeleasã. La el pare sã nu mai fie necesarã o confruntare raţionalã a Tradiţiei cu Evanghelia, o raportare a Tradiţiei la Noul Testament, care o precede şi o întemeiazã. Pentru Lossky, Tradiţia include Biblia în aşa fel încât nu mai e necesarã o raportare a întâiei la cea de—a doua. Lossky pretinde, sfruntat, cã Tradiţia poate da lucruri pe care aceasta nu le poate da; e o altã formã a tezei ‘autointerpretabilitãţii’—în acest caz, autointerpretabilitatea Tradiţiei, ca şi cum disonanţele ar fi neglijabile, etc..
§
Despre religiozitatea lui Alexandru al VII—lea, Inocenţiu al XI—lea.
De la Urban al VIII—lea la Inocenţiu al XII—lea, papii au fizionomii de muschetari, vreau sã spun cã arãtau ca domnii cocheţi din vremea respectivã, urmau moda vremii. Iar portretele celor trei faimoşi cardinali francezi de sc. XVII (--Richelieu, Mazarin şi Retz--) le cunosc de copil.
§
Valorile ei le—am regãsit şi în însemnãrile lui Gilbert; ceea ce mã face sã—mi fie iarãşi ruşine de ifosele şi zãdãrniciile mele, de nedemnele teribilisme, de pozele iraţionale. Nu altfel decât ea gândeşte Gilbert cu privire la viaţã—şi abia aceasta e ceea ce e mai uman şi mai expresiv în ordinal valorilor profunde. Asta m—a ruşinat. Trãiesc sub un nivel pe care cel puţin îl înţeleg, dacã nu—l şi pot numi al meu.
Nici ea, nici Gilbert—fiecare în registrul lui—nu abdicã de la gândire, de la raţiune—pe când eu tot ricoşez în teribilism, în pozã şi în defetism ascuns.
§
La 8 luni de la aranjarea acelor vrafuri.
§
Eseul ‘Zeiţa Cypris’, de la 49 de ani.
‘Je chante la Volupté, intacte au milieu de tout ce qui s’écroule ou s’écoule. Cypris jamais prise au dépourvu, ingénieuse, roublarde Cypris. Compagne, dit-on, de l’enfant au berceau. Compagne du vieillard presque dans la tombe.
[…]
Une heure seulement de sensualité charnelle éclatante suffit à contrebalancer un mois entier où chaque jour on se demandait : la vie, dans de telles conditions, vaut-elle d’être vécue? Quand la somme des ennuis dépasse d’autant la somme des plaisirs, comment ne pas s’écrier : “Plutôt le néant?” Mais vient cette heure d’obscénité merveilleuse, et c’est notre raison qui s’écrie : “Non! non! pas le néant! la vie!’
Ceea ce e pur şi simplu de bun simţ la Montherlant.
§
Romanescul la Gracq—de la Dumas şi Poe la suprarealism.
§
Intuirea cãii care duce într—o dimensiune profundã; uneori, un demers incantatoriu, unde eufonia cheamã profunzimea reflecţiei: nu e lucru neîntâlnit.
§
Istoria ca ecran; bidimensionalizarea istoriei.
§
Ambii atei francezi—Gracq şi Montherlant—dintre care întâiul şi un anticreştin şi secularist decis.
§
IV:--vesta, chipul, portrete;--muzicã;--actorul ‘meu’;--modernist, ştiinţe, raţiunea;--haine;--
§
Şi Gracq, şi evreul (interb.), şi crezul de artã, şi vizarea creaţiei—şi femeia—precedaserã redactarea acestui blog.
Principiile mele fuseserã: crezul, arta; creaţia; evreul (interb.); emoţia; Loara; conversia.
§
Acel pol becisnic, decadent.
§
Îmi oferise muzicã, lacrimi, degetele ei, ochii plânşi.
Ea nu e regula; ea e excepţia.
§
Oamenii cred orice—sau prea multe, oricum; poziţia mea este aceea a lui Duchesne, a lui Leon I, a Missei romane—fãrã supralicitãri, numai necesarul, cu istoricitate, în dimensiune istoricã—ceea ce e mai ‘uscat’, mai nesentimental şi mai trainic. ‘Sentiment’ existã: şi la Leon I, şi la Duchesne—însã unul de naturã a transpãrea cu discreţie, neintempestiv, viril, robust—fãrã pozã. Schismaticii rãsãriteni nu—s aşa de lipsiţi de extravaganţe. Teologii lor se cam prefac a şti mai multe decât chiar pot şti. De aceea, şi puţinul pe care chiar ar trebui sã—l ştie e vag şi lipsit de profunzime—sau are vana trãinicie a aripilor de fluture.
§
Nabokov spune cã teologii ruşi copiau totul de la francezii pe lângã care se oploşiserã; mãrturia lui n—o fi avizatã—poate cã nici de prima mânã nu e—însã e imparţialã.
§
Arta romanelor. Romanele drept creaţie.
Ca modernist. Ştiinţa. Prejudecãţi.
Creştin, n—am repudiat ceea ce fusesem înainte—nici n—am purces sã învãţ doctrina creştinã de la babe; îmi lipseşte ipocrizia necesarã.
Egalii—interlocutorii—controversa poate semnifica respect, acceptarea ca egal.
§
Asprimi ale vieţii.
§
Am nevoie de acea notã de bun simţ robust—şi par dezolat dacã o gãsesc!
§
M—aş descrie drept un modernist.
§
E, într—un fel, chiar poziţia autorilor rãsãriteni de catehisme—oameni ca Movilã şi ca Filaret—dogmaticieni sobri. Atitudinea lor comportã o spiritualitate.
§
A nu mai arunca aşa cu nume şi referinţe, a viza semnificativul, definitorul, coordonata adâncã.
De ex., Courbet şi Corot—tandem sau nu—la Gracq.
§
Astfel de ‘note gracqiene însã creştine’ existã deja, au şi fost scrise.
§
Sumã de nemulţumiri (trupul, casa, hainele). Cel care chiar sunt. Tangibilul.
Existenţa, ca atare—şi nu atomii ei, nu preambulurile ei, nu precursorii ei. Ci viaţa însãşi. De aceea nu conteazã cum arãta exemplarul cãrţii neokantianului francez. Existã ceva mai înalt.
§
Dintre cele patru romane balzaciene, lui Gracq i—a fost dat sã scrie numai despre douã (în PRÉFÉRENCES şi în LES EAUX ÉTROITES).
Descifrarea finã a unui lexic al iubirilor literare—din care sã şi învãţ ceva. Nu e pe potriva tuturor. De ce numai unele cãrţi, anume. Filigran magic.
§
Defetismul, descurajarea, amãrãciunea nihilismului ascuns, autodesconsiderarea, prãpãdul afectiv.
§
Muzicã, artã, literaturã. Derizoriul. Unghiul. Iluzii.
§
Gracq—romancierul, nuvelistul, poetul, dramaturgul, eseistul, criticul literar, geograful şi cãlãtorul—mai ales neîntrecutul cãlãtor.
Probabil cã Cingria mã intereseazã la fel de mult.
§
8 s./ an.
§
Acea inflexiune personalã şi agreabilã.
§
Cele câteva cãrţi—poate mai ales romane—iubite. Curajul şi gestul originalitãţii. Însã a nu se conforma nici toanelor, festelor chimiei.
Fãrã MINE, nu sunt nimic—fãrã ideea desluşitã a identitãţii, a ceea ce sunt.
§
Ca sã rãspundã femeia, trebuie sã vorbeascã bãrbatul.
§
Cãrţi şi vârste.
§
Nu existã la Gracq false puritãţi (estetizante); existã şi comunismul—chiar ceva militantism timpuriu, existã şi filozofia, şi ştiinţa istoriei, istoria ca practicã şi ca ştiinţã. Nu poza în sihãstrit mag al artei, etc.. Existã la el şi relativul, conjuncturalul, ocazionalul. E loc şi pentru acestea.
§
Replierea în vanitate—ca expresie a rãnii anterioare.
§
Prefer sã vorbesc despre lucruri, decât sã le fac; prefer sã le aplatizez în vorbire, în discursivitate, chiar în peroraţie, în volubilitatea abstractã.
§
Cinci romane italiene, cinci americane, cinci ruseşti, cinci româneşti, zece de limbã francezã, cinci engleze, zece japoneze, cinci
§
A merita.
§
Necesara purificare. Ca şi ‘diferenţierea’, alternarea de atitudini, varierea, ‘dialogul’ real.
§
Reflecţia despre artã—la Simmel, Gracq, Proust. Creaţia. Ceea ce primeazã la un autor este creaţia (nu aprecierile pedestre, ‘mãrturisirile’).
§
Creştinism învãţat în cãrţile câtorva Pãrinţi—care, într—un fel, presupune şi chiar postuleazã întregul—iar în altul, îl corecteazã.
§
Parafraza tacitianã.
§
Creştinismul—sau doctrina—nu trebuie introduse silnic, ca un element extrinsec.
§
Pg. 37 a prezentãrii analitice—despre cele patru culegeri.
§
Uman, nu—i semãn; uman, le semãn lui Claudel, Gracq, Cingria.
§
Ceea ce chiar ştiu—şi nu ceea ce mi se pare cã ştiu—sau ştiu ‘prin procurã’, ‘prin transfer’.
§
Dorinţa robustã simţitã faţã de o sãteancã—acum 11 z..
§
Sordidul, mizeria, halul.
§
A şti sã port hainele—nu a le plimba.
§
Religia lor nici nu depindea de ceea ce simţeau faţã de Papã—şi nici nu era rudimentarã.
§
A înţelege dinamicul şi contradictoriul, tranziţiile bruşte.
§
Fie acele nuvele enigmatice şi stendhaliene, fie basmele terifiante, oribile, romantice şi brutale.
§
Iar dacã i—a displãcut mereu, cum de a iubit—o cel mai mult, fãrã potrivã?
§
Intuitiv, se simte insuficienţa, convenţionalul şi chiar inadecvarea reputatelor formule dogmatice conciliare. Se simte şi panta care ar duce la inerţializarea lor.
§
Mã cred altcineva, şi nu sunt cine cred cã aş fi. Eroarea mea este una de autocunoaştere.
§
Diagramã—casã—manuale—bãrbat. Bãrbat: vârsta. Spoliat (luni).
§
A spune da şi nu—însã nearbitrar, nelezant.
§
Ca Montherlant, ca Simmel, ca Gracq ….
§
Profesionalitatea existã şi la Gracq, nu numai la Gobineau ….
§
Francheţea mântuitismului execrat.
§
Se mai poate vorbi despre Boswell, Waugh, Stevenson, Grin, Balzac, Falkner şi Reade …. (‘Parma’; ca ‘Roşu şi negru’; cei trei romancieri, plãceri; ieri, carnetul ě alternativ; ideea casei).
§
Asanarea.
§
Chiar modalitatea pastişei la Gracq. Pastişarea, parafraza—Dumas, Tacit.
Exerciţiile lui surrealiste.
§
Amploarea culturii literare a lui Gracq—Tolstoi, nemţii, latinii, Nerval ….
§
Diminuarea voluntarã. La prag.
§
Nu era vorba, vãd, despre vreo ediţie nouã, nu asta spune.
§
Gracq şi Stevenson.
§
Gracq a izbutit ceea ce Borges a intenţionat.
§
Fericirea, iubirea, plãcerile.
§
Azi, douã pahare de cola, aproape ½ kg. de cârnaţi, ceva telemea, puţin piept de pui. Ieri, douã şaorme. În douãsprezece zile, cârnaţi, cola, pascã şi cozonac (joi şi vin.).
§
Aiureli: cf. vin.. Casã. Muzicã. ’92.
§
Reflectam cât e de bine sã iubeşti pe cineva.
§
5 z. cu mintea destrãmatã—şi ritmul destrãmat.
§
Profunzimile şi tainele iubirii.
§
Despre Montherlant m—am documentat—însã fãrã ca încrederea sã—mi fie câştigatã—şi, mai ales, fãrã sã—mi facã bine, fãrã sã mã reconforteze—chiar dimpotrivã.
§
Evreul polonez, goticii englezi, Lorrain şi nuvelele lui Gobineau.
Baudelaire, Ruskin şi Nerval. Proze; versuri. Gradare, asimetrii. Cataramele sunt necesare curelelor, nu şi ideilor.
§
Cititorul Gracq s—a achitat faţã de autorii lui de cãpãtâi, analizând douã din cele patru romane ale lui Balzac şi scriind despre Beyle, Poe, Chateaubriand, Jűnger, Breton şi Verne. Şi—a exprimat gratitudinea. A scris despre cãrţile care însemnau ceva pentru el. Puritatea minţii lui se exprimã în aceea cã discutã creaţii ale autorilor respectivi—nu anexe ale scrisului lor. Aprofunda cãrţile însele, creaţiile, lãsând deoparte ceea ce nu e chiar literaturã. Îi plãcea pentru chiar scrierile lor. Îi cãuta în creaţiile lor, în ceea ce au creat.
§
Puteam avea ceea ce iubeam, distanţa nu era necesarã.
§
Canonul balzacian al lui Gracq.
§
Gracq cititorul mã duce cu gândul la Stevenson, care citea cu totul alţi autori (Hugo, Gautier, Meredith).
§
Mâncarea, ca act, uitatã.
§
De la Gracq şi Gobineau, lecţia profesionalitãţii. Valori.
§
Dovezi numai indirecte. Ce cunoştea Gracq din romantismul german; ce autori. O a doua decreştinare a medievalitãţii. Releul prerafaelit—şi, în general, romantic—sc. XIX—o primã decreştinare.
§
Nuvele—atmosferã şi sentimente.
§
Gracq viza mai degrabã mari compoziţii prerafaelite, ‘secularizate’, echivoce. Arta lui se înscrie marii linii de protest—romantic—prerafaelit—wagnerian—simbolist—suprarealist. Enigmaticul sãu e unul prerafaelit.
A şi spus cã îl interesau legendele medievale întrucât erau precreştine—adicã necreştine, nesubsumabile creştinismului.
§
Se spune, sau se şi crede, cã nuvelele lui continuã romanele.
§
Cariera de romancier a lui Gracq merge din ’39 pânã în ’58, cu anexa din ’70 (cu toate cã în cazul unui artist ca Gracq, nuvelele trebuie luate drept ceea ce le dã chiar el—şi nu ca nişte romane schiţate sau abandonate). Romanele şi—au urmat la 6, 6 şi 7 ani.
‘Argol’ este romanul erotic şi poesc, roman surrealist—spunea Breton; ‘Un frumos …’ e romanul coastei bretone, dialogal şi chiar, s—ar zice, epistemologic; ‘Syrtes’ e romanul hieratic, peisagistic şi în care naraţiunea diminuã, descreşte; ‘Un balcon …’ le—a pãrut unora drept comparativ realist, ‘suprapunere de realism şi mit’—spun alţii. La 48 de ani, terminã cu scrisul romanelor. Existã şi o nuvelã, din triptic, zisã vestigialã. Nuvela aceasta vestigialã pãrea sã continue ‘Syrtes’. Nuvela amplã a tripticului se referã mai degrabã la ‘Un balcon …’. Ar mai fi, cred, şi parafraza tacitianã, şi pastişa ‘Muschetarilor’. Ansamblul. Pastişe şi parafraze. Exerciţii. Ironia, ‘Syrtes’, ‘Muschetarii’, experienţã, pastişa, parafraza.
Grupajul poemelor surrealiste şi rimbaldiene. Schiţarea apartenenţei la mişcare (cel puţin cu primul roman şi cu aceste poeme)—cu toate cã fãrã înregimentare, fãrã cazarmã.
Gracq sau pulsiunea de viaţã; femei. Baie. Duş. Ras. Miros. Ten.
§
Ceea ce la alţii e schiţã şi intenţie, la Gracq e realizare.
Gracq este electrizant nu prin ceea ce a intenţionat sau ar fi putut face (cum e Ion Barbu), ci chiar prin ceea ce a fost, a fãcut şi a reprezentat.
§
Romanele—articolul şi prezentarea analiticã.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Repertoarul analitic al creaţiei gracqiene; aprecieri mai discutabile, abia azi remarcate.
Abia azi vãd nu puţinele note critice ale acestei prezentãri analitice, pe care o crezusem neutrã, neevaluativã.
§
Pg. 34: cauza lecturii.
§
Pânã a nu mã fi lãmurit cu privire la diferenţe, la deosebiri, la opoziţii. Relaţie nunaţatã.
§
Creştin într—o culturã predominant necreştinã, şi raportat la autori necreştini—şi adesea explicit anticreştini.
§
Nefanatizat.
§
Un eşec? Poate. Însã la altitudinea gracqianã.
§
Discursivitatea, pretinsa/ presupusa lipsã de încredere, lipsa de siguranţã, deşi textul e judecat drept ‘frumos’ (v. pg. 20).
§
Altitudinea necesarã.
Aşa mi—ar putea servi cãrţile lui Tournier, ale Dnei. Yourcenar.
§
În vara lui ’37 avea 27 de ani, îi împlinea atunci.
§
Pretinsa opoziţie cu poescul a acestui întâi roman mi se pare arbitrarã şi inexistentã.
§
Curajul gracqian al unui drum original în literaturã, al unei creativitãţi frapante şi noi.
§
Primul roman l—a scris la 27 de ani, când împlinea 27 de ani.
§
Nimic nu e mai interesant la un mare scriitor, decât romanele lui.
§
Chiar Gracq o califica drept carte ‘desperecheatã’; însã trad. româneascã a cunoscut mai multe ed. populare.
§
Reuşite ale creaţiei. Apreciate din punctul de vedere al reuşitei creaţiei.
§
Cãutarea propriei voci.
§
Curba, reuşite inegale.
§
Dna. Austen, Meredith, Stevenson, Kipling, vreun roman al surorilor, ‘Inglesant’. Gaidar, Nosov, Pamuk.
(Sumarul unei culegeri de eseuri.)
La Gracq sunt şase autori şi cinci cãrţi.
Doi germani, doi romantici, doi poeţi precursori ai surrealismului.
§
Gracq avea—şi a avut mereu—ceva de spus ca geograf—nu numai despre peisaje şi morfologii, ci şi despre aspectele propriu—zis tehnice ale meseriei.
§
‘Haideţi sã ieşim din ambiguitate—haideţi sã ne întâlnim, sã ne sãrutãm.’
§
Vrea sã îi fie spuse, desluşit.
§
Mila Lui Hristos nu e una juridicã, ci ontologicã. Ea nu e anularea unei sentinţe. Este terapie, putere şi vrere de a vindeca, este iubire în lucrare—este restaurare, cum ar spune Pãr. Stãniloae. Adâncul milei Lui nu semnificã o capacitate nelimitatã de a anula sentinţe, sau de a le comuta; ci de a restaura, de a vindeca, de a înnoi omul cãzut. Hristos nu e Cel care graţiazã—ci Cel care vindecã. Absolvind, vindecã, dezleagã de rãul bolii.
Implorarea milei Lui Hristos nu vizeazã rãzgândirea Lui. Nu îi este cerutã ‘iertarea’ în sens juridic, ca scutire de pedeapsã. Ceea ce e cerut este vindecarea pe care numai El o poate dispensa, cãci numai El o deţine, e capabil de ea.
Hristos e stãpân asupra ontologiei, a fiinţei, nu a juridicului.
El nu ‘iartã’ în sens juridic—adicã nu graţiazã, nu acordã clemenţã—ci vindecã, aduce vindecarea şi binele, experienţa iubirii. Mila Lui nu e o graţiere, o formã de a graţia; ci e o terapie, o vindecare. Ar putea fi notatã asocierea, în taumaturgia Lui Iisus, a ‘dezlegãrilor’ cu vindecãrile. A Lui Iisus e puterea de a comunica aceastã vindecare, şi de a întemeia în ea gestul Lui de clemenţã. El e Cel prin care ne vine tãmãduirea. Metafora medicalã mi se pare mult mai exactã decât aceea juridicã. Întemeiazã în viaţã, nu în dreptatea exterioarã, abstractã şi convenţionalã. Graţierea Lui aduce ceva—aduce vindecare, viaţã nouã.
Metafora taumaturgicã mi se pare mai aproape de adevãr decât aceea juridicã. Pãcatul e ca o boalã; sau ca o abatere de la prescripţie. A doua metaforã exprimã indirect, mediat, imperfect, ceea ce prima formuleazã direct.
Ce deterioreazã pãcatul? Este vorba despre stricarea fiinţei, nu despre contravenirea la o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã. Raportul cu Dumnezeu este un raport de viaţã, nu unul juridic şi contractual. Imaginea biologicã corespunde unei certe rafinãri a înţelegerii, este mai aptã.
Ca şi pentru Bergson, şi pentru mine imaginea biologicã exprimã mai bine decât imaginea juridical natura adâncurilor vieţii.
Pãcatul stricã fiinţa—mai mult decât stricã o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã.
Iar Hristos a venit ca sã vindece. Lucrarea Lui este o taumaturgie. El Însuşi foloseşte imagini ale organicului (viţa şi mlãdiţele) şi medicale.
Biblia însãşi foloseşte multiple seturi de imagini sugestive, se referã la diferite registre de realitãţi—politice, militare, juridice, erotice, medicale.
§
Întemeierea în enunţuri simple, propoziţii semnificative, nu în partizanate culturale.
§
Exist pentru tine, în vederea ta.
§
Balastul vieţii mele, lestul, zgura.
Bonurile; muzicã.
§
Pavese—stendhalian, romane stendhaliene şi suple. Cele mãcar cinci romane. ’97; ed.; tarabe; Dna. G., scrisorile, ed..
§
Atitudinea culturalã a lui Gracq nu l—a dus la desconsiderarea lui Lovecraft, Tolkien şi Verne. Nu s—a dezis de ei.
§
Pe Rimbaud, pe Lautréamont—nu numai i—a admirat, ci i—a şi urmat în practica literarã—a ‘scris ca ei’.
A fost rimbaldian, cum se zice, şi lautréamontian, în ceea ce a scris. A preluat ceva de la ei. Li s—a asociat. Pentru el, aceastã genealogie merge pânã la romantici—nemţi şi nu numai.
§
Stendhal, imagine a fericirii literare plenare şi integrale, la 11 ani.
§
Tripla afirmare, la Gracq—Iisus înviat (Emaus), latina imnurilor, forţa cuvintelor Lui Iisus. Elementul catolic şi creştin, acela latin—medieval.
§
Existã o eleganţã care tinde sã restabileascã fiinţa în adevãrul ei—ceva elementar şi necesar—ea aduce sau dã dimensiune. Ea vorbeşte despre un strat profund şi spiritual. O supraveghere, o eleganţã—care nu—s falsificare sau artificializare sau vanitate—ci dimpotrivã.
§
Un grobian care se imagineazã sofisticat.
§
Aiureli.
Profesionalitatea.
Modernism. Ştiinţa. Prejudecãţi. Mã vãd drept un modernist.
Cuvinte şi realitãţi. Tradiţionaliştii au mai ales cuvinte—divorţate cel mai adesea de orice realitate.
§
Tradiţionalismul reificã şi convenţionalizeazã religia, reducând—o la un cod; liberalismul o intelectualizeazã, printr—un reducţionism care o priveazã de afectivitate.
‘Explicaţiile’ iau locul iubirii, al dorului dupã Iisus, al aspiraţiei ardente de a fi cu El. Gesturi mecanice la unii; teorii şi ‘explicaţii’ la ceilalţi, urmând modele intelectuale ale vremii şi sacrificând afectivitatea.
§
Jaloux şi ceilalţi beylişti.
§
PAROHIALISMUL culturii clericilor. Frapanta lor incompetenţã culturalã. Cum se pot ei pronunţa despre o culturã pe care nici n—o cunosc, cãreia îi sunt strãini, pe care n—o simt, care nu le spune nimic şi nu înseamnã nimic pentru ei? În cel mai bun caz, au citit în seminar ceva Dostoievski, ceva Kant şi nişte catolici francezi. Apoi se pronunţã despre cultura modernã apuseanã, care le—a rãmas perfect strãinã. Cultura modernã vesticã nu se reduce la cei câţiva autori laici citiţi de ei în seminar.
Cãrţile acestei impozante culture seculare nu le spun, de fapt, nimic, nici nu îi intereseazã, le ignorã. Cultura lor rãmâne parohialã şi rudimentarã, schematicã şi anostã. Ridicol este cã se erijeazã în teoreticieni ai relaţiei dintre religie şi aceastã culturã vesticã. În anii formaţiei, cultivarea lor a fost una cu ţârâita, nefireascã.
Religia şi cultura secularã modernã apuseanã.
§
Creaţie narativã beylistã—Gobineau mai întâi, apoi Jaloux şi interbelicii. Progresul prin beylism. Progresul literar ca beylism. Pentru o istorie a beylismului literar (Pavese, Lampedusa, Gobineau, Barbey, Jaloux şi grupul sãu).
Numai imitaţii fade, inexpresive, flasce.
§
Tradiţionaliştii fac din religie un ansamblu de gesturi mecanice, o sacadare, o cadenţã, un ritual; progresiştii fanatici şi extremişti o reduc la un sistem abstract de explicaţii şi de ‘demitologizãri’ vane, din care orice legãturã vie cu Dumnezeu—aşadar orice religie—a dispãrut, s—a evaporat.
Ambele tabere se refugiazã în ceva care face cu neputinţã situarea faţã de Dumnezeu —o fac imposibilã sau superfluã.
Unii denatureazã şi falsificã, reificând; ceilalţi subţiazã, dilueazã, anihileazã prin abstracţiune. Unii par prea tipicari—iar ceilalţi, prea aerieni, prea abstraşi.
§
Pavese şi Camus spun lucruri diametral opuse despre Hemingway—unul vede în el pe noul Beyle, iar celãlalt, un surogat—cãruia originalul îi este infinit şi în orice chip preferabil. Iar americanul însuşi refuzã explicit afilierea şi dezminte influenţa.
§
Chiar în articolul despre culegerea de nuvele gracqiene se vorbeşte despre situarea celor douã nuvele într—un fel de continuitate cu ultimele douã romane.
§
Despre estetica prerafaelitã a lui Gracq.
Prerafaelitism literar.
§
Pe Gracq legendele bretone îl interesau ca necreştine.
§
Acest surrealist se interesa de geografie şi politicã, chiar de comunism. Contrazice nişte clişee. Visele lui, romanescul, nu îi tãiau gustul pentru geografie, comunism, chiar … leninism; un neconvenţional.
Visãtorul, cititorul romanticilor nemţi fãcea casã bunã cu geomorfologul şi geologul avizat.
La el e vorba mai întâi despre o spiritualitate.
§
Ieri m—am gândit la iubirea Mihaelei Ch., la firea ei, la nevoile ei emoţionale şi fizice, la ingratitudinea şi la modul prostesc cum m—am comportat.
Ar mai putea ea primi pãrerile mele de rãu?
M—a strãfulgerat acest regret, care se aflã la fundaţia existenţei mele afective—ingratitudinea inexplicabilã faţã de ea.
§
Alteori îmi refuzã atingerea ei, atingerea degetelor ei.
§
Anomalia ca un beylist sã se iroseascã pe subiecte de seminarist şi pe oţãrâri antitradiţionaliste; în religie sunt un modernist.
§
Pentru mine, modernismul multiform a fost ceva orânduit de Dumnezeu, o lucrare providenţialã, un semn al purtãrii de grijã a Lui Dumnezeu. Eu interpretez apariţia lui drept un act providenţial. Existã în el confuzii şi erori—ca şi în literature creştinã postapostolicã. S—a greşit—nu e ceva nefiresc.
O şansã datã de Dumnezeu religiei.
O interpretare misticã a istoriei teologiei.
Modernismul e sensul vrut de Dumnezeu pentru religie—dupã nefastul experiment liberal, liberalo—renaniano—hegelian.
§
Un Beyle hedonic, ceva mai religios, ceva mai cultivat, mai avid de lecturã—şi modernist.
§
Unele vor sã se dea—altele vor sã fie luate.
§
Impudoare patologicã, mahalagism eliadesc (v. aprecierea lui D. Toma despre indiscreţia tânãrului Eliade—gafa cu savantul italian insultat).
Francheţea neavenitã—ignorarea semitonurilor, a penumbrei discrete.
§
Gracq, Lampedusa, Pavese, ca sã nu mai vorbesc despre Taine, nu—l urmau pe Beyle unde nu e de urmat—în semidoctism, în desconsiderarea literaturii, în judecãţile literare sumare şi sãrace. Nu aşa, nu în asta vroiau ei sã fie ca Beyle. Ţinteau mai sus.
§
Despre Walken, ‘Vânãtorul de cerbi’, traduceri/ subtitrãri, Ţãranu, Tourette, Georgescu, urologi, Fãtu, Burlea. Versete, pictoriţa.
§
Strident.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Roger Waters 87 'Radiowaves'; FFMS ’79.
§
Nefanatizat.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Existã stendhalienii ca Nietzsche şi Taine, şi aceia ca Gracq, Chartier, Giono, Lampedusa, Pavese.

tout ce qui n'est pas littérature ou plaisir est temps perdu

tout ce qui n'est pas littérature ou plaisir est temps perdu







Cele opt romane ale lui Montherlant (13 naraţiuni, unele grupate), dintre care douã postume; nouã culegeri de eseuri, cinci ‘carnete’. La el, creaţia obiectivã, impersonalã şi aceea subiectivã sunt în echilibru, iar Montherlant s—a realizat ca romancier şi ca dramaturg, n—a rãmas la nişte încercãri; ba chiar şocheazã cum cel care poza în viaţã şi—n eseuri, în atitudinile personale, scria romane ca unul dintre cei mai mari—ca romancier nu era un pozeur.

Montherlant era un nihilist, fondul de amãrãciune şi blazare e real, şi uneori omul acesta pãrea beat de amãrãciune şi era, oricum, zdrelit, existã venin în venele sale, se înveninase; finitismul lui, dezacordul cu creştinismul, autoliza o aratã. Realitatea pozei nu implicã irealitatea amãrãciunii. De aceea, spun cã la Montherlant infirmitatea, negativitatea existã. Nu e inventatã (nici în sensul cã ar fi pretinsã, nici în acela cã ar fi rezultatul pozei lui teribiliste). Totuşi, existã o exemplaritate realã a lui Montherlant, şi ea constã în articularea unei poziţii complete; cãci el a fost unul dintre scriitorii care ambiţioneazã sã ofere o perspectivã întreagã asupra lumii—artã, viaţã, politicã, etc..

VÂRSTNICUL MONTHERLANT

VÂRSTNICUL MONTHERLANT
Am un portret foto al vârstnicului Montherlant;bine ĩmbrãcat,acesta e aşezat ĩntr—un fotoliu. Obiectivul e situat ĩn dreapta lui Montherlant,la nivelul genunchilor.
El are un aer apatic—reptilian,ursuz,uşor somnolent.Mandibula ĩi e proeminentã,masivã,durã.
Ĩn stânga lui,ĩn plan ĩndepãrtat,se vãd douã busturi ĩn stil antic;existã ĩn asta o referenţialitate sugestivã,o alegere—este vorba despre dramaturgul subiectelor antice şi despre cititorul stoicilor latini.
Destul de pozeur,lui Montherlant ĩi plãcea,cred,sã pozeze şi pentru portrete—cu 11 ani ĩn urmã am dibuit,ĩntr—o vastã antologie literarã,un mare portret al lui Montherlant—de data asta tânãr, frumos,foarte elegant;aşezat,cu o pisicã pe genunchi.El aduce,ĩn astfel de portrete,ceva din lumea lui. Pentru o bunã funcţionalitate informativã,portretul are nevoie de „pozã”:ca ĩntrunire semnificativã de elemente definitorii.