Existenţa filozoficã

Existenţa filozoficã




La Simmel, la ultimul Simmel, la Simmel goethean şi rembrandtian, este sugeratã o întoarcere cãtre principiile existenţei filozofice şi cãtre sapienţialitate. Tema fusese schiţatã, de altfel, de preocupãrile lui anterioare cu etica şi cu natura socialitãţii, cu definirea sociabilitãţii şi elogiul existenţei metropolitane. O asemenea evoluţie fusese întrucâtva pregãtitã şi de pedigree—ul filozofic al lui Simmel: prin Schopenhauer, marele filozof care şi—a întregit, şi—a completat doctrinele metafizice cu o îndrumare sapienţialã. Însã aprofundarea vine odatã cu trecerea de la kantism la filozofia artei.
La capãtul drumului sãu pãmântesc, Simmel va cãuta sã schiţeze normele sau coordonatele spirituale ale unei existenţe filozofice. Problema echilibrului uman individual i se impune; şi nu atât ca o abjurare a sociologiei şi a criticismului, cât ca o completare a lor, şi ca un fel de plonjare spre adâncimea de nedescris pe care o presimţea sau o întrezãrea în existenţa goetheanã, despre care a scris.
Coexistenţa socialã îl preocupase, ca savant şi filozof; acum, aproape pe pragul ieşirii din aceastã lume, se întoarce cãtre problematica dimensiunilor profunde ale sufletului. Cautã o îndrumare în special la Goethe, în arta plasticã, la Rembrandt. Formula unui nou scris filozofic şi a unei noi creativitãţi filozofice, împrospãtate, îi apare în interpretarea filozoficã a artei. Se apropie de artã cu o hotãrâre moralã, cu o decizie de naturã moralã, robustã, care nu e a estetului, nici a eruditului. Iar într—un fel de ierarhie care inverseazã hegelianismul, arta îi apare lui Simmel ca piscul, realizarea supremã a creativitãţii umane. Noţiunea lui cãlãuzitoare e, aici, nu plãcerea, ci spiritualitatea—asta întrevede în marea artã, şi la marii artişti. Preocuparea lui pentru artã nu e cu totul nouã; dimpotrivã, în scrisul sãu existase întotdeauna. Însã acum survine o rearanjare, prin care arta trece pe primul loc şi îi e acordatã un fel de întâietate, ceva desluşit şi fãrã pereche.

Or, tematizarea existenţei filozofice, la Simmel, modificã însãşi configuraţia experienţei. Existenţei filozofice propuse, pe care am putea—o numi, generic, existenţã goetheanã, îi corespunde un alt conţinut filozofic, o înnoire a conţinutului filozofãrii; subiectele ultimelor lui scrieri, ca şi mãrturisirile lui, aratã acest lucru. Odatã ajuns sau trecut la o existenţã cu adevãrat filozoficã, autorul are alte subiecte decât avusese înainte; scrie despre altceva, temele reflecţiei lui sunt altele.
Locul suprem al artei corespunde locului suprem al experienţei şi al vieţii, al existenţei individuale. Existenţã şi filozofie se înalţã simultan; carierei de sociolog şi de kantist îi corespunsese sociabilitatea pe care a şi teoretizat—o. Acum, Simmel se înalţã cãtre mistere, cãtre necuprinsul acelor puteri tainice despre care a şi scris în cartea despre Rembrandt. Scepticul, kantistul, analistul, relativistul, perspectivistul se transformã, trece la metafizicã, devine metafizician. Aparent, abjurã unele preocupãri (de ex., declaraţia lui cã sociologia nu îl mai intereseazã; rezervele faţã de atitudinea kantianã, ca inferioarã aceleia goetheene; ba chiar îndemnul adresat tânãrului Kayserling, pe atunci kantist încã, de a abandona studiile kantiste, aşadar încurajarea activã şi expresã, explicitã, a dezertãrilor de la kantism). Evoluţia aceasta fusese pregãtitã şi, ca sã spunem aşa, anunţatã; ea nu e mai puţin extraordinarã.
Acest om vrea, acum, altceva de la filozofie; altceva decât vrusese înainte. De la kantism şi scepticism, se îndreaptã cãtre metafizicã—şi chiar scrie una. În el, o evoluţie realã s—a desãvârşit. Ajunge sã creadã cã metafizica îl exprimã mai bine decât ar mai putea—o face kantismul şi sociologia; iar metafizica îi apare îngemãnatã cu filozofia artei. Existã în el sentimentul cã a trecut la ceva superior, cã a atins ceva superior, ceva ce înainte nu avusese. Nu e greu de înţeles cã Rembrandt nu e, pentru Simmel, numai un subiect—ci cã e însuşi metafizicianul sãu, şi cel care îi exprimã cel mai bine sentimentul, cel în care a ajuns sã se regãseascã. Survenise o transformare, se petrecuse o transformare.
Cum se cuvine sã trãiascã filozoful? Simmel şi—a întors privirea cãtre Goethe, în cãutarea unui rãspuns la chestiunea existenţei filozofice. Rezultatul investigaţiei lui nu l—au constituit nişte reguli practice, sau o eticã; ci surprinderea unui sentiment.