Gasesc, intr--adevar, numele lui Deepak Chopra, medicul alternativ, asociat cu monismul idealist; aici, indianul in dialog cu Lanza, iar aici e momentul celebritatii media.
Unii ar numi spoiala stiinta invocata.

Cãsãtoria e forma cea mai raţionalã a relaţiei heterosexuale preexistente, pe care o consfinţeşte simbolic, însã nu o creazã. Abstractul e numai o jumãtate a adevãrului. Forma actualã occidentalã a cãsãtoriei e, chiar din punctul de vedere al religiei, rezultatul experienţei istorice, nu ceva instituit dumnezeieşte, sau revelat—monogamia fiind precedatã de poligamie, etc.. Cãsãtoria nu e scopul, ci forma cea mai raţionalã, dar abstractul nu coincide niciodatã în mod absolut cu existentul, iar garantarea normei abstracte nu e absolutã, ci statisticã.
Instituitã divin e numai complementaritatea sexualã; forma datã acesteia nu are nimic absolut, sau imuabil. Cãsãtoria e o formã raţionalã, definitã istoric, valabilã statistic, nu un principiu absolut.

Noica, reticent faţã de aptitudinea filozoficã a lui Aristotel, îl valida pe Kant ca filozof; însã e semnificativ cã Simmel, neokantian renumit, îl considera pe Kant un savant (nu un metafizician), iar cãtre final şi abjurase de fapt kantismul.
Noica avea instinct şi fineţe: îl prefera pe Platon, lui Aristotel. (Mã gândeam cã unei femei de fineţe i—ar fi imposibil sã îi aprecieze pe cei ca Hegel şi Aristotel, pe mãlãieţii pedanţi ai gândirii. Hegel nu i—ar spune nimic unei femei normale. O femeie hegelianã e de negândit, o aberaţie.) Aparent din aceeaşi fineţe filozoficã provine şi aprecierea acordatã de Noica lui Kant; însã nu e aşa. Neokantianul Simmel nu îl considera pe Kant un filozof. Iar la Noica existã şi descalificanta înclinaţie cãtre Descartes—ca sã nu mai vorbim de … Hegel, cu pedanteria acestuia—iar pânã la urmã îl acceptase pe Aristotel, trãdându—şi instinctul.
Am ajuns sã vãd în patrologul Gilbert pe opusul lui Miledy; m—a îndrumat pe cãrãri complet greşite: doctrina, Aristotel.

Existenţa filozoficã

Existenţa filozoficã




La Simmel, la ultimul Simmel, la Simmel goethean şi rembrandtian, este sugeratã o întoarcere cãtre principiile existenţei filozofice şi cãtre sapienţialitate. Tema fusese schiţatã, de altfel, de preocupãrile lui anterioare cu etica şi cu natura socialitãţii, cu definirea sociabilitãţii şi elogiul existenţei metropolitane. O asemenea evoluţie fusese întrucâtva pregãtitã şi de pedigree—ul filozofic al lui Simmel: prin Schopenhauer, marele filozof care şi—a întregit, şi—a completat doctrinele metafizice cu o îndrumare sapienţialã. Însã aprofundarea vine odatã cu trecerea de la kantism la filozofia artei.
La capãtul drumului sãu pãmântesc, Simmel va cãuta sã schiţeze normele sau coordonatele spirituale ale unei existenţe filozofice. Problema echilibrului uman individual i se impune; şi nu atât ca o abjurare a sociologiei şi a criticismului, cât ca o completare a lor, şi ca un fel de plonjare spre adâncimea de nedescris pe care o presimţea sau o întrezãrea în existenţa goetheanã, despre care a scris.
Coexistenţa socialã îl preocupase, ca savant şi filozof; acum, aproape pe pragul ieşirii din aceastã lume, se întoarce cãtre problematica dimensiunilor profunde ale sufletului. Cautã o îndrumare în special la Goethe, în arta plasticã, la Rembrandt. Formula unui nou scris filozofic şi a unei noi creativitãţi filozofice, împrospãtate, îi apare în interpretarea filozoficã a artei. Se apropie de artã cu o hotãrâre moralã, cu o decizie de naturã moralã, robustã, care nu e a estetului, nici a eruditului. Iar într—un fel de ierarhie care inverseazã hegelianismul, arta îi apare lui Simmel ca piscul, realizarea supremã a creativitãţii umane. Noţiunea lui cãlãuzitoare e, aici, nu plãcerea, ci spiritualitatea—asta întrevede în marea artã, şi la marii artişti. Preocuparea lui pentru artã nu e cu totul nouã; dimpotrivã, în scrisul sãu existase întotdeauna. Însã acum survine o rearanjare, prin care arta trece pe primul loc şi îi e acordatã un fel de întâietate, ceva desluşit şi fãrã pereche.

Or, tematizarea existenţei filozofice, la Simmel, modificã însãşi configuraţia experienţei. Existenţei filozofice propuse, pe care am putea—o numi, generic, existenţã goetheanã, îi corespunde un alt conţinut filozofic, o înnoire a conţinutului filozofãrii; subiectele ultimelor lui scrieri, ca şi mãrturisirile lui, aratã acest lucru. Odatã ajuns sau trecut la o existenţã cu adevãrat filozoficã, autorul are alte subiecte decât avusese înainte; scrie despre altceva, temele reflecţiei lui sunt altele.
Locul suprem al artei corespunde locului suprem al experienţei şi al vieţii, al existenţei individuale. Existenţã şi filozofie se înalţã simultan; carierei de sociolog şi de kantist îi corespunsese sociabilitatea pe care a şi teoretizat—o. Acum, Simmel se înalţã cãtre mistere, cãtre necuprinsul acelor puteri tainice despre care a şi scris în cartea despre Rembrandt. Scepticul, kantistul, analistul, relativistul, perspectivistul se transformã, trece la metafizicã, devine metafizician. Aparent, abjurã unele preocupãri (de ex., declaraţia lui cã sociologia nu îl mai intereseazã; rezervele faţã de atitudinea kantianã, ca inferioarã aceleia goetheene; ba chiar îndemnul adresat tânãrului Kayserling, pe atunci kantist încã, de a abandona studiile kantiste, aşadar încurajarea activã şi expresã, explicitã, a dezertãrilor de la kantism). Evoluţia aceasta fusese pregãtitã şi, ca sã spunem aşa, anunţatã; ea nu e mai puţin extraordinarã.
Acest om vrea, acum, altceva de la filozofie; altceva decât vrusese înainte. De la kantism şi scepticism, se îndreaptã cãtre metafizicã—şi chiar scrie una. În el, o evoluţie realã s—a desãvârşit. Ajunge sã creadã cã metafizica îl exprimã mai bine decât ar mai putea—o face kantismul şi sociologia; iar metafizica îi apare îngemãnatã cu filozofia artei. Existã în el sentimentul cã a trecut la ceva superior, cã a atins ceva superior, ceva ce înainte nu avusese. Nu e greu de înţeles cã Rembrandt nu e, pentru Simmel, numai un subiect—ci cã e însuşi metafizicianul sãu, şi cel care îi exprimã cel mai bine sentimentul, cel în care a ajuns sã se regãseascã. Survenise o transformare, se petrecuse o transformare.
Cum se cuvine sã trãiascã filozoful? Simmel şi—a întors privirea cãtre Goethe, în cãutarea unui rãspuns la chestiunea existenţei filozofice. Rezultatul investigaţiei lui nu l—au constituit nişte reguli practice, sau o eticã; ci surprinderea unui sentiment.

Cu Chartier, despre marxişti şi femei

Cu Chartier, despre marxişti şi femei





Dupã o searã în care fumasem un pachet de ţigãri, m—am uitat puţin printr—o culegere postumã de eseuri ale lui Chartier [1].

Din Hegel, LOGICA îi plãcea lui Chartier cel mai puţin, iar lui Gracq cel mai mult.
Chartier a scris despre marxism, însã ca vãzut de la distanţã, cam vag: exact impresia pe care o lasã ceea ce a scris Gracq despre Chartier: un Chartier cam aproximativ, mai mult din reminiscenţe vagi, ca de la mare distanţã.
La pg. 62 a unei culegeri de scrieri scurte (eseul XXXV), Chartier menţioneazã rândurile lui Balzac despre comportamentul feminin. Existã la Chartier lucruri foarte interesante despre femei (v. eseul XXXVI).


NOTE:

[1] Propos sur des philosophes, 1961.

REMARCI DESPRE GYURI LUKÁCS ŞI ROLUL SĂU

REMARCI DESPRE GYURI LUKÁCS ŞI ROLUL SĂU

Ĩntr—un sens, ĩl apreciasem greşit pe Lukács, ĩntrucât ĩntâiul Lukács, ca şi primul Bloch, chiar avea o fizionomie literară simmeliană; el n—a fost mereu satrapul leninist sau activistul bolşevic. Dacă relaţiile lui cu stângismul datează din perioada primelor studii, cele ungureşti, nu e mai puţin adevărat că acest evreu germanofon burghez a fost la ĩnceput un autor de profil simmelian—ca şi Bloch.
Existau, aşadar, motive reale, intrinseci, pentru relaţionarea celor doi—legături altfel decât numai universitare.
Falia a apărut şi s—a adâncit ulterior—oricare vor fi fost relaţiile iniţiale şi personale, umane. Lukács a abjurat totul, tot ceea ce scrisese, tot ce crezuse şi gândise—inclusiv neokantismul tinereţii. Drept care a devenit o lichea leninistă—trebuie subliniat şi că materialismul lui Gyuri Lukács a fost unul de filieră leninistă, sovietic—leninistă—dependent de contextul sovietic, bolşevic.
Cel obişnuit cu nivelul intelectual al lui Rickert, Weber şi Simmel a putut trece la ... Lenin, şi la interpretarea bolşevică a materialismului. Se simte, de fapt, că nu factorul raţional sau aprecierile intelectuale ĩi guvernau opţiunile—ci imperativele firii lui şi idealuri apărute din necesităţile firii lui, nu din raţiune.
Cele patru vols. ale ‘Esteticii’, apărute postum.
Un filozof—şi ĩncă un neokantist neamţ—care intră ĩn scena politicii. Partidul ĩi oferea ocazia de a fi, pentru a doua oară, actor—de data aceasta, pe scena istoriei; există multiple mărturii despre răutatea lui Lukács—ca hăituitor ĩnarmat şi ca politruc care ordona execuţii, ĩn tinereţe; ca delator şi apoi ca participant la epurările staliniste, la bătrâneţe, la 60 şi la 70 de ani.
Hăul dintre filozofia artei aşa cum o propunea şi practica Simmel, şi tezele lui Gyuri Lukács despre realism. Ce ‘vedea’ fiecare din ei ĩn artă—de la adâncurile metafizice ĩntrezărite, la ‘totalitatea obiectivă de relaţii sociale’—contrast ascuţit.
Lukács se subordonase cu totul colectivismului, colectivismului leninist, gândea ĩn funcţie de o variantă surogat a materialismului—leninismul.

DISTINCŢIILE LUI RICKERT

DISTINCŢIILE LUI RICKERT

Rickert nu numai distingea, ci şi separa, ĩn tipologia lui hexapartită, domeniul axiologic mistic de cel filozofic—religios—şi, corelativ, ‘veneraţia’ de ‘devoţiune’ şi ‘misticismul’ de ‘teism’. Pentru fiecare din cele şase direcţii ale naturii umane, Rickert distinge domenii axiologice, concepte, rezultate, relaţionări şi intuiţii.
Această dihotomie a lui Rickert arată că avea noţiuni false, pervertite atât despre ‘misticism’ cât şi despre religie.
Pe ambele le ĩnţelesese greşit—ĩn spiritul pervertit al modernităţii şi al lutheranismului. Pentru el, misticismul şi religia—dacă nu se exclud—cel puţin ĩşi sunt exterioare, mutual exterioare. Dacă ele se intersectează ĩn individualitatea umană, faptul e irelevant pentru ceea ce vrea Rickert să afirme; această disjungere ideală este ĩncă mai falsă decât ar fi fost negarea corelărilor ĩn existenţă. El se referă la faptul că, ideal, teoretic, misticismul şi teismul ĩşi sunt exterioare—aşadar, noţiunea lui de misticism este aceea a unui Otto—misticismul hindus şi eckhartian, considerate de către unii ca echivalente—accepţia ‘hindusă’ a misticului.
Pe de altă parte, filozofia ĩi apare ca ĩnrudită cu religia şi nu cu ştiinţa/ logica—ceea ce pare ĩmbietor ĩnsă deconcertant. Rickert ecartează filozofia de ştiinţă—pentru a o asocia religiei.

Simmel preluase de la Marx câteva observaţii de filozofia culturii sau de sociologie, şi nu materialismul istoric ca doctrină; ba mai mult, ceruse explicit depăşirea acestui materialism istoric şi trecerea dincolo de el. Marxismul ĩi apărea ca imperfect ĩnsă utilizabil; tandemul Nietzsche—Marx, pe un fond epistemologic neokantist, exista deopotrivă la Simmel şi la Weber. [--Marx există şi la Tönnies, care a scris şi despre Nietzsche—o lucrare recenzată chiar de către Simmel.--] Simmel dădea ideilor lui Marx un fond criticist. Pe de altă parte, se vede că—l citise cu plăcere şi folos pe Marx, şi culesese expresii care i se păreau inspirate; e evident că vedea ĩn Marx un sociolog/ filozof remarcabil. Ĩn concluzie, Simmel, referindu—se relativ rar la Marx, a preluat de la el o teză, o observaţie fundamentală—cu toate că bineĩnţeles nu şi cadrul materialismului istoric.
Ĩnalta lui intelectualitate ĩi interizcea să ia ĩn vrac vreo doctrină—rezerve a formulat faţă de kantism, etc.. Nu era aservit operei nimănui.
Ĩn ceea ce a scris, Simmel frânge mereu retorica; oricâte formule inspirate şi butade ar exista la el, puţini mari autori sunt la fel de neretorici ca el; stilul lui e şi analitic, şi neutru. Simmel desfiinţează retorica, o frânge. Nu există le el piruete, fraze de efect.
Probabil corelativ, lui Simmel i—a fost foarte străin idealismul german speculativ—ca şi climat filozofic. Se vede că speculativismul ĩi repugna. Intuiţia, intuiţia artistică—chiar medierea artistică—şi nu speculaţia reprezintă sursa metafizicii simmeliene.
La Ortega, Lukács, Marcel, Vianu, literarul e o temă mai frecventă. La un admirator—EMC—Rembrandt apare ca artist—cheie. [--A se vedea că Ortega e probabil unicul lui discipol neevreu.--] Tematica naţionalistă, direcţia naţionalismului—şi, ĩn speţă, a germanismului militant—şi militarist. Direcţia naţionalistă—la altitudine metafizică. Germanism. Chiar dacă—analitic—fără basmele ‘faustianismului’, etc., fără mitologia barbariei.
Findlay a mers de la Wittgenstein la idealiştii germani şi greci aşa cum Simmel a trecut sau a mers de la Kant la Goethe.
Unii cred că Simmel ĩşi alegea subiecte filozofice ‘ingrate’; eu cred că, dimpotrivă, subiectele lui sunt dintre cele mai excitante—Nietzsche, arta, kantismul, natura şi chestiunile fundamentale ale filozofiei.

SCRISUL LUI SIMMEL

SCRISUL LUI SIMMEL



La Simmel filozofia artei nici nu era un scop ĩn sine, ci el gândea arta ĩn relaţie cu metafizicul, cu posibilităţile metafizice făcute accesibile de către artă.
Ĩn linii mari, la Simmel există un prim deceniu de scrieri de sociologie şi ştiinţe sociale, un al doilea deceniu tranziţional, de filozofie—cel al câtorva din marile cărţi, cele despre filozofi; şi un al treilea deceniu de metafizică şi filozofia artei.
Kantism aplicat—epistemologia ştiinţelor sociale; kantism teoretic, filozofie; şi depăşirea criticismului ĩn direcţia metafizicului—noua direcţie. Aşa cum s—a şi scris, influenţa lui Bergson ĩncepe exact odată cu acest al treilea deceniu al scrisului lui Simmel. [--A mai existat, bineĩnţeles, şi un deceniu pregătitor, cel care precede publicarea primei cărţi—sau, de fapt, deceniul care precede 1887, vârsta de 29 de ani a lui Simmel—deceniul ĩn care—şi prezintă teza kantistă şi apoi debutează ca universitar.--]
Literar, Simmel avea mai multe modalităţi de a organiza ceea ce scria—astfel, dacă unele scrieri sunt baterii de aforisme, altele sunt caracterizate de paragrafe ample—de unde gestul unor traducători de a decupa paragrafele. Simmel practica adesea paragraful amplu.
Cei despre care scria mereu erau Goethe, Rembrandt, Rodin, Michelangelo, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Bergson—şi numai ocazional despre Böcklin, Leonardo, Moltke, George. Subiectele ocazionale literare şi de artă sunt abordate ĩntre 30 şi 50 de ani. După 50 de ani scrie despre Goethe, Rembrandt, Rodin, artă şi metafizică.
Trata şi subiecte filozofice—sau, trata filozofic subiecte—şi chestiunile fundamentale ale filozofiei—ĩnsă şi filozofia ĩnsăşi, ĩn resorturile ei—trata şi despre filozofia ca atare. A scris şi despre panteism şi chestiuni religioase. ‘Filozofia peisajului’. Subiecte de religie şi artă.
La unii creatori, Simmel căuta intuiţii metafizice—la alţii, semnele vremii. La unii căuta corelarea cu absolutul, la alţii—aceea cu istoria şi cu specificul vremii.
Artişti, poeţi, metafizicieni, kantişti, sociologi şi esteticieni.
Distanţarea practicată de Simmel—şi reflectată ĩn stilul lui neutru, impersonal şi imparţial—era o atitudine filozofică semnificativă. Scriind despre filozofii ‘lui’, el ĩi vede mereu nu ca ilustrând poziţii absolute, ci integraţi ĩn istoria culturală căreia ĩi aparţineau de fapt. De aceea—stilul distanţat, neutru, imparţial, ‘necomplice’. Simmel nu—şi ‘ajută’ autorii, nu—i favorizează, nu se face complicele lor escamotându—le deficienţele sau ĩmpodobindu—le gândirea.

Ceea ce am vrut să spun, sau să şi arăt, este tocmai faptul că nota filozofiei lui Simmel nu este intimismul. Filozofia lui cunoaşte câteva nivele:--criticismul;--metafizica şi filozofia artei;--exerciţiile şi analizele filozofice, exercitările;--chestiunile fundamentale ale filozofiei;--investigarea naturii şi a ţintei filozofiei.
Autorii studiaţi de Simmel, ĩnsă despre care n—a scris—Marx, esteticienii germani, Cohen, Rickert, Bastian, sociologii contemporani, pentru a nu mai vorbi de Luther, Spinoza sau anticii. Pe direcţii fundamentale—filozofie şi metafizică; criticism; sociologie şi ştiinţe sociale; estetică, studii despre artă.
A pornit de la disciplinele socio—istorice, de la ştiinţele socialului—sociologie, istorie şi etică, şi epistemologia lor abordată ĩn sens kantist.

CEVA NOTE DESPRE FILOZOFIE, CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

CEVA NOTE DESPRE FILOZOFIE, CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

Acest fundal cultural kantist, marxist şi nietzschean, la Simmel, Weber şi Tönnies; oamenii ca Weber şi Simmel veneau din tradiţia ştiinţifică nemţească [--savanţi ca I. Kant şi Marx--], dreasă cu riposta romanţioasă a lui Nietzsche. Riposta antisavantă de la care se revendicau ei şi cu care complementau kantismul era aceea a lui Nietzsche.
Pe de o parte, kantismul trebuia să fie şi a fost deschis istoriei; ĩnsă nu trebuie uitat că ĩnsuşi Kant abordase teme de natură mundană, socio—istorică.
۞
Gheorghe, Antonie şi Sofronie.
Simmel ĩl cita pe Luther pentru gândirea lui religioasă, pentru percepţia lui metafizică—şi orientarea de ansamblu pe care a dat—o istoriei spiritului german.
Simmel cita şi autori religioşi—chiar ca fapte ale istoriei spiritului—numai că trebuie ţinut seama de necreştinismul lui—nu numai ca apostazie de la religia practică—ci şi ca orientare ĩn sensul lui Goethe, Kant, Schopenhauer, Nietzsche—nu tocmai autori de catehism. Simmel urma o tendinţă necreştină a culturii germane—adesea, chiar explicit necreştină. Pe de altă parte, e drept că se interesa de unii autori de un iudaism explicit [--Cohen şi Lazarus--], de autorii evrei [--Marx, Bergson, Weininger--], era apreciat şi susţinut, recomandat de către Husserl, etc..
۞
Nu e o ‘religie privată’, o ‘formulă privată’, ci expresia ĩntâlnirii personale, a privatului, a ‘experienţei proprii’, a experienţei autentice, personale. De aici singularitatea şi elementul personal. Lăuntrul e realul; sinaxa vizibilă e simbolicul, e semnul văzut. Cineva poate aprecia ĩn numele acestei ĩntâlniri personale.
Cred că la aşa ceva se raporta de fapt DB când critica aspectele vieţii creştine americane. De la aceasta pornea—de la autenticitatea experienţei lui personale. Există ceva care ĩndreptăţeşte aprecierea.
۞
Ce făcea DB ca vicar lutheran ĩn Spania.
۞
Simmel studia gândirea lui Kant şi Cohen, ĩnsă şi pe a lui Luther, Nietzsche şi Schopenhauer—şi, mai general, evoluţia religioasă europeană.
۞
Toţi cei pe care—i citeam la ieşirea din adolescenţă ĩl admirau pe MH—şi ME, şi CN—chiar şi EMC ...; şi HRP, şi GM. Până la 27 de ani, cred, n—am găsit nimic spus ĩmpotriva lui, obiecţii de vreun fel.
Trecerea lui MH de la antimodernism la ... Luther—şi, apoi, la RM—şi la refuzul teologiei. Ĩn ceea ce am citit mai nou despre MH nu se vorbea tocmai despre interesul lui pentru ML. Trecerea lui MH de la antimodernism la teologia lui ML.
۞
Semnificaţia gândirii despre femei a lui. ‘Un misogin sau un feminist?’
۞
Cafea fructată, florală. Aciditatea cafelei.
۞
Mitraliera sarcasmului, răpăiala sardonică.
۞
GL—nu preluase dispreţul. ’97—rev.—silit. Confuzii. Ageamiu. Novice.
۞
Clasa de lecturi menţionabile, notabile, aşa cum/ ĩn felul ĩn care tânărul EMC consemna ĩn scrisori lecturile lui din FILOZOFIA BANILOR, mi se pare—ar putea fi Hegel, Marx, etc.. Dublul aflux. Mail. ½ l..
۞
De obicei, cei ĩn faţa cărora ne dezvăluim nu sunt onoraţi ĩn acest mod—căci n—o facem fiindcă i—am stima—ci dimpotrivă—aşa cum te destăinui frizerului, slugii, servitorilor, lui Sancho Panza, celor prea neĩnsemnaţi pentru a conta. Dimpotrivă, abia ceilalţi sunt cei onoraţi cu consideraţia noastră—ĩi considerăm deasupra nivelului respectiv, ne ruşinăm de ei, părerea lor contează, acceptăm să acţionăm ĩn funcţie de ea—adică, să ne abţinem de la mărturisiri, etc.. Confesiunile nu fac cinste celui care le primeşte—ci exprimă lipsa de consideraţie a celui care se destăinuie—e ca o golire a maţelor, o ĩmproşcare cu dejecţii—faţă de slugi, vreau să spun, nu e chiar aşa ruşine să vomiţi, etc., e un act necesar sau oportun. Cu mărturisirile, dezonorăm. Ne manifestăm dispreţul. Există o agresiune ĩn mărturisire. O agresare a celui căruia ĩi e adresată mărturisirea.
۞
Despre Hartmann, Heidegger, Noica, DE CAELO, Maliţa, IDEI CONTEMPORANE, Ralea, colaboraţionism, Sadoveanu, marxiştii francezi, Bloch—netrad., ungurul, Eckermann,
Eckermann; Saki, Claudel; GLOBUS; Heidegger, Noica—numai cărţile de tinereţe, DE CAELO; Goldmann, Althusser; Lukács. Ralea, Sadoveanu. Compromiterea. Pavelcu. Manuale de psihologie. Socialiştii. Marxiştii, Wald, Şora, ed., Pavelcu. Narodnicii. Huizinga; ed.. RĂUL de MP. Despre ULISE—3 pg..
Despre Maliţa, Pătrăşcanu, viaţa ţăranilor sovietici.
Galbraith, Suppes, Selye.
۞
Cei mai interesanţi marxişti vestici nu erau traduşi.
Nu se făcea nimic pentru ĩnţelegerea şi cunoaşterea operei şi a gândirii lui KM. KM la cei trei sociologi nemţi antebelici.
۞
Cartea despre Nietzsche e de—abia cea de—a doua carte a lui Tönnies, la 42 de ani, la zece ani după COMUNITATE .... Filozofic, el apare ca un reacţionar protoheideggerian, ĩn ceea ce priveşte apelul la comunitarism reacţionar şi refuzul modernităţii ca factor distructiv—dizolvant—ca element al mişcării de protest ĩmpotriva modernităţii, şi ca element al ripostei antimoderne; cu toate acestea, nu ştiu să fi avut vreo afiliere politică practică, empirică.
Teza lui Tönnies e de la 22 de ani; prima carte, de la 32 de ani, cartea despre Nietzsche—de la 42 de ani, cea despre Schiller de la 50 de ani.
A corespondat cu Höffding—schimb publicat ĩn ’89.
Despre Storm a scris şi Lukács—şi, mai târziu, Tönnies—ambii, ĩn al doilea deceniu al veacului trecut. Tönnies a tratat şi subiecte mai general—filozofice—abordând filozofia politică şi studiind doctrinele engleze.
La 49 de ani, Simmel a publicat Schopenhauer und Nietzsche—la exact zece ani după apariţia cărţii despre Nietzsche a lui Tönnies.
COMUNITATE ŞI SOCIETATE are, ĩn ambele ed., subtitluri interesante—‘comunismul şi socialismul’, apoi ‘concepte fundamentale ale sociologiei pure’.
Uman, Tönnies—şi chiar Weber—erau mai rudimentari decât Simmel.
۞
Lecturi ca aceea consemnată de către tânărul EMC.
۞
Azi, despre Pătrăşcanu, Joja şi Muşoiu. Ĩn ’96, Joja—la CN—citat cam de complezenţă.
۞
CREANGA DE AUR—prima variantă, la 36 de ani; varianta desăvârşită—la 57—61 de ani.
۞
Islamologie.
۞
Măcar cărţi--ADONIS, ATTIS, OSIRIS; PSYCHE'S TASK; TOTEMISM AND EXOGAMY; THE DYING GOD; THE BELIEF IN IMMORTALITY AND THE WORSHIP OF THE DEAD; FOLKLORE IN THE OLD TESTAMENT. Eliade părea să fi fost un FRAZERIAN COMPLETIST.
Autor expirat sau perimat antum. Dispreţul prostesc. Interpretări.
Prima carte despre totemism—la 30 de ani.
Atât aspecte de mitologie—cât şi de etnografie.
MITURILE DESPRE ORIGINEA FOCULUI.
Vreo biografie.
Studiase atât mitologia/ mitologiile—cât şi etnografia, cum era moda.
۞
Blogul—Ralea, Simmel, Marx, Frazer.
Ca la EMC ...; ambele tabele—ieri [--joi—lecturi, premial/ raft--]; pe alese, sejur, Iisus.
۞
Despre ULISE—ieri, filmul, ed.; tabelul; poftă; azi, tarabe, dezgustul ipocritei filistine.
۞
1/ l.—Gracq, Hegel—marii autori, marile cărţi [--ca FILOZOFIA BANILOR--].
۞
De la Hegel ĩncoace, marii filozofi sunt şi mari istorici ai filozofiei [--Schopenhauer, Simmel, Bergson, Heidegger--].
۞
Istoria. Lamb. Lamb—istoria. Iisus.
۞
Cf. ieri [--joi--]—ca la EMC—DB, KR, HB.
۞
Cele patru cărţi ale lui Piaget.
۞
Ca la EMC—’96—DB, KR, HB, Althusser, Goldmann—marile cărţi. Care dintre marxiştii francezi era structuralistul. Mode. Lecturi notabile.
۞
Ĩn filozofie—evreul, Ep.; a sorta.
۞
Un om nu e cu adevărat ĩnţeles până când nu e ĩnţeles şi ĩn limitările lui, până ce nu e ĩncadrat şi de acestea.
۞
Transformarea.
Sechele.
Tangibil.
Sejur.
Sejururi. Risipă. Chixurile.
۞
'Ceva' nu ĩnseamnă 'orice', iar definirea unei identităţi nu constituie o formalitate.
۞
Pentru marxişti, literatura, arta sunt chestiuni de cultură—şi de propagandă sau de pedagogie-nu de estetică. Marxiştii discută literatura ca pe o latură a culturii, ca pe un factor cultural, nu ca pe un dat estetic.
۞
Una e tendinţa, alta e tendenţiozitatea; tendinţa e firească, e orientarea. Tendenţiozitatea e ĩnveninarea şi reaua credinţă, oţărârea.
۞
Ĩn cultúrile religioase, esteticul nu este dat ĩn izolarea lui, ca ceva izolat, autonom; nici ca ceva ‘subordonat’ efectiv, ĩnsă drept ceva integrat, luat ĩn corelaţiile spirituale.
۞
Rusia, Nepal, Japonia, Damasc, Siria, Egipt, Argentina.
۞
Sofisme, raţionamente false.
۞
A reflecta despre o operă—şi a reflecta despre cu totul altceva—o viaţă, noima unei existenţe, sensul ei.
۞
Lucrarea şi nu ipostasul ‘direct’, da. Aşadar, nu pricepusem greşit. Incognoscibilitatea absolută, pe de o parte, şi ‘necomunicarea ipostasului’, neĩmpărtăşirea ipostasului.
۞
Deformarea liniilor chipului, deformarea fizionomiei.
۞
Gilbert se află, existenţial, de partea autenticităţii, a calităţii, a aprofundării—ca şi GS, ca HB—ca aceia pe care—i respect.
Pe de altă parte, cred că marxiştii nu se află de această parte; neokantienii, ceva mai mult. Iar vitaliştii goetheni sunt de partea autenticului existenţial.
Gilbert e raţional, neaprioric, critic, personal, necomplice.
۞
O a treia cale literară—blogul—ca scrisori—sub forma scrisorilor neadresate. Ca la EMC—cărţi savante—autorii, 1/ l.—izvoare.
۞
Inteligenţă şi tezism. Inteligenţa nu face cu neputinţă tezismul.
۞
Romane, filozofie, poezia, simţuri, muzică, autorii—cf. ieri—Hegel şi JG ....
۞
Orice schimb e imperfect—fiecare identitate este nesubstituibilă—aceasta fiind explicitarea principiului identităţii.
۞
Ieri, vin., am auzit ULISE vorbit de rău de către o puţoaică filistină—după ce joi fusese vorba despre acest roman ĩn filmul lui De Niro iar eu redactasem un tabel de romane care dau o bucurie desăvârşită.
۞
Ĩntâietatea pe care Lukács, Ortega şi Marcel o acordau literaturii.
۞
Literatură, artă, filozofie; teorie biologică; filologie, romanistică; sociologie; ‘psihologie metafizică’.
A ierarhiza.
Corelarea, conexiunile, o doctrină a raporturilor.
De partea Absolutului.
De fapt—nici ....
۞
1 ½ l..
۞
Ocazia unei teze de sociologie. Francezii. Mode. Germana. LA.
۞
Adorno, Fromm, Marcuse, Habermas, Horkheimer şi Benjamin.
۞
Materialişti marxişti—adică filozofi de mâna a doua.
Atracţia marxismului este tocmai una de tip iraţionalist şi necritic.
Nivelul şablonard şi rudimentar.
۞
Sunt ceea ce mă consider—şi mă declar—a fi.
۞
Cărţi despre artă.
۞
Colete ...; cărţi despre artă; 1/ l.; autorii; sejur—pe alese; premial; şansă; tarabe; ½ s.; poezia; ambele tabele—romane, premial. Poezia. ½ s..
۞
Orice fel de ‘ideologie literară’, de ‘program literar’, rămâne de cealaltă parte, de partea abstractului, a teoreticului; ceea ce contează este individualitatea operei de artă.
۞
Semnificaţia estetică a toamnei.
۞
Nivelul interbelicilor ĩl dădea literatura—nu cinemaul.
۞
Călinescu avea ochi pentru fineţea vechilor noştri prozatori.
۞
Mi se pare că—mi amintesc cum, făcând bilanţul posterităţii ingrate a lui GS, EMC amintea de unul din discipolii marxişti ai neamţului.
۞
17 ½ l.—moşul.
۞
‘Niagara’, Grant, cele patru filme. Serialul. 6 x serial. Filmele—no..
5 x ’88—japonezii, ed.; 3 x arta; AD.
۞
Două vols. de filozofia artei, studiile despre Rodin, Michelangelo, Leonardo, Böcklin, eseurile despre chestiuni fundamentale ale esteticii. Inspiraţia de a reuni toate scrierile lui despre artă.
Există o identificare a lui cu modernul.
Pe de altă parte, e interesant că vorbea despre ‘metafizica culturii’.
‘Studii preliminare la o metafizică’.
Psychologische und ethnologische Studien über Musik, Soziologische Ästhetik, Ästhetik der Schwere, Die ästhetische Bedeutung des Gesichts, Der Bildrahmen. Ein ästhetischer Versuch, Die ästhetischen Quantitäten, Über die dritte Dimension in der Kunst, Schopenhauers Ästhetik und die moderne Kunstauffassung, Das Christentum und die Kunst, Vom Realismus in der Kunst, Philosophie der Landschaft, Vom Tode in der Kunst, Gesetzmäßigkeit im Kunstwerk, Das Problem des Porträts.
Zur Metaphysik des Todes.
Über Geschichte der Philosophie, Die Gegensätze des Lebens und der Religion.
A ĩncheiat cu ‘esenţa ĩnţelegerii istorice’.
۞
Absenţa articolului hotărât.
۞
Ideea unor culegeri simmeliene tematice—filozofia artei şi estetică;--sociologie, ştiinţe sociale şi socio—istorice;--scrieri kantiene;--metafizică;--chestiuni fundamentale ale filozofiei.
۞
‘Axiomele’.
Teze, enunţuri filozofice.
۞
60 ½ ani. Martie—sept.; de la—nceputul lui martie, la capătul lui sept.—aproape 7 luni, peste cei 60 de ani.
۞
O culegere de studii despre artă. Din fiecare deceniu al celor trei de activitate literară.
Bruchstücke aus einer Philosophie der Kunst.
Studiile de la 1915; este evident că, de la un moment dat, analizele cultural—politice preiau atenţia acestui om care fusese mereu interesat de istorie, de ştiinţele sociale şi de direcţiile politice—ca şi de marile figuri politice germane.
۞
Se simt gazetăria, mecanismul, facticitatea.
۞
Resorturi.
۞
Inspiraţie.
۞
Filozofia culturii ca interpretare şi analiză. Periodicul respectiv—vol. 11: ĩn ‘22.
Postumele de filozofia artei.
Culegeri. Intenţia, ideea, cr., tematic.
۞
Metafizică—analize—arta—literatura.
۞
Eşecuri. Ratări. Mentalitatea. Şansă. Profesionalitatea. Temperament. A progresa—10 z.—hainele—20 z..
۞
Reacţia sociologilor faţă de Simmel ilustrează propriile lor mărginiri, deficienţe şi limitări, lipsa de imaginaţie şi de simţ filozofi, esenţiala mediocritate.
Deficienţele, limitarea sunt de partea lor, ei sunt cei neĩnzestraţi. Asta ĩi arată, ĩi vădeşte, ĩi dă pe faţă drept cei neinspiraţi. Nici nu e vorba de inteligenţă—cred că moş Piaget era inteligent—ca şi Aron, ca Tönnies, ca Troeltsch, ca Lukács şi Bloch—ca Durkheim, etc.—cred că erau inteligenţi—asta nu ĩnseamnă că erau extrem de inteligenţi, sau că nu erau şi mărginiţi ori că n—aveau prejudecăţi. Inteligenţa nu implică, din păcate, absenţa prejudecăţilor. Oameni ca Aron, Piaget, Lukács şi Troeltsch ar fi fost vrednici de ceva mai mult—ĩnsă n—au fost la ĩnălţime.
۞
Câteva concluzii. Omul poate să se ascundă astfel ĩncât să nu mai fie ĩntâlnit de Dumnezeu.
۞
'Vărzuca'.
Germana, nemţii, teologii, LA, transferuri.
۞
‘Cele două Gertrud’—nevasta.
ZUR PHILOSOPHIE DER KUNST ..., ’22.
Şi articolul, şi trad.. Articolul—ieri—oră. Cărţile—cele patru trad.—una, americană. Vârsta—eu-17 ani. Pronunţii, ’96, radio, GL.
’97—două teze, intenţii.
Confuz. Vag.
Studii despre artă.
Grimm şi Jordan—daţi ca profesori de istorie.
Simmel alterna aforismele cu analizele, cu expresia analitică—unde, fără a fi prolix, era minuţios şi amplu. Se spune că n—a scris despre muzică; ĩnsă a ĩnceput tocmai prin a scrie despre muzică. Iar ocazional, s—a referit la fapte muzicale. Se vede ĩnsă că privilegia vizualul şi plasticul.
Discipolii ingraţi, insolenţi.
۞
112 romane, 24 de cărţi de filozofie, etc.. Vârsta. Substanţa.
۞
Criticii lui nemţi, detractorii.
Simmel era perfect conştient că succesul lui ca vorbitor/ profesor era unul perfect iluzoriu, ĩnşelător, că de fapt nimeni nu—l va urma ĩn sociologia ‘lui’, că nu—l va continua.
Eseurile despre iubire, actor, naturalism, metafizică. S—ar părea că şi el lucra cu dosare, cum intenţionam eu ĩn ’97; descoperirea adevăratei pedagogii, la un scriitor francez.
Simmel n—avea nimic din cârpăceala şi improvizaţia unui boem; avea vocaţia operei realizate.
Articolele lui de ziar—DIE BAUERNBEFREIUNG—36 ani; DER MILITARISMUS ...—36 de ani; SOZIALE MEDIZIN—la 39 de ani; ÜBER DIE ZURECHENBARKEIT ...—la 46 de ani. Ca gazetărie. Clişee şi prejudecăţi; de fapt, muzica există, dimensiunea politico—socială există—chiar şi o exortaţie.
Ajunsesem la o familiarizare cu numele specialiştilor de azi.
Un interpret faimos ĩn SUA părea să creadă că eseul despre poetul neamţ ar fi mai ĩnsemnat decât acelea despre francezi.
Nota despre criticile unui alt neamţ.
۞
Mişcarea, eroarea replierii, gest.
۞
Există articole de ziar, gazetărie; cursuri; conferinţe, discursuri; eseurile, studiile, cărţile—sociologie, ştiinţe sociale şi socio—istorice, epistemologie, filozofie, chestiuni fundamentale ale filozofiei, metafizică, filozofia artei şi estetică. Tratate, cărţi, studii, eseuri, articole de ziar, gazetărie, conferinţe şi discursuri, cursuri.
Manuale, ‘introduceri’, scrieri introductive.
Pedagogie—prezentare şi ştiinţă.
۞
Vocaţia lui este aceea a unei opere realizate,
Revista. Aprecieri greşite, false; indiciile cârpăcelii şi ale fundamentalei lipse de interes pentru epoca respectivă, impresia e de ignorare a acelei vremi, de cunoaştere cu totul exterioară şi ĩnsăilată.
۞
Cursul şi exporturile; debilitarea monedei, pentru a menţine exporturile.
۞
‘Eliberarea ţărănimii ...’—ca articol.
Articole, eseuri, studii.
۞
Metafizica lui nu e kantistă, nici nu există aşa ceva; lăsa deoparte criticismul, pentru a face metafizică.
۞
Investirea convingerilor şi a concluziilor—de ex., ‘nu există un consens, şi e bine că nu există’.
۞
Nu cred că Simmel a fost marginalizat mai puţin de către istoricii artei sau de către metafizicieni—decât a fost de către sociologi şi marxişti; respingerea a avut loc deopotrivă pe toate planurile, n—a fost mai acceptat ĩn alte domenii decât ĩn psihologie—ci la fel de bagatelizat sau de ignorat. Este el oare mai respectat azi ca filozof—decât ca sociolog? Probabil ĩncă şi mai puţin.
Posteritatea lui filozofică e ĩncă mai injustă decât aceea sociologică.
Se vorbeşte relativ rău despre el ca sociolog numai fiindcă ÎNCĂ SE MAI VORBEŞTE; altfel, nu s—ar mai vorbi deloc.
۞
Apolitismul blogului.
۞
Falsul apolitism. De fapt, cârpăceală, ignoranţă.
Documentare de mântuială.
Superficialitatea.
۞
Cârpăceală.
۞
Un preot imbecil spune, vorbind despre minunea cu Bartimeu [--la Sf. Marcu--], că mulţi ‘l—ar fi trimis undeva’ pe ... Iisus.
Acelaşi preot vorbeşte despre filozofii iluminişti Heidegger, Nietzsche şi Sartre—citând ‘condamnarea la libertate’.
Despre Sartre spune că ‘jongla printre idei’. E foarte caracteristic pentru un preot să nu citeze niciodată vreun Sfânt Părinte, ci numai pe Blaga şi Sartre.
Ĩn rest, idiotul care ĩmpănează cu bâlbâielile lui formulele liturgice e incapabil să citească inteligibil un tabel.
۞
Semioligofrenii ca el fug de lumina patristică—nu folosesc niciodată exegeza patristică pentru a explica Scripturile.
۞
Nu trebuie să folosim cârje numai pentru ‘a merge ĩn pas cu savanţii’, cu turma de savanţi.

CUVINTE DESPRE LOCUL OMULUI ĨN ĨNŢELEGEREA CREŞTINĂ

CUVINTE DESPRE LOCUL OMULUI ĨN ĨNŢELEGEREA CREŞTINĂ


Sinergia nu e o alianţă, ci o iubire, o nuntire. Ea mai este explicată şi ca altoire—altoire a individului pe organismul divino—umanităţii. Hristos reformulează termenii alianţei, completând ĩnţelegerea care exista de la Prooroci. El duce mai departe această ĩnţelegere, aduce o adâncire a ei.
Formulată ĩn două cuvinte, experienţa Reformatorului german a fost aceea că nu se ĩndumnezeieşte; se pare că el a pornit de la practica lui călugărească, pe care a simţit—o ca pe un eşec, ĩntrucât nu i se părea că s—ar ĩndumnezei. Principiul protestantismului este aşadar unul empiric; exerciţiile ascetice nu ĩi dădeau lui Luther certitudinea că s—ar fi ĩndumnezeit. Modestia umană este una păguboasă. Concluzia lui Luther a fost aceea că soluţia o constituie excluderea ĩndumnezeirii ca ţintă—‘nici nu e necesar—nici nu e posibil ca omul să se ĩndumnezeiască’—imputaţia e una exterioară, nu există o transformarea lăuntrică radicală adusă de Hristos. E ĩntotdeauna, mi se pare, o greşeală ca omul să dispreţuiască ceea ce Dumnezeu iubeşte. Liturghia Ĩl numeşte pe Creator ‘iubitor de oameni’; Dumnezeu iubeşte umanul, căci l—a creat—şi iubeşte oamenii atât drept ceea ce sunt, cât şi drept ceea ce trebuie ei să fie (--copărtaşi ai Ĩmpărăţiei--).
Setea fundamentală a omului nu este una de experienţe afective. Dumnezeu există, ĩn raport cu omul, pentru altceva, pentru a răspunde unei alte nevoi; setea umană este aceea de divinizare. Omul este făcut şi precondiţionat ĩn vederea acestei nuntiri supreme care răspunde esenţialului din el. De aceea, omul nu e o fiinţă neutră sau neorientată. Tot de aceea, acest eşec corespunde unei ratări esenţiale, fundamentale, căderii din ordinea şi din firescul său. Vocaţia omului ĩl duce pe acesta dincolo de sine, ĩn Dumnezeu, ĩn braţele Lui Dumnezeu—ĩnsă nu ĩnafara sinelui său organic.
Ĩn om coexistă finitul şi direcţiile divinizării. Ĩn diferite grade, ambele sunt perceptibile ĩn individ, sau devin, pe rând, perceptibile.
Creştinismul este doctrina şi terapia omului. Ca doctrină, prezintă o teorie şi o terapie care derivă din prima.
De la robia formulei şi a reificării, a non—ĩnţelegerii, a mecanicităţii şi ‘puţinătăţii’, a sărăciei, e necesar ca omul să treacă la libertatea Duhului. Trecerea de la formulă la Duh e trecere de la un plan la altul—nu de la o formulă la o pleavă de formule. Unii pretind a indica trecerea de la formulă la Duhul generator, când de fapt indică numai trecerea de la o formulă la un ansamblu de formule, la un ‘context’ care nu e cel al Duhului, ci tot acela al expresiei.
Pe de altă parte, expresia trebuie ĩnţeleasă ca parţială sau insuficientă—nu ca vană sau inutilă. Umanul nu trebuie exclus—ci completat. Şansa omului nu e ĩnafara umanului. Umanul trebuie completat, altoit pe divin—nu exclus, sugrumat. Cine ĩnţelege că formula nu e totul trebuie să—şi completeze ĩnţelegerea pricepând că expresia rămâne pe mai departe necesară—pe de o parte, mediind, iar pe de alta, ilustrând şi reprezentând umanul, termenul uman al sinergiei.

O PAGINĂ DESPRE SIMMEL

O PAGINĂ DESPRE SIMMEL



Filozofia artei şi metafizica devin, ĩn ultimii ani de existenţă, subiectele principale ale scrisului acestui profesionist al ştiinţelor sociale. Temele lui deveniseră teme metafizice. E o deplasare de accent, o modificare de configuraţie—dimensiunea goethean—metafizică devine cea dominantă. Ĩnsă Simmel admisese deja că goetheanismul nu constituie o cheie universală. Că e adecvat unor abordări—şi inadecvat altora. Considera goetheanismul drept deopotrivă mai profund şi mai elevat decât kantismul—şi, bineĩnţeles, mai ‘intuitiv’—ĩnsă acorda pe mai departe kantismului rolul său ştiinţific.
Existau creaţii, fenomene culturale—ca Nietzsche, Rodin şi Bergson—pe care Simmel le interpreta deopotrivă drept ‚semne ale timpului’, definitorii pentru vremea respectivă, şi drept impulsuri ale creativităţii proprii. Ĩn acest sens, Simmel practica o remarcabilă corelare a gândirii proprii cu pulsul vremii sale, pe care era interesat să o interpreteze. Simmel ĩşi vedea gândirea drept corelată cu impulsurile principale şi cu liniile de forţă ale contemporaneităţii. Kant, de ex., se considera şi el drept ĩnscris ĩn tendinţa generală a epocii sale, ale cărei fenomene definitorii le recepta critic—Iluminismul, filozofiile engleze.
Simmel constata relativul; iar de la relativ, năzuia să ajungă la universal.
La Simmel, vitalismul e expresia unei intelectualităţi intuitive, a unei completări şi complementări intuitive a raţiunii şi raţionalităţii.
După primele patru cărţi—lucrări de ştiinţe sociale—va da cele cinci cărţi de filozofie [--iar Kurt Wolff probabil că are dreptate să descrie FILOZOFIA BANILOR, prima capodoperă simmeliană, drept deopotrivă o carte de filozofie şi una de sociologie--]. Mă refer la Kant, Schopenhauer und Nietzsche, Hauptprobleme der Philosophie, Goethe şi Lebensanschauung; există şi scrieri mai scurte, şi culegerile, şi ambele vols. de filozofia artei.
Rickert era cu cinci ani mai tânăr decât Simmel.
M—ar interesa să ştiu care erau lecturile de sociologie ale lui Simmel, dacă citea alţi sociologi. Pe Marx ĩl cita mai ales pentru vederile lui filozofice—de filozofia culturii [Fetischcharakter]. [V.:--‚so Lichtblau beschreibt Simmel mit der Kenntnis von Marx' Lehre vom Fetischcharakter der Ware’; ‘the fetishistic character that Marx attributed to the economic realm’—referiri ocazionale, pasagere, deşi, probabil, concludente.]
۞
Fondul real, rickertian, nietzschean şi marxist, al gândirii lui Weber. Nu cred că acestor creatori savanţi trebuie să li se pretindă aservire, subordonare.
۞
Un articol italian ne informează că Simmel a scris despre … pictura lui Rodin—şi, mai exact—dat fiind că prostul până nu—i fudul ...—articolul ne informează că Simmel a ‘divagat’ despre ... pictura rodiniană [--bineĩnţeles, inexistentă--]—‘gusto della divagazione testimoniato da molte opere che spaziano dall’analisi dei mondi pittorici di Michelangelo, Rembrandt e Rodin alla moda, dalla poesia di Goethe alla psicologia e all’erotismo’. Aceasta e suficienţa nulităţilor, dispreţul secăturilor. ‘Filozoful’ autor al scurtei prezentări citate credea că Rodin este un pictor. [Trecerea ĩn revistă e eterogenă, alăturând ‘discipline’, ca psihologia, cu subiecte, ca ‘erotismul’, ĩnsă dă o imagine despre varietatea scrisului simmelian. Arată ĩnsă şi bagatelizarea lărgimii, bagatelizarea orizontului firesc. Simmel e bagatelizat tocmai pentru diversitatea subiectelor lui.]

REFLECŢII DESPRE GEORG SIMMEL

REFLECŢII DESPRE GEORG SIMMEL

Simmel schimba scrisori nu numai cu Weber, ci şi cu Rickert şi Bouglé; scrisorile lui sunt importante. Marele leu german comunica cu Rickert, cu Weber, cu Bouglé; iar cu primul, din ceea ce am putut ĩntrezări, corespondenţa pare să fi fost una de durată. Ĩntre Simmel şi Rickert au existat divergenţe filozofice, Rickert nu era de acord cu axiologia lui Simmel; ĩnsă un al treilea element e acela că Simmel e considerat ca fiind influenţat de Rickert. [--Triada relaţională este aceasta: Rickert ĩl dezaproba şi critica pe Simmel; ĩntre ei doi au existat disensiuni filozofice;--ĩnsă berlinezul e considerat ca influenţat de neokantianul mai vârstnic.--]
Unii ĩl prezintă pe Simmel ca pe un discipol al kantismului epistemologic, alţii—al kantismului axiologic; şi probabil că a fost ambele, din amândouă.
Ambele aspecte sunt importante:--şi acela că Simmel nu i—a ĩntâlnit personal pe Rembrandt, Goethe, Kant, Schopenhauer;--şi acela că a avut nevoie, ştiinţific şi filozofic, de cei pe care i—a putut ĩntâlni—ca Lazarus, Bastian, Cohen, etc.. La Berlin avusese ca profesor şi pe unul din iniţiatorii neokantismului—pe Zeller.
Se spune că scrierile lui de tinereţe ar conţine multă factologie etnologică; teza lui respinsă, cea de psihologia artei, se referea şi la aşa ceva.
Poate fi consierată sociologia lui Simmel ca fiind una kantistă? Are măcar vreun ĩnţeles noţiunea de ‚sociologie kantistă’? Ĩntr—o măsură, şi sociologia lui Weber poate fi taxată ca fiind o sociologie rickertiană, drept neokantistă; ĩnsă asta poate aluneca ĩn speculaţii. Figurile tutelare ale scrisului lui Simmel au fost neokantienii—de amândouă persuaziunile [--şi Cohen, şi Rickert; iar Zeller i—a fost profesor--], şi savanţii ştiinţelor sociale, ĩntemeietorii [--Bastian; Lazarus; Schmoller--]. Existau divergenţe ĩntre el şi Rickert—ĩnsă existau divergenţe semnificative şi ĩntre Simmel şi Kant, sau ĩntre Simmel şi Schopenhauer. Simmel n—a fost niciodată un ‚epigon’, sau un ‚elev lipsit de personalitate’, unul care urmează, un subordonat.
M—ar interesa să cunosc ce credea Simmel despre istoricul artei Grimm; şi dacă s—a referit vreodată la anii lui de universitate, ori dacă şi—a descris studenţia. Pe de o parte, e adevărat că, deşi savanţi excepţionali şi pionieri ai ştiinţei, niciunul dintre profesorii lui nu era cu adevărat de prim rang—nu era de talia lui Hegel, Humboldt, Schlegel, Ranke. Figuri ştiinţifice impozante, niciunul nu era un şoim. Iar pe de altă parte, ĩmi place acest aspect ‚relaţional’ al creaţiei lui Simmel, dialogul ei cu operele ştiinţifice ale vremii.
De două ori ştiu să se fi pronunţat Simmel ĩn termenii ‚cărţilor pe care le—ar fi putut scrie şi un altul’, sau chiar ‚oricine’—odată, când ĩi scria lui Rickert;--şi când căuta să—l reorienteze pe Keyserling către o filozofare personală, către o ‚expresie organică’.
Simmel vroia să scrie numai cărţi personale ĩn sens adânc, personale ĩn sens substanţial, profund.
Avea formaţie de istoric, etnolog [--ĩn accepţie largă, ca studiu al fenomenelor sociale, exotice ĩn cazul etnologiei ĩn sensul strict, incluzând şi ‚psihologia popoarelor’, care poate fi o disciplină—ĩnsă nu şi o ştiinţă distinctă--] şi italienist. Afabil, Simmel se preocupa şi de aspectele instuţionale ale ştiinţelor [--participa la ĩnfiinţarea de asociaţii savante, etc.--].

Simmel nici nu era un speculativ, ci preponderent un interpret, un analist; scria despre o filozofie, un artist, un fenomen, un fapt, şi dezvolta noţiuni filozofice numai pornind de la această mediere culturală. Era un filozof ‚al lucrurilor’, filozofa despre lucruri.
De ex., pentru a vorbi despre ‚viaţă’ ca substrat ultim, ĩncepe prin a vorbi despre Goethe—ĩşi exprimă indirect metafizica, o deduce din creaţia şi existenţa altuia.
Expresie a unei gândiri vii, ca analiză a unei culturi.

NOTE DESPRE SIMMEL

NOTE DESPRE SIMMEL


Simmel a făcut ĩndeosebi kantism aplicat, kantism aplicat diferitelor obiecte, ştiinţe, etc., epistemologii ‘generale’ ale diferitelor discipline savante.
Ca sociolog, unii ĩl consideră un ‘generalist’; simultan, ĩnsă, i se impută faptul că s—a irosit sau risipit cu analize, etc.. Se vede originalitatea cu care efectuează analize sociologice ‘de aspect’, abordând diverse fenomene din unghi sociologic. Opera lui urmează cursul firesc al gândirii, fără silnicii şi ĩncorsetări.
Ca şi kantist, a făcut gnoseologia ştiinţelor şi a disciplinelor, nu gnoseologie ‘generală’.
Schmoller e cel care i—a publicat ĩntâia carte [--una din cele trei repudiate ulterior de Simmel--]. Ĩnsă se generalizează arbitrar—a scris articole, recenzii, eseuri, studii ample, cărţi—unele voluminoase. N—a dat mereu renumita formă aforistică zisă caracteristică. Iar ĩntâia lui mare carte [a patra apărută] a publicat—o la exact un deceniu de la prima carte tipărită.
Cum spuneam, Schmoller l—a debutat; etnografia e o dimensiune a ĩntâiului său scris, şi a şi mărturisit, expres, rolul profesorilor lui pionieri ai ştiinţelor sociale.
El venea dintr—o sociologie [implicit sau explicit] kantistă, din kantismul aplicat, prin transpunerea kantismului ĩn ştiinţele sociale, iniţiativă de pionierat, regăsibilă şi ĩn exerciţiile lui ingenioase—ca analize sociologice la obiect.
Oameni de la care chiar avusese ce ĩnvăţa: Schmoller, Lazarus, Bastian, Cohen, Rickert, marii istorici de la Berlin;--şi Rodin, Bergson, Weber, marii esteticieni nemţi, George—dintre contemporani. Simmel a făcut chiar ĩn propria lui viaţă şi creaţie trecerea de la kantismul revenit la modă ĩn anii ’70 la noul estetism, la noua abordare artistică, atitudinea de artă.
Dependenţa lui, să zicem, faţă de marii lui profesori nu e numai una implicită—ci una recunoscută, admisă, declarată.
Eu cred că scepticismul lui Simmel faţă de posteritatea lui provenea şi din faptul că ĩi văzuse pe elevii lui obtuzi, refractari, de calitate inferioară; se lămurise că n—are ce scoate de la ei, că ĩi sunt inferiori şi nu—l pricep. Nu e o recunoaştere a propriei lui insuficienţe, ci a celei a discipolilor, a elevilor –ĩi vedea cum sunt, cât pot; vedea că n—are cine, că nu se va găsi nimeni dintre ei să—l urmeze.
La ĩnceput, Simmel s—a definit ca sociolog—Simmel a scris, ĩn spirit kantian, cele patru prime cărţi de ştiinţe social—istorice; abia la 46 de ani a publicat, ca pe o introducere ĩn filozofie, cartea despre Kant. Aşadar, tendinţa dominantă a primei părţi a operei se ĩndrepta către sociologie şi kantism—ca epistemologie a disciplinelor sociale, aplicaţii kantiste şi exerciţii sociologice. Aborda ştiinţele sociale la toate trei nivelurile—gnoseologic, ca aspecte fundamentale, definitorii, şi ca exerciţii sociologice—analize. Noţiunea demersului său ştiinţific era una kantistă—ĩn mai multe sensuri—ca orientare epistemologică şi ca investigare a formelor fundamentale ale socialului, etc..
Revelaţia, teoza şi conotaţiile metafizice ale Fericirilor mi se par mai semnificative decât ceea ce Simmel propune drept intuiţie fundamentală a lui Goethe—un conţinut mai ĩnalt.
Ĩn studiul lui comparativ despre Kant şi Goethe, studiu de o intelectualitate exemplară, Simmel subliniază nevoia de elementul kantian, analitic—ştiinţific, abstract.

CITINDU—L PE GEORG SIMMEL

CITINDU—L PE GEORG SIMMEL

Studiul comparativ al lui Simmel despre Goethe şi Kant mi—a dat o plăcere excepţională, şi extraordinar de vie, plăcere filozofic—literară şi de artă (--vin. şi sb. l—am pregustat, luni l—am listat, marţi l—am citit--). Noţiunea de ‚vitalism’ a lui Simmel e interesantă; Simmel relaţiona ‚metafizica’, ‚arta’, ‚vitalismul’, ‚religia’ şi ‚eticul’—adică domeniile transştiinţifice; aşa cum ghicisem, Simmel vedea ĩn Kant, ca şi Piaget, un savant, şi anume un epistemolog, a cărui operă ia forma unei filozofii ştiinţifice—sau a unei ştiinţe filozofice. Exact asta credea şi Piaget.
Simmel pretindea să dea o continuare metafizică atitudinii lui Goethe; e interesant că spune asta, fiindcă singur admitea că spiritualitatea goetheană e subĩntinsă de un temperament, de un dat individual; pe de alta, că atitudinea goetheană are un sens ĩn sfera artei, şi ca abordare a artistului, că e ceva ce i se potriveşte artistului.
Poate fi o filozofie altoită pe o artă [--filozofie ĩn accepţia de creaţie filozofică, nu de comentariu filozofic--]? Simmel credea că da, şi a ĩncercat—o atât cu Goethe cât şi cu Rembrandt.
Pe de altă parte, nu e de crezut ca Simmel să fi cunoscut o tardivă ‚convertire la artă’, ca dezicere de ştiinţă, etc.. Firea, cultura, scrisul şi opera lui arată că de artă s—a ocupat ĩncă de la—nceput; ceea ce probabil că a survenit e o deplasare de accent, o schimbare a priorităţii.
Simmel nu era un ‚vitalist kantian’, nici un ‚kantist vitalist’, ambele formule sunt un oximoron. Simmel alterna kantismul cu vitalismul—cu netă preferinţă pentru al doilea. [De ex., sociologia lui e fie kantistă, fie vitalistă, nu poate fi ambele simultan.] Ca şi kantist, nu putea fi vitalist, ‚goethean’; ca şi ‚vitalist’, nu putea fi ‚kantist’. Simmel definea vitalismul drept metafizică, şi ar fi acceptat titulatura de ‚filozof goethean’.
Fără a fi echivalente, se presimte că ‚arta’, ‚metafizica’ şi ‚vitalismul’ sunt ĩnrudite pentru Simmel [--ĩn vreme ce ‚religia’ şi ‚eticul’ sunt alternative--].
Simmel scria ĩn numele unor impulsuri mai adânci, spirituale, pe care le definea drept metafizic—artistice, al unor presimţiri şi intuiţii de profunzime.

CONSIDERAŢII SIMMELIENE

CONSIDERAŢII SIMMELIENE


Speculând cu totul arbitrar că Simmel prefera compania umană a artiştilor celei a savanţilor, că prefera să ĩntâlnească şi să fie frecventat de artişti mai degrabă decât de universitari, Habermas, de la care nici nu era de aşteptat altceva, purcede să numească trei poeţi şi cinci savanţi [--dintre care unul sau doi i—au fost prieteni, unul—un teolog—l—a criticat postum, l—a luat la refec, iar pe un altul ĩl invidia şi ĩi iubea filozofia, gândirea--]. Tot Habermas sugerează că Simmel ĩşi dubla cursurile de conferinţe pentru marele public. Cariera lui rămâne ĩncă să fie descrisă şi analizată—dincolo de cele câteva generalităţi scrise pretutindeni.
Simmel a practicat şi excursuri savante de estetică naturală—soluţionând, astfel, ĩn sens pozitiv ĩntrebarea referitoare la relevanţa esteticii pentru natură, pentru ‚interpretarea naturii’. Pot fi categoriile şi noţiunile estetice folosite pentru interpretarea naturii? Simmel credea că da, pot. [Amuzant, notele articolului lui Habermas dau pentru cartea lui Worringer o ediţie apărută după moartea lui Simmel, aşadar pe care acesta n—ar fi putut—o vedea, cunoaşte şi folosi.]
Simmel e un autor ‚pentru cunoscători’, cunoscut de puţini şi recunoscut de şi mai puţini.
Simmel se interesa de creaţiile contemporanilor mai tineri—ĩncepând cu Bergson, care era un pic mai tânăr, până la Weininger şi Worringer, ca şi de operele poeţilor mai tineri decât el—ca George.
Poziţiile şi aprecierile lui Simmel sunt fundamental unele de bun simţ, neextremiste, moderate, avea o gândire neextravagantă, nota originalitatea altora—ĩnsă n—o practica pentru ea ĩnsăşi, ci o subordona realismului şi bunului simţ fundamental. Nu e un extravagant sau un provocator ĩn gândirea lui, ci un moderat şi un om al bunului simţ; se interesa de extravaganţi şi fanatici—ca Schopenhauer, Nietzsche, Weininger—ĩnsă nu—i urma ĩn direcţia extremismului provocator, a pozei.
Nu făcea nici o frondă sistematică; şi, ĩn general, nimic ostentativ ori strident la acest om—ci bun simţ, echilibru, realism, moderaţie, un soi de simplitate fundamentală.
Se remarcă prea puţin acest fapt care ar trebui subliniat—că Simmel era fundamental un moderat, un om al bunului simţ, un neextravagant.
Nu se găsesc la el teribilism, frondă, atitudini de pozeur. Critica numai cu ĩndreptăţire, sincer.
Simmel a abordat deopotrivă ceea ce e abstract sau ideal; ceea ce e relativ; ceea ce e relaţional; ceea ce e absolut; şi lucrurile existente.
Habermas e foarte unilateral, el ĩl priveşte pe Simmel exclusiv din unghiul receptării şi evaluării sale de către marxişti, ca şi cum n—ar mai fi existat, ĩn posteritatea lui Simmel, decât marxiştii, reformişti sau nu, care să fi avut vreun cuvânt de spus, ca şi cum ar fi de la sine ĩnţeles că numai marxiştii şi leniniştii au ceva relevant de spus despre filozofia lui Simmel—când, tocmai, ei ar fi ultimii oameni indicaţi, ultimii autori de consultat, fie ei slugi şi mercenari ai Kremlinului, fie nu; e ceva foarte pueril, foarte tendenţios. Habermas priveşte lucrurile ca şi cum gama filozofică s—ar restrânge la materialiştii occidentali—şi ĩncă, ĩşi alege exemplele din cel mai execrabil militantism leninist. Referinţele lui sunt foarte unilaterale—provin numai dintr—un singur sector—cel al materialismului—şi cel mai puţin indicat. De unde falsa impresie de unaimitate [--negativă--]; e o ĩncercare de manipulare din partea unui bătrân bolşevic. Tabloul ‚Simmel la judecata marxiştilor’.

SIMMEL DE LA KANT LA GOETHE

SIMMEL DE LA KANT LA GOETHE


Până ieri nu mi s—a părut important să reflectez la locul lui Goethe ĩn gândirea lui Simmel, şi, mai ĩn general, la ceea ce a ĩnsemnat Goethe pentru Simmel—ĩnsemnătatea lui Goethe pentru filozofia lui Simmel; presupuneam, poate, că interesul era unul de natură literar—cultural—umană, nu strict filozofică, nu filozofică ĩn sens tehnic, strict. Semnificaţia temei goetheene a scrisului lui Simmel e, ĩnsă, una ‚strict filozofică’, sau ‚specializat filozofică’, filozofică ĩn sens specializat şi tehnic. Abia ieri am ajuns la studiul, publicat la 48 de ani şi apoi remaniat, refăcut, ĩn care Simmel compară vederile lui Goethe şi Kant. Ce ĩnsemna Goethe pentru Simmel, pentru gândirea şi chiar pentru viaţa lui? Chiar ĩn filozofia lui Simmel, Goethe devenise, către ultimul deceniu al vieţii cititorului său berlinez, mai important şi mai decisiv decât Kant. Simmel vedea ca imposibilă o sinteză a atitudinii goetheene şi a celei kantiste—ĩnsă admitea ‚sinteza existenţială’, alternarea lor. Să fim, pe rând, goetheeni şi kantişti (--cu toate că probabil atitudinea goetheană este un mod existenţial, integral, pe când cea kantistă, numai un mod de a filozofa--). E evident că pe Goethe Simmel ĩl iubea; nu şi pe Kant.
Astfel, Goethe devenise pentru Simmel mai mult decât un obiect de studiu sau o preocupare savantă—un ideal existenţial—filozofic.
Simmel alesese să aprofundeze mai ales atitudinea goetheană; o transformare s—a produs. Ca obiect de aprofundare filozofică, Goethe ajunge să—i fie preferat lui Kant; aşadar, fără a concluziona extrapolând, Simmel vizează o atitudine de viaţă mai completă şi mai ĩnaltă—ĩntr—un fel, preferă existenţa, integratoare şi sapienţială, gândirii disjunse de existenţă şi abstracte; ĩnsă, repet, aici realităţile morale ale lui Simmel sunt nesurvolabile şi nu trebuie simplificate—sunt misterul persoanei lui.
Nu era nimic surprinzător ĩn acuzaţia adusă de către nişte marxişti că nu era un ... materialist dialectic. E din nou un exemplu de tautologie. Ĩn premise se dă deja ceea ce va fi concluzionat. Lukács s—a dezis de el, l—a repudiat; DIE ZERSTÖRUNG ... pretinde să ‚lichideze’ această filozofie. [Lukács, evreu ca şi Simmel, a devenit marxist după 30 de ani, a intrat ĩn Partid la 33 de ani. Ĩncă din timpul studiilor budapestane fusese familiarizat cu anarhişti şi sindicalişti. A fost comisar al poporului ĩn RSU. Se pare că ĩncă de tânăr făcea o impresie puternică. Devine un autor leninist.] Nu rezultă, mi se pare, că Bloch l—ar fi repudiat şi el; ĩn rest, nici nu era de aşteptat că materialiştii să fi putut ‚accepta’, admite şi altceva decât nişte aşchii de sociologie şi de analiză a culturii. Ĩn mod convers, pentru Simmel, Marx conta mai puţin decât Rembrandt, Goethe, Rodin, Michelangelo, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Bergson—nici nu i—a dedicat vreun studiu, vreo scriere particulară. Evreul berlinez, spre deosebire de vremelnicul lui elev, evreul budapestan, nu era un marxist—şi cu atât mai puţin un leninist [--la vremea când ĩi era student, nici evreul ungur nu era ĩncă, deşi se amestecase deja ĩn mişcarea socialistă--]. Marx n—a fost, pentru Simmel, un interes filozofic de prim rang, sau un ‚cuvânt ultim’ ĩn filozofie, ĩn chestiunile filozofice; ocazional, l—a citat ori s—a referit la el—şi nu fără consideraţie.
Pe majoritatea marxiştilor nu i—a recomandat niciodată ĩngăduinţa ori elasticitatea spirituală. Hipopotamul Adorno—un intelect rudimentar—ĩi imputa ‚idealismul psihologic’. Mai mult—ni se spune că Lukács ĩl critica pe Simmel; că Adorno ĩl critica pe Simmel .... Dar trebuie spus că Lukács ĩl critica şi pe Adorno—cel puţin la fel de tranşant.
Simmel a remarcat, ĩndreptăţit, că materialismul istoric trebuie depăşit, că trebuie mers sau trecut dincolo de acesta.
Pe de altă parte, arta a existat mereu ĩn gândirea lui Simmel; arta şi metafizica. Scrisul lui a avut mereu subiecte de artă şi metafizice. La 29 de ani publica despre pesimism; la 31 de ani, despre poezia lui Michelangelo—iar cu aproape un deceniu mai devreme propusese o teză de psihologia artei.
Vocaţia didactică a lui Simmel e indiscutabilă; pentru el, cariera universitară a fost chiar opusul unei meserii. Gândirea lui ardea să se comunice, să se ĩmpărtăşească, să interacţioneze—v. şi sferele ĩnvăţământului său—de la cursurile de succes public la seminariile private.
Habermas, ĩn discuţia lui, accentuează exclusiv ceea ce lui i se pare vetust şi perimat. Nu e deloc un bun analist al operei lui Simmel. Şicanează, e tendenţios, părtinitor.
Ĩnclinaţia nu numai savantă—ci şi strict ştiinţifică a lui Simmel e indiscutabilă; o probează nu numai formalismul sociologiei sale, ĩnclinaţia către ‚modele teoretice sociale’, ci şi formaţia de istoric, etc..

CÂŢIVA CONTEMPORANI AI LUI SIMMEL. CHESTIUNI SIMMELIENE

CÂŢIVA CONTEMPORANI AI LUI SIMMEL. CHESTIUNI SIMMELIENE



Wölfflin, cu şase ani mai tânăr decât Simmel, a şi debutat la fel ca acesta, şi la exact aceeaşi vârstă, cu o teză de psihologia artei—care—n cazul lui n—a fost refuzată. Avea 22 de ani; şi el a studiat filozofie la Berlin. Paralelismul acesta e ironic; berlinezul putea să—l fi premers, ca pionier al psihologiei artei, pe elveţian—dacă teza nu i—ar fi fost refuzată de hipopotamii universitari. Tinerii cei mai ĩnzestraţi tatonau pe atunci ĩn direcţia acestei discipline estetice de avangardă. Iniţiativa revoluţionară a berlinezului se referea la muzică; cea a helvetului, la arthitectură—extremele gamei artelor.
Avea 24 de ani când a publicat ‚Renaştere şi baroc’; Worringer avea să publice ‚Abstracţie ...’ la 27 de ani, o altă abordare de psihologia artei.
Treitschke e menţionat ca profesor al lui Simmel—ĩnsă şi Simmel, ca elev al lui Treitschke. Convers—Pârvan şi Gusti—studenţi, vremelnic, probabil sporadic, ai evreului german.
Böcklin mai trăia atunci când Simmel a publicat studiul ce—l privea.
Creaţia lui Simmel e ireductibilă la o singură direcţie—există relativul şi metafizicul, analiza culturală sau criticistă şi ĩntrezărirea de principii ultime, deprinderea criticistă şi ampla aspiraţie metafizică. Uneori interpretează tezele metafizice ca fapte şi expresii culturale, ĩn determinaţiile lor istoric—culturale, ĩn relativul lor inerent. Adesea expune, descrie, explică, interpretează relativul.
Nu pierdea din vedere istoricitatea şi determinarea istorică—fiind conştient că faptul de a le ignora nu ĩnseamnă şi a le dezamorsa. [De ex., idealismul, materialismul, criticismul ştiinţific, estetismul. Adică—idealism, apoi materialism reacţional, apoi scientism criticist reacţional, apoi estetism reacţional.] Ĩn analiza pe care o face factorilor intelectuali există mai ales un bun simţ robust.
Ideea este că Simmel nu constată că Goethe şi Kant sunt egali—ci că primul ĩi e superior celuilalt—că atitudinea goetheană e superioară kantismului. Ĩl preferă pe Kant. Simmel trecea de la kantism la un temperament şi o ĩnţelepciune—probabil mai ĩntâi o ĩnţelepciune. Ca savant, Simmel era un goethean erudit, ‚tobă de erudiţie goetheană’.
[Mă gândesc că poate Paleologu ‚moştenise’ sau preluase de la Zarifopol dispreţul pentru ‚unele aspecte gotheene’, exasperarea, etc.. Aceasta ar putea fi sorgintea intelectuală sau culturală a ridiculizării lui Goethe la Paleologu. Un nărav preluat de la Zarifopol.]
Simmel ĩi face pe ‚existenţialiştii’ antebelici să apară drept cârpaci, măscărici şi pozeuri. Pozeuri şi cârpaci—nu adevăraţi bărbaţi de reflecţie. El arată cum se poate ajunge cu filozofia şi ca filozofie propriu—zisă la o doctrină a experienţei.
Iar sensul ultim al transformării simmeliene nici nu poate fi sesizat de către inferiori.
E relevant faptul că Simmel menţionează explicit că nu poate fi vorba de o abandonare a kantismului, ci de alternarea acestuia cu atitudinea metafizic—intuitivă.