Câteva gânduri despre Sf. Bernard

Câteva gânduri despre Sf. Bernard




Sf. Bernard nu a combãtut raţiunea, ci simplismul şi iluziile ei, proasta ei întrebuinţare, folosirea ei cu aroganţã, exercitarea ei improprie. De aceea, Abélard şi Bernard nu sunt ‘raţiunea şi bigotismul’, ‘raţiunea şi fanatismul’, ci ifosele şi rãtãcirile raţiunii, opuse bunului simţ. Din punct de vedere istoric, Abélard nu trebuie judecat prea aspru; el aparţine unei forme incipiente, unui fenomen istoric nãscând, aflat abia la începuturile sale şi care privea cãtre viitor. Abélard a fãcut atât cât a putut, a lucrat atât de bine cât se putea, în condiţiile vremii lui.
Tot ce existã sub soare îşi are dublul, reversul malign, negativul.
Sf. Bernard a stigmatizat radicalizarea autonomiei raţiunii, ca şi erorile teologice majore şi stridente ale lui Abélard; simetric, şi poziţia sfântului poate sã treacã în propria ei caricaturã, devenind un stindard al bigotismului şi al îmbâcsirii.
Al doilea mileniu a însemnat trecerea teologiei apusene la practica şi forma universitare. Ca orice pe lume, şi teologia apuseanã universitarã a început şovãielnic şi contestabil, ezitant şi pe dibuite. Meritul ‘soluţiei universitare’ pentru practica teologiei a fost acela de a—i fi gãsit teologiei un domiciliu.
Pe vremea Sf. Bernard, într—o epocã de rãscruce, mãnãstirea era încã îndreptãţitã sã normeze, teologic, universitatea. Însã, cu Sf. Anselm, noua modalitate de a face teologie îşi începuse, deja, strãlucitul parcurs.
Sf. Bernard a fost necruţãtor cu Abélard; şi, probabil, pe bunã dreptate. Însã nici toate ideile sfântului nu au rãmas necorectate de cãtre posteritate, de evoluţia ulterioarã a teologiei apusene. Nici el nu a fost la adãpost de cenzurã.
Ritschl a catalogat poziţiile religioase ale Sf. Bernard pe care evoluţia teologiei le—a abolit, fãcându—le nesustenabile. Biserica nu a încredinţat niciodatã prerogativul infailibilitãţii vreunuia dintre Învãţãtorii ei.
Raţiunea e creatã de Dumnezeu, pentru utilizãri care nu sunt numai cele strict practice, şi chiar Bergson filozofa raţionând şi nu numai intuind.

Atitudinile lui Bernard nu sunt nevrednice de Evanghelie. Trebuie ţinut cont de firea omului, care era un energic, un vehement, poate un coleric; transformat în ‘arbitrul Europei’ pentru chestiuni religioase (teologice, canonice) şi politice, consolideazã statutul Templierilor (la propriu şi la figurat), îl conduce pe Inocenţiu al II—lea cãtre Roma, participã la sinoade, predicã a doua Cruciadã, îi combate pe Abélard, Ep. Gilbert de Poitiers, Arnold de Brescia şi alţi savanţi şi autori, catarismul, sãrbãtorirea Zãmislirii Neprihãnite, manevreazã strâns în afacerile bisericeşti, promoveazã candidaţi la funcţii episcopale, îi ceartã nu numai pe teologi, ci şi pe regi şi pe abaţi. A fost un monah pe baricade, combativ, într—o vreme care avea, cred, mare nevoie de aşa ceva.
A fost stareţ vreme de 38 de ani. A studiat Biblia şi pe Pãrinţi. Precocele lui gust pentru literaturã se regãseşte, se confirmã, se reconstituie pe un plan mai înalt şi primeşte un înţeles superior şi aparte în privilegierea ‘Cântãrii …’, a spiritualitãţii epitalamului biblic. E limpede cã ştia sã converteascã oamenii, sã predice, sã sfãtuiascã, sã propovãduiascã, sã îndrume. Era un intelectual, şi un mare exeget. Era deasemeni şi un polemist, polemica şi denunţarea îl aţâţau, era necruţãtor şi straşnic. Veacul al XIII—lea, ce în curând avea sã vinã, a fost unul formidabil; istoria ne spune cã nici veacul XII, cel în care a lucrat Sf. Bernard, nu a fost de lepãdat. Ele sunt cele douã secole ale Renaşterii creştine. În istorie lucreazã omul, nu principiile, de aceea omul e mai important, în mod imediat, în registrul nemijlocitului, decât sunt principiile care—l inspirã şi animã. Dacã sc. XII nu a fost chiar deplina Renaştere creştinã, atunci, în orice caz, a pregãtit—o şi a mijlocit—o. Istoria Bisericii, iar pentru creştinãtatea aceasta medievalã istoria Bisericii se identificã cu istoria societãţii catolice, nu urmeazã cãile oamenilor, ci pe ale Lui Dumnezeu.
În Bernard avem un frate în Cer, un frate puternic, ale cãrui ajutor şi îndrumare sã le cãutãm. Prin Botezul catolic, fiecare a primit dreptul de a—l privi pe Bernard de Clairvaux ca pe un frate al sãu.