Din viaţã

Cãutarea Lui Dumnezeu în cele mãrunte; însã nici asta sã nu fie ceva ostentativ, altfel cãutarea e falsificatã şi înlocuitã cu o abstracţie.
Trãdarea fiinţei şi trãdarea Lui Dumnezeu. Cred cã Iisus şi Biblia învaţã fidelitatea nemãrginitã faţã de o persoanã.
Mai mult, Iisus e Cel care a poruncit cu toatã stricteţea iubirea de aproapele. Dintr—un motiv sau altul, oamenilor le e fricã de propria umanitate, îşi falsificã mintea şi pretind a nu gãsi în NT umanitatea, omenia care, de fapt, se aflã, plenar, acolo. Iisus a vorbit despre iubirea de aproapele pânã la darea vieţii; a poruncit iubirea de aproapele, a dat ca exemplu iubirea mundanã, iubirea naturalã. O religie estropiatã, ‘supranaturalizantã’, a ‘deznaturalizat’, a ‘scrobit’ aceste versete—şi gândurile care le corespund, şi sentimentele.
Existã gânduri care alieneazã—şi gânduri care împacã şi ‘aduc laolaltã’.
§
O viaţã coerentã şi raţionalã—spunea rãposatul Hadot.
§
În ce fel îmi formuleazã religia, viaţa, în ce fel e sintaxa vieţii mele.
§
Ca Vasquez ar fi trebuit sã scriu şi eu. Nu am fãcut—o.
Dezlânarea.
Dezlânarea şi cârpãceala.
§
Nimic n—a lãsat urme, fiindcã nimic n—a existat. Era ignoranţã, nu moderaţie.
§
Cârpãceala existã şi guverneazã la toate nivelele.
§
Poate sã fie deconcertant—însã e interesant, viu şi sincer.
§
Literatura—romanele, poezia—ca prilejuri de a vorbi—poate vasquezian—despre frumuseţe. Nu altul poate fi subiectul criticii literare.
§
Sb. m—am gândit la poezie, la vocea şi la mintea evreului argentinian, şi la semnificaţia saluturilor de joi şi de vin..
§
Eu am un viitor. Dezlânarea îl poate preface în zgurã, în pleavã.
§
Hruba discuţiilor religioase, nesemnificativul controverselor minuţioase.
§
Lucruri cãrora credeam cã le—am întors spatele.
§
Discutabile din perspectiva filozofului, a metafizicianului, nu a ţârcovnicului, nu a paracliserului.
§
Posibile, de fapt, şi fãrã slinul ghettoismului, fãrã jegul enclavizãrii.
V. marii modernişti.
§
Rarefierea. Dezlânarea. Cârpãceala. Plictisul. Îngrãdirea. Minimalul. E vorba şi de complacere—complacerea în clisos şi lezant.
O existenţã foarte necatolicã şi surghiunitã.
§
Gândirea e alunecoasã. Asta explicã ‘scãpãrile’, erorile, derapajele.
§
Hispanicul, vârsta şi ‘Morgan’; ce e descalificant, balastul.
§
Realitatea de iascã, realitatea de cremene, realitatea de criţã.
§
Cãderea Constantinopolului îţi sfâşie inima şi azi, dupã aproape şase veacuri, iar amploarea catastrofei duce cu gândul la ‘Facerea’ 18 (intervenţia lui Avraam pentru cruţarea Sodomei).
Nici mãcar domnia unui Împãrat bun şi viteaz n—a mai putut întoarce sorocul Imperiului.
§
A impune. Respectabilitatea.
§
Inclusiv din orgoliu, bizantinii încetaserã de mult sã îi mai înţeleagã—şi sã vrea sã îi mai admitã sau înţeleagã—pe apuseni.
§
Frumuseţea îi apare ca lipsitã de o sintaxã numai vieţii dezarticulate, numai vieţii dezlânate; aceasta e incapabilã sã simtã sintaxa frumuseţii, ‘istoria’. Numai acesteia îi apare frumuseţea ca întâmplãtoare, ca arbitrar situatã, etc..
§
Sintaxa frumuseţii, prezenţa ei.
§
Pictorii—la GS, PC, EMC.
§
Geografia.
Geografia şi poezia.
Geografia mângâie inima.
Pragul, tãrâmul; tangibil.
§
E ACEEAŞI paralizie şi dezlânare.
§
Agerimea.
Vasquez, cititor de religiologie, etnografie, ‘antropologie culturalã’, genul de balast de care m—am dezis de la 25 de ani. Eliade, Dna. Deren, Ginzburg, Michael Carroll, Culianu sunt exemple de literaturã savantã cititã de hispanic; el le trateazã şi drept cãrţi de gândire, adicã îl intereseazã şi concluziile autorilor, nu le trateazã numai ca pe izvoare de documente.
§
JG—casã, carierã, lecturi, Loara, a cãlãtori, haine, dezbãrarea, asanarea.
§
Realitatea trebuie recunoscutã în simbolurile artei—nu reconstruitã pornind de la aceste simboluri. Arta e absolut insuficientã pentru a permite reconstruirea, ‘aflarea’ realitãţii; realitatea poate fi numai recunoscutã, dupã ce experienţa a existat. Arta nu suplineşte experienţa—cum ar face—o? Înţelegerea artei presupune experienţa. Experienţa necesarã nu poate fi luatã din artã.
Arta, arta realã, simbolicã, nu îşi poate fundamenta propria înţelegere—nu poate suplini experienţa. Experienţa vieţii trebuie s—o preceadã pe aceea a artei. Altfel, omul nu va regãsi în artã decât iluziile pe care le aduce cu sine.
§
Ispita arbitrarului vs. nu pot nimic împotriva ….
§
Eu lâncezesc—în dezlânare şi cârpãcealã—lingav—sleit. Şi la ce a dus asta?
§
Îngerii—la care se referã Iisus—nu trebuie priviţi ca oameni asexuaţi, nu trebuie înţeleşi ca oameni incompleţi, mutilaţi. Nu acesta e sensul îngerescului; nu asta transmit documentele VT. Îngerescul n—are nimic de—a face cu eforturile de continenţã ale oamenilor. Îngerescul nu e o formã de abstinenţã. E o organizare a vieţii spirituale—care, în cazul lor, e una neumanã—pe alte coordonate.
§
Poezia şi literatura fantasticã—la evreul argentinian, la JG—şi la ‘Morgan’. Visul şi subconştientul, fantazia şi romanescul.
§
Schimbarea la Faţã, schimbarea vremii. Sf. Ilie.
§
Omul alienat—şi omul regãsit, aflat.
§
‘Delia Elena San Marco’, pag., articolul, ed., dum., joi, iluzia mortalitãţii, festa. Şofat; vârsta; 2 x vârsta; marţi; Iisus, ed. ‘Dialogurilor’, teologul. Cf. dum.—ed.—derapaj.
§
Limitãrile pãgânilor—în cosmologie, în esteticã, în metafizicã.
V. Tresmontant şi Gilbert despre limitãrile lui Aristotel. Obiecţii venite de la aristotelicieni, critici ale aristotelicienilor, nu ale adversarilor Stagiritului.
§
Aşa cum pentru rãul pe care mi l—am fãcut eu gãsesc factori explicativi, ei existã şi în cazul celor care mi—au fãcut rãu; ‘responsabilitatea’ lor e şi ea dizolvabilã în mecanisme, în factori explicativi care situeazã cauzele acţiunii în domeniul unor forţe impersonale, aşa cã nu mi—e mai greu sã le—o iert lor, decât mie. Au fãcut rãul aşa cum l—am fãcut şi eu—ca marionete.
§
Rãutatea unei tembele labile emoţional, instabile nervos.
§
Modernii au de spus lucruri mai încurajatoare despre iubire; şi anume, nu modernii—ci postbelicii. Abia la ei se întrezãreşte ceva pozitiv—nu mai e alienarea abruptã.
§
Tendinţa e dezlânarea. Dezlânarea, cârpãceala, neisprãvirea.
§
Întâi vanitate, apoi milã şi fricã.
§
A analiza eseuri, nuvele, articole, poeme. Listate.
§
Cine a introdus glacialitatea.
§
Mundanitatea. Când vorbesc despre o moralã laicã, mundanã, despre morala MEA laicã, vreau, de fapt, sã spun: o moralã nemaniheistã, raţionalã—şi mã gândesc la Arturo Vasquez—atât pentru semnificativul eseurilor lui (la antipodul balastului, al rutinei)—cât şi pentru gestul lui decis şi viril, pentru cãutarea lui, pentru francheţe şi limpezime. Uman, moral, îmi e superior.
Moralã a catafatismului, a empiricului, a geografiei şi experienţei, a mundanului, a nealienãrii, a raţionalului.
Mai rea decât prefãcãtoria pentru alţii, e aceea pentru sine însuşi.
Valorile mundane tolstoiene—la care se refereau atât Dna. Y., cât şi JG.
§
Eu toatã viaţa am cãutat şi am aspirat sã trec neobservat, sã mã fofilez neobservat, sã mã strecor cumva.
§
Caut sã vãd anual câte douã ţãri europene.
Rãmân—latinii, geografia, muzica, scrisul, câţiva oameni aparte, cititul, poezia, vârsta.
§
Într—un fel, eu am trecut, ca şi Arturo Vasquez, de la religie, la religii.
§
Existã o atitudine manifestã, realã, a scrierilor lui Tolstoi—a unora din scrierile lui—care e alta decât atitudinea conştientã şi programaticã a pedagogului tolstoian detestabil.
§
Admitem cã Balzac, Beyle, Dickens vin din semidoctism, din veleitarism cultural, etc.; cã scrierile lui Tolstoi spun altceva decât spunea omul. De ce n—ar fi acelaşi lucru valabil şi pentru autorii sc. XX? Scrierile—dincoace de tezism, etc..
§
Decepţionant e cã Vasquez le acordã credit ‘istoricilor ideilor’, istoricilor filozofiei celor mai banali, mai anoşti. Cã le preia, cu respect, concluziile, cã îi crediteazã cu o înţelegere profundã a celor discutate, cã e mândru sã le citeascã volumele.
§
Rãmâne, însã, tendinţa lui de a afirma valoarea descoperirilor religiologiei sc. XX, semnificaţia filozoficã a concluziilor unor religiologi.
§
Iubirea de care se învrednicesc şi urâţii, şi cei urâţi.
Suicid, apostazie, nãdejde.
§
Când apar, într—o culturã, istoricii\ cronicarii care sunt şi desãvârşiţi scriitori, portretişti, psihologi, etc. (latinii; francezii sc. XVII—XVIII, englezii sc. XVII). Din sc. XIX e altceva, scrisul istoriei devenind o întreprindere universitarã, o francizã a universitarilor, iar memorialistica politicã decãzând, pierzându—şi incomparabila vigoare pe care o avusese.
§
A îi citi pe profeţi.
§
‘Orânduirea burghezã’ şi vlaga scrierilor istorice. Ceva a rãmas, fie şi la nivelul analizei. V. Marx—Simmel, Noica şi Gracq despre Marx; Revel; Gracq despre Marx, Lenin şi Troţki (continuatori ai robusteţii gazetãreşti a patriarhului materialismului dialectic).
§
Vasquez scrie despre arheologismul lui Pico şi Luther—ca înrudite. Putea sã evoce, însã, şi elitismul militant şi arogant al franciscanilor, un alt soi de arheologism, mai intuitiv (şi poate cã mai puţin savant, sau nu aşa de savant—decât acela al lui Pico, în orice caz)—un alt fenomen de decadenţã de pe pragul modernitãţii.
Cui îi plac genealogiile, va gãsi, dealtfel, îndãrãtul lui Luther, obtuzul nominalism al unui franciscan ilustru, Occam. Deşi monah augustinian, Luther vine din teologia franciscanilor —şi a fost la cuţite cu dominicanii.
§
Palamism, franciscanism, occamism, nominalism, luteranism.
§
Subiecte nedemne.
§
Adevãrul nu e niciodatã cel al caricaturilor şi al butadelor, al etichetelor, ci numai acela al nuanţãrilor, al lipsei de tendenţiozitate.
§
SF, romane japoneze, poezia.
§
JG—Ralea, ME—evreul interb.—articole—‘Morgan’ şi hispanicul—semnificativul—originalitatea neîngrãditã—a scrie—definitor.
§
Învierea trupeascã e gestul plin de gingãşie şi originalitate al Lui Dumnezeu, dreptatea fãcutã de Dumnezeu frumuseţii şi creatului. Deasemeni, o acordare profundã la intuiţiile umane.
§
Arta şi frumuseţea sunt subiecte distincte, însã conexe; arta fiind frumuseţea artizanalã—însã nu finitã, nu cantonatã la resursele umanului, nu ‘oglinda omenescului’.
Arta e ea însãşi intuitivã şi metafizicã (în mod nenoţional).
§
Tãmãduirea de maniheism, de spiritualism, de excese.
§
O ameţitoare irosire.
§
Sleit de irosire.
§
‘Morgan’. ‘Morgan’ şi hispanicul—cu ce ies—a merita. A testa.
§
A mã mulţumi sã fiu—dacã nu direct la ţintã—mãcar pe drumul cel bun, în direcţia bunã.
§
O acordare mutualã de bucurie.
§
Reperele lui ‘Morgan’: Verne, Dickens, Carroll, Trollope, Wells, victorienii; ‘Trollope, Kipling şi Wells’, spune undeva; Stroheim, Lang, Hitchcock.
Merge când pe cãrţi, când pe autori; nu îi place sã reciteascã, recititul.
§
Iisus recunoscuse religia la sutaş, la vãduva sãrmanã, la pãcãtoasa intratã în casa farizeului; ceea ce are prea puţin de a face cu iniţieri, misterii, etc.. Întâlnirile lui Iisus sugereazã exoterismul. Nu mi se pare cã Iisus credea în necesitatea vreunei iniţieri ezoterice. Astfel de iniţieri ezoterice pot fi pedagogice, au o funcţie retoricã, nu corespund vreunei necesitãţi reale. Iniţierea necesarã convertirii este iniţierea prin experienţã. E bine cã Biserica nu a deraiat în vreun cult misteric, în vreun ezoterism pompos şi zadarnic.
§
Interacţiunea trebuie sã fie aceea cu un duhovnic existent, viu—nu cu ‘manuale de spovadã’.
§
Când se porneşte numai de la ceva vag şi inexact.
§
Ficţiunea gândirii, ca independentã de acţiune şi de practicã; gând inspirat de un eseu al lui Vasquez, ‘Ieşirea din pustie’ (despre principiile religiologice din ‘Adevãr şi toleranţã’).
Se face din ‘gândirea’ astfel izolatã, un templu sau un idol. Acţiunea devine o pleavã, ceva în subordinea gândirii, ceva complet aservit şi ‘aplicativ’. Cãci se postuleazã o falsã autonomie şi supremaţie absolutã a gândirii divorţate de acţiune, de interacţia practicã.
Cred cã moderniştii catolici francezi intuiserã, cu teoriile lor ‘pragmatiste’, ceva; ceva despre posibilitãţile de cunoaştere prin acţiune, etc., ca şi despre precaritatea gândirii insulare, izolate. Nu ştiu cât de departe au dus analiza—şi nici mãcar de unde—au început—o, sau ce vroiau de la ea.
§
M—am pus rapid la punct cu ‘camerele’, hãrţile, transportul, ponturile turistice; chiar cu o anume dexteritate. Diferenţa e aceea între a nu şti nimic şi a şti ceva, ceva elementar, câteva noţiuni.
§
Nefanatizat—în anii de la începutul sc. XX se putea afla câte ceva despre religie şi de la Bloy—şi de la moderniştii francezi.
§
JG şi evreul argentinian—poezia—sb., poezia—proza fantasticã—hispanicul şi ‘Morgan’ —semnificativul.
§
Când creştinismul nu mai e resimţit ca adevãr absolut, în exclusivitatea lui.
§
Bloy avea o idee foarte înaltã despre Papi—şi era cât se poate de nemulţumit/ scârbit de Papii din vremea lui. Existã, la el, aceastã atitudine medievalã.
§
Rohmer, ‘Morgan’, Vasquez, ‘catolicii altfel’, catolicii neaserviţi şi nefanatizaţi.
§
SF, poezie, dramaturgie, literaturã de aventuri şi pentru copii.
Ceea ce ocazioneazã reflecţia—un aforism, un precept, etc..
§
‘Morgan’ se identificã drept vernian, dickensian, carrollian şi cititor al victorienilor. Gracq nu ‘mergea pe autori’, şi recitea mult, îi plãcea recititul.
§
Vrãjesc, farmec femeile nu fãcând, ci fiind.
§
Am redevenit scottian—mai întâi, teoretic, la recomandarea lui RLS—apoi, în fapt, cu ‘Guy Mannering’. Mai întâi în teorie, urmând o recomandare—grila lui RLS; apoi şi practic.
§
Salatã, pâine, tocanã, ardei, ouã.
§
‘Confirmarea’, falimentele.
§
Reluarea, ca abolire a timpului şi ca reversibilitate, ca ieşire din fluxul univoc.
§
Gibson, Scott şi Bonciu.
§
Abolirea fluxului distrugerii, a curgerii blestemate.
§
Empirism salutar.
§
Existã ceva josnic în a nu cãuta sã le faci plãcere celor cãrora trebuie şi care meritã. În crispare existã ceva josnic.
§
Sunt lucruri niciodatã începute prea devreme, niciodatã luate prea din timp, niciodatã prea timpurii.
§
Altora le vine mai uşor sã fie convenţionali; una e când în spatele convenţionalitãţii se aflã patimi şi ipocrizie, alta e când se aflã originalitatea, infinit mai greu acordabilã la canoanele convenţionalitãţii.
§
Faptul de a fi om de gust este mai întâi o funcţie hedonicã şi privatã, decât una publicã; iar privind utilitatea publicã a judecãţilor omului de gust, cred cã aceasta provine mai degrabã din argumentare decât din concluzii, intuiţia ca atare nefiind una comunicabilã, aşa încât cei care nu sunt oameni de gust nu pot sã beneficieze de ea. Intuiţia în sine, cea care face omul de gust, e netransferabilã. Din aceleaşi motive, gustul e, totuşi, o chestiune de elitã, de grup restrâns. Rezultatul aprecierii estetice nu poate sã fie transmis ca un rezultat ştiinţific; e neobiectivabil. Cei care nu au gust nu pot beneficia (decât în micã, poate neglijabilã mãsurã) de aptitudinea celor care îl au. Concluziile gustului, intuiţiile sale nu pot fi transferate. Gustul e educabil, însã nu transferabil; şi el e totuna cu aprecierile sale. Nu pot fi preluate rezultatele aprecierii operate de gust, în absenţa acestuia. Tocmai gustul e facultatea jubilatorie; rezultatele aprecierii n—au nicio noimã, în absenţa tocmai a organului care le—a fãcut posibile. De aceea ‘utilitatea publicã’ a criticului de gust mi se pare discutabilã şi chiar iluzorie. Concluziile estetice rãmân teoretice, abstracte, în absenţa facultãţii care le—a fãcut posibile; ori tocmai aceasta se admite cã le lipseşte celor care ar trebui sã fie beneficiarii serviciului public al ‘omului de gust’. Sesizaţi paradoxul?
Interesul major al faptului de a fi om de gust constã în posibilitatea privatã de a se bucura de calitate. În rest, trecerea de la intuiţia directã, la pedagogie, rãmâne ambiguã. Interesul public al concluziilor estetice ale omului de gust ar trebui sã constea în valabilitatea argumentaţiei obiective. În parantezã fie spus, adesea e datã drept argumentaţie esteticã expresia anostã a unor preferinţe neelucidate argumentativ. Omul de gust ar trebui sã poatã atrage atenţia asupra unor elemente desemnabile. Sã poatã desemna merite—sau defecte—ale obiectului analizat.
Fie spus şi cã intuiţia la care ne referim nu e neapãrat una instantanee; ea poate avea o procesualitate, poate consta într—o limpezire, într—o analizã, etc.. Ceea ce e dat în intuiţie nu e dat neapãrat instantaneu, dintr—o datã. Poate sã existe o modulare intelectualã a procesului intuitiv, o prelucrare şi reajustare.
Ce interes pot prezenta, pentru omul lipsit de facultate esteticã, nişte rezultate la care el însuşi nu a putut ajunge? Ce interes pot sã prezinte rezultatele ca atare, în absenţa modalitãţii de a ajunge la ele? Ce poate învãţa publicul de la omul de gust?
Ei bine, cred cã poate sã înveţe ‘mãcar câte ceva’. Unele lucruri le—ar putea fi, unora, accesibile. Însã utilitatea publicã a omului de gust nu e aceeaşi cu a savantului, fiindcã rezultatele primului sunt neinerţiale, netransferabile mecanic, nu se poate beneficia în mod inerţial de ele. A beneficia plenar de ele presupune posibilitatea de a ajunge la ele. De aceea, oamenii de gust scriu mai ales pentru alţi oameni de gust.
Criticii de gust pretind sã educe publicul. Ceea ce poate cã se şi petrece, cu condiţia sã avem o idee despre limitele acestei educaţii. Ideea ar putea fi cã, la unii inşi din public, existã mãcar unele schiţe, unele rudimente de gust; mai ales acestora li se adreseazã criticul de gust. Nişte premise subiective trebuie sã existe; nu se poate porni de la zero, adesea nici nu se porneşte de la zero, iar succesele pedagogice vor fi, bineînţeles, parţiale, incomplete, sporadice. Ceea ce îl poate învãţa omul de gust pe public este, mai degrabã, cum sã analizeze un obiect, cum sã îl discute, ce sã remarce, unde sã caute meritele, cum sã surprindã defectele, cum sã evalueze ansamblul—procedee mai ales analitice, însã dependente de existenţa prealabilã a unei intuiţii estetice vii.
Temperamentul, dispoziţia, prejudecata, animozitatea pot interfera cu judecata esteticã. De ele nu e scutit nici criticul de gust.
Pot rezultatele gustului sã pretindã la universalitatea cunoaşterii obiective? În fapt, ele o fac. Judecata de merit ar trebui distinsã de judecata de plãcere; cred cã oamenii se pot pune de acord asupra existenţei meritelor—nu şi asupra plãcerii date de acestea—ceea ce, printr—un cerc vicios, duce la punerea în discuţie a meritelor respective ca veritabile merite, etc.. Rãmâne, în orice caz, considerarea ‘gradului de plãcere’. Câtã plãcere e firesc sã dea cutare element estetic? Judecând în infinitatea intuitivã, gradul plãcerii depinde de datele individuale, de experienţã, etc.. Esteticul rãmâne o funcţie e experienţei, a personalului şi a individualului, demarcând şi obiectivitatea acestora. Esteticul e jalonul individualitãţii, prin semnificativitatea experienţei. Prin estetic se vede cã individualitatea e ineludabilã. Cã existã o originalitate, un necuantificabil.
§
Greoaie, dezlânatã şi neinspiratã.
§
Lingvistica, martor al dezvoltãrii limbii.
§
Eseuri—ambele bloguri—cartierul—lista—JG şi evreul sudamerican—poezia—sb.: poezia—hispanicul şi stripologul francez.
§
Ca între iubiţi.
§
Eseuri; regizorul; embleme; sem. VII; autorii.
§
Ce—am fãcut?
Mi—am refuzat şi mie—şi le—am refuzat şi lor.
§
Poezia, romane, asiaticii, nuvele, dramaturgie, SF, genuri, cãrţi de aventuri, romane japoneze; nuvele—ca la Ep.. Alura hedonicã şi estetizantã. Spiritualitatea monasticã, inadecvatã unei existenţe laice.
Ca un fel de articole sau conferinţe borgesiene despre poezie, despre câteva versuri.
Principiul estetic este neancilar, e suveran. Nu e vorba despre artã ‘în serviciul’ a altceva.
§
Cum am ajuns sã citesc bloguri? Am început cu Teachout—de la care, am trecut la blogurile recomandate de Teachout.
§
Trecerea de la subiecte religioase, la subiecte de artã/ literare/ estetice, şi la literaturã ca atare, la eseisticã.
§
Primul blogger citit de mine a fost Teachout—Teachout şi colaboratoarele lui.
§
Analize de poezie borgesiene. Inclusiv ca gust literar suprem, neconcesiv.
§
A scrie frecvent despre muzicã, poezie, sentimentul lui Ozu, tonalitatea aceea. Rezistenţe înfrânte.
Cartierul. Etica.
§
Un simţ borgesian al poeziei. Ceea ce nu pretinde mizeria. Parafraze. Şi un crez surrealist.
§
Vasquez afirmã cã Îl cautã pe Dumnezeu (absolutul) în ‘cele mãrunte, cele frânte şi cele frumoase’. Cautã absolutul în ceea ce e mic, în ceea ce e frânt, în ceea ce e frumos. Memorabil crez.
L—aş repeta şi eu.
§
Vorbea despre dimensiunea esteticã, îl cita pe Ficino şi enunţa cãutarea absolutului aşa cum o înţelege el.
§
Nu tuturor le spune ceva frumuseţea; adesea, nici celor care scriu sau dizerteazã despre ea. Poate cã la fel e cu sfinţenia.
§
Cei cinci bloggeri capitali (cei trei ortodocşi americani, hispanicul şi fostul boem).
§
Cãutarea frumuseţii e legitimã, a frumuseţii reale, existente, realizate; nu în beţie, ci în moderaţie, în echilibru—în apolinism. Ceea ce învioreazã inima, ceea ce aduce la viaţã, ceea ce dezmorţeşte.
§
Cine spune Rozariul zilnic are mai multe în comun cu un benedictin—sau chiar cu un atonit—decât cine se viseazã benedictin, fãrã a—şi spune Rozariul.
§
Aşa cum, de fapt, cred cã Biserica s—a comportat cât s—a putut de bine în vremea proceselor ereticilor, în aceea a persecutãrii moderniştilor, etc., la fel cred cã, dupã Vaticanul II, Biserica, în ansamblu, se poartã cât de bine e posibil.
Invers, nu pot sã mã indignez de conduita Bisericii în etapa post—conciliarã şi sã o accept pe aceea din perioada proceselor de erezie, a colonialismului, a crizei moderniste. Nu cred cã riposta Bisericii a fost mai inspiratã atunci, decât acum; la fel pentru lichidarea pãgânismului greco—roman, etc.. Într—un sens, tot lamentabil a acţionat şi atunci. Eroarea ‘de stânga’ nu e mai abominabilã decât aceea ‘de dreapta’.
§
Platon citit de Plotin, Schopenhauer şi Weininger.
MP, francezii—boala de ochi—biografia, ed..
§
Mitul la Plotin, şi parabola la Iisus—mai general, mitul la greci şi parabola la semiţi. Euristic, parabola mi se pare superioarã.
§
Parabola nu pretinde nici eşafodajul, nici superstiţiile, nici amãgirea, înşelãtoria. Se comunicã mai bine, mai simplu şi mai neambiguu prin parabole.
§
Limitele, afirmarea limitelor şi firescul lor. Cei vechi erau deopotrivã conştienţi şi mândri de limitele lor. ‘Dezmãrginirea’ e o tendinţã adusã de romantici. Unui francez nu îi displãcea ideea cã fiinţa lui are coordonate—limite care sunt şi energii. Romanticii au adus fobia limitelor, repudierea limitãrii, înţeleasã ca ‘mãrginire’, ca handicap.
Pentru clasici, nu era aşa. Nu i—ar fi surprins sã li se spunã cã au limite; dealtfel, o ştiau ei înşişi. Dar limitele însemnau precizarea fiinţei. Erau bastioane, nu gratii. Clasicii credeau în limitare. Constatarea limitelor nu îi învenina. O acceptau.
§
Marele eveniment soteriologic, evenimentul mântuitor este Întruparea; o spun Fer. Ioan Duns Scotus, Sf. Andrei Criteanul, Crãciunul şi Chesterton, etc.. Prin aceasta e transformat neamul omenesc.
§
Sigur cã trişãm, cã avem standarde duble şi cã, de fapt, le cerem necreştinilor mai mult decât le cerem creştinilor—cã le pretindem şi le impunem un standard de autenticitate care creştinilor le e acordat mecanic, magic, automat, la standarde mai scãzute.
§
Se ajunsese la un fel de filozofie naturalã (înafara Revelaţiei), însã imperfectã, şovãitoare, parţial falsã.
Aşa cã nu exista o adevãratã cunoaştere a Lui Dumnezeu printre pãgâni—în pofida irenicismului unora dintre întâii creştini, care credeau cã şi pãgânii au ajuns la cunoaşterea Lui Dumnezeu.
Filozofia naturalã a pãgânilor era una insuficientã şi amestecatã cu eroare, cãci provenea de la oameni.
Nu conteazã cã unii creştini timpurii au susţinut existenţa unei cunoaşteri naturale a Lui Dumnezeu de cãtre pãgâni; conteazã cã tendinţa principalã a creştinismului nu a reţinut aceastã tezã, iar revenirea la ea ar fi încã o dovadã de arheologism.
§
Dumnezeu nu va da de smintealã iubirea oamenilor, nu o va arãta ca smintitã.
§
Cultivarea umanitãţii—prin citirea neoplatonicienilor, spune Vasquez. Faptul cã citirea neoplatonicienilor, antici şi renascentişti, îl poate face mai bun pe om. Cã e un exerciţiu moral.
§
Dumnezeu nu va arãta iubirea oamenilor ca superfluã.
§
A fi grec. Însã ca şi cine? Ca palamiştii bizantini, ca neoplatonicienii, ca hermetiştii renascentişti, ca grecitatea cam fictivã şi eupalinicã a lui Cãlinescu şi poate chiar Valéry?
Grec e şi clasicismul aprioric al lui Cãlinescu şi Barbu, şi ocultismul neoplatonician. Ambele pot descrie ‘esenţa greacã’. Cãlinescu îşi lua ca referinţã un apogeu cultural. Însã în alte aprecieri (Nietzsche, Vasquez) şi neoplatonismul tardiv constituie un fenomen de apogeu spiritual.
§
Adevãrul rezultã, reiese din comparaţii, din confruntare şi comparare.
Pãrinţii şi pãgânii.
§
A începe cu Pãrinţii platonicieni.
§
Cred cã şi lui Vasquez, şi lui Nietzsche, neoplatonismul tardiv, ‘decadent’, le apare ca mai bogat spiritual decât creştinismul. Rãmâne de vãzut cât de realã poate sã fie aceastã amploare. Era spiritualitatea ultimilor pãgâni mai bogatã decât aceea creştinã?
Obiect de deriziune cât timp a existat, pãgânismul a fost regretat mult, la dispariţie, a lãsat regrete. Au râs de el câtã vreme existase; l—au regretat când era pe cale sã disparã. Cu toate cã, poate, dispariţia lui era inevitabilã. Intelectualii care—l subminaserã cu dispreţ s—au aflat, dintr—o datã, trup şi suflet de partea lui. Încercaserã sã—l menţinã, artificial, în viaţã, dupã ce fãcuserã tot ce le—a stat în putinţã pentru şubrezirea şi chiar eradicarea lui. Trãdat de intelectuali, a fost revendicat tot de ei.
§
Cazurile lui Rozanov, Eliade. Nu e vorba despre sincretism—oricum, nu despre sincretism vulgar, stupid.
§
Câţiva Pãrinţi—cãrţile sapienţiale—Beyle—izvoare—ca la A. şi la JG.
§
E interesant cã Pãrinţii (mãcar greci) nu au deloc, la Vasquez, locul pe care—l au câţiva neoplatonicieni—fie pãgâni, fie renascentişti.
§
Discreţia spiritualitãţilor acestora necreştine cu privire la ascezã mã face sã cred cã nici n—o practicau cu prea mult zel.
Poate cã nu era numai o ascezã ‘din vârful buzelor’, însã locul acordat subiectului e, totuşi, simptomatic—pare mai mult o formalitate. Nu cred prea mult în asceza şi ‘purificarea’ alchimiştilor şi a ezoteriştilor.
§
Unii au nostalgia splendorii pãgânismului muribund. Lipsa de vitalitate a fenomenului trebuie sã fi fost, totuşi, destul de evidentã. Ironia sau Providenţa au fãcut ca tocmai pãgânismul acesta final sã contribuie, teologic, la creştinism.
§
Letargia—a face ceva—a schiţa—a da iluzia acţiunii.
§
Când exclusivitatea e resimţitã ca restricţie, nu ca adevãr.
§
Sunt de acord cã nu e datã o metafizicã bunã a venerãrii icoanelor; cã venerarea icoanelor, a imaginilor este ortopraxie, însã explicaţia metafizicã nu e nici convingãtoare, nici la obiect.
§
Sau poate cã blamez aceastã metafizicã iconodulã fãrã a o cunoaşte.
§
Ceea ce încearcã sã—mi spunã Dumnezeu este sã fac ceva cu viaţa mea, sã mã decid ce fac cu viaţa mea.
§
Situam cãutarea prea sus—nu în direcţia fundamentelor existenţei practice.
§
O existenţã umanã e un rând al Lui Dumnezeu; însã acest rând poate fi deformat prin greşeala omului. Nu trebuie cãzut în fatalism; Dumnezeu nu va scrie rândul aşa cum o vrea, ‘orice—ar fi’. Omul poate contravene intenţiei dumnezeieşti. Rândul poate fi stricat. Numai când omul consimte activ, duce Dumnezeu rândul la capãt; altfel, rândul poate fi distorsionat. Realizarea intenţiei dumnezeieşti nu e fatalã sau inevitabilã; scrisul Lui Dumnezeu nu e recognoscibil ‘orice—ar face omul’. Omul poate sã împiedice lucrarea Lui Dumnezeu. Omul poate coopera—sau refuza cooperarea. Omul poate fi refractar. Nu existã constrângere la mântuire.
Mi—ar plãcea sã pot spune cã viaţa mea este un rând al Lui Dumnezeu; sunt conştient, însã, cã e posibil sã Îl fi împiedicat pe Dumnezeu sã scrie. Cã se poate sã fi contravenit caligrafiei divine, sã o fi stânjenit—caz în care rândul nu mai apare aşa cum îl vrusese Dumnezeu.
§
Tatonãri la împlinirea a 11 ani—pe un roman al lui Zincã, nãdejdi la 12 ani—şi formidabilii sâni ai de—acum liceenei, pofta la 12—13 ani (nevasta lui Delon; Renoir; Gib), înfrigurarea la împlinirea a 13 ani—transfigurat de brutalitatea unei întâi îndrãgostiri, colega la 14 ani, decizia la 14 ani, blonda la 16 ani. Eroarea mea fusese de a pune persoanele înaintea iubirii; în mine nu primau ideile, practice, de iubire şi împreunare—ci defectele ofertelor.
De la 14 ani—defetismul, neîncrederea, mizeria.
Primele emoţii sexuale—nu înainte de a fi împlinit 11 ani, când citeam romanul lui Zincã. Mai desluşit—peste alte 21 de luni—cu pictorialul nevestei lui Delon.
§
Dumnezeu scrie vieţile oamenilor—însã aceştia Îl pot, vai, împiedica.
§
Eram un copil religios şi ipocrit, reprimat şi ignorant; nu am avut gândul împreunãrii pânã a fi împlinit 11 ani (rãmânând numai o hârjoanã cu colegele, pe care le gãseam drastic neatractive, la 10 ani, şi fetiţa întâlnitã la o petrecere, pe la 9 ani; însã vorbeam cu fetele, îmi displãceau urâtele, pretindeam cã o iubesc pe Anca C., o conduceam pe ALK, o colegã cu nume nemţesc). Vrusesem, de la 7 ani, sã vãd tinere goale—şi vãzusem, pe ambele verişoare, pe care şi la 22 de ani le—am vrut mult.
Registrul dicibilului, şi al fezabilului/ tangibilului—corelate direct, în mintea mea, ceea ce s—a dovedit a fi cam lipsit de tact.
De la 13 ani am ştiut, teoretic, ce vreau—iar de la 14, mã şi decisesem.
§
Constatare şi exagerare. Realitate şi caricaturã.
§
Lecturi, studiu, iubire, ‘noviciat’, carierã, activ.
§
Biologic vorbind, biopsihologic, copilãria e numai o vârstã de tranziţie, permeatã tot mai evident de impulsuri sexuale, de tendinţele hedonicii sexuale; nu e defel o citadelã a unei atitudini angelic—asexuate, dezinteresate sexual, etc.. Acestea sunt ficţiuni burgheze.
Nu existã o individualitate a asexualitãţii, ci numai treptele unei sexualizãri progresive.
§
Adevãrul e tot adevãr, de la oricine—ar veni.
§
Ulterior, lehamitea, lipsa tenacitãţii erotice: cu Gabi, cu Lãcrã--, cu Cristina R. (de la Huşi, pipiţa interlopului), cu Cristina M., cu Mirela, cu Dna. D., femei care îmi plãcuserã sau mã interesaserã, apoi o resemnare zgribulitã, la un pas de a reuşi; indiferenţa la revedere.
§
Experienţa se capãtã prin interacţii.
§
Întâiele tentative de reformã: ’96—’97, Barbey, haine.
§
Din cele trei invective ale stripologului francez (despre douã romanciere engleze şi autorul de basme), Ep. crede la fel referitor la una din romanciere, şi îi poate fi contrapus stripologului, e antidotul în cazul romancierei victoriene şi al autorului de basme.
§
Bubuitul pasului legiunilor, zornãitul armelor, vacarmul maşinilor de luptã.
§
Sã vãd pe Columna lui Traian chipurile strãmoşilor daci, încremenite în piatrã.
§
A discuta poeme, piese, articole, eseuri, nuvele; listate.
§
În vieţile celor mai multor oameni, apogeul uman e acela biologic—adicã sexual; vârsta de apogeu e aceea a vigorii sexuale maxime. Condiţia omului e, în linii mari, condiţia lui sexualã.
§
Faptul cã sunt iubiţi şi bãrbaţii urâţi.
§
Clişeul ateismului savanţilor; mai frecvent la englezi.
§
Autorii ‘cu defecte’ pot fi discutaţi la fel ca Verne.
§
Subconştientul nu e inconştientul, ci un fel de semiconştient. Existã o gradare. Subconştientul e viaţa mintalã ‘mai puţin conştientã’. O viaţã mintalã a cãrei conştientizare e întrucâtva atenuatã. Ceva ‘nu întrutotul conştient’, o penumbrã, un vestibul. Nu e bezna ipoteticului ‘inconştient’.
Aceastã penumbrã a subconştientului e sediul unei creativitãţi necenzurate şi spontane; aici, spontaneitatea nu înseamnã arbitrar. Operaţiunile minţii subconştiente nu—s arbitrare.
Borges spune cã subconştientul e sediul creaţiei poetice; subconştientul şi visul.
Subconştientul e ceea ce, în minte, nu e limpede conştientizat, ci întrezãrit, ghicit, vag conştientizat. Activitatea subconştientului scapã servituţilor şi cenzurilor şi utilitarismului minţii conştiente. Originalitatea lui e mai deplinã. Nu e controlat de pragmatism, de aservirea faţã de nevoile practicii.
Infraconştientul e penumbra conştientului, un semiton. Contopirea cu el, cu lucrarea lui, e ‘starea muzicalã lovinescianã’, inspiraţia, descãtuşarea creativitãţii, regãsirea izvorului creaţiei.
§
Poezia, SF, literaturã fantasticã, subconştientul, nuvele (ca la Ep.), romane, asiaticii. Estetizarea.
SF—ca literatura fantasticã la evreul argentinian şi la JG. Nuvele: ca la Ep.. Subconştientul. Loara.
§
În Panihidã sunt recapitulate toate trei înţelegerile veterotestamentare: poezia efemeritãţii, a Ecleziastului; ‘somnul morţii’, de la Ap. Pavel; şi intrarea neîntârziatã în bucuria lãcaşurilor hãrãzite aleşilor. Toate aceste trei vederi sunt reprezentate. Omul revine în ţãrâna din care a fost zãmislit; rãposaţii dorm somnul morţii, în aşteptarea învierii, a resuscitãrii de la înviere; aleşii intrã neîntârziat în slava ce le—a fost hãrãzitã. E ilustratã pluralitatea de vederi prezentã şi în VT, şi în vremea Lui Iisus. Existã şi dezolarea amarã a Ecleziastului; şi împãcarea cu care e cunoscut cã rãposaţii ‘dorm’, odihnesc, aşteptând momentul revenirii Lui Iisus; şi jubilaţia intrãrii neîntârziate în Raiul fãgãduit, la rãsplata binecuvântatã.
§
‘Carnetul morganian’—formã potrivitã literaturii de consum şi lecturilor scurte (nuvele, articole, eseuri)—ca rubricile de recenzii pe scurt, de analize laconice—însã mai ales literaturii de consum i se potriveşte. La ‘Morgan’ place altitudinea neaşteptatã a câte unei observaţii.
Alteori, locul analizei îl pot lua descrieri, rezumate, articole expozitive, de prezentare. Acestea sunt cele douã forme: analizele la obiect, ca prefeţele faimoase ale lui Borges la cãrţile pe care le recomanda; şi rezumate, descrieri,
Literatura rãmâne interesantã, excitantã.
§
Eu nu mã modific, în ideea cã nici lucrurile nu se vor schimba; însã lucrurile se schimbã, contextele, configuraţiile empirice variazã, se schimbã, iar eu rãmân ‘în aer’. Crezul meu imobilist e infirmat de împrejurãri.
§
În Panihidã, se spune cã omul e lut şi redevine lut, se întoarce în lut, desfacerea în lut e partea lui; cã rãposaţii dorm ‘somnul morţii’, au odihna celor decedaţi; cã intrã neîntârziat în bucuria veşnicã, cea nepieritoare.
Sursele acestor reprezentãri sunt biblice; şi suntem neînvãţaţi sã ne reprezentãm Biblia ca pe un laborator, un laborator de idei concurente, de credinţe curente la o anumitã epocã, preferând, în schimb, sã vedem în ea un afişier de rezultate teologice şi de dogme—ceea ce ea nu e. În Biblie abundã astfel de tatonãri noţionale, de înţelegeri concurente. Nu existã un unison dogmatic. În privinţa evoluţiei postume numai, şi se pot cita trei reprezentãri divergente. Unele ţin de efemerul ‘istoriei ideilor’, de etnologia evreiascã. Biblia nu e o colecţie de oracole, infailibilitatea ei nu trebuie înţeleasã juridic. Existã, în ea, credinţe şi reprezentãri false, infirmabile teologic, tributare contextului semit.
Acelaşi lucru e valabil şi pentru ansamblul dispersat, uneori haotic, numit în Rãsãritul creştin ‘Tradiţie’; nu e important cã la un moment dat a fost afirmat un anume lucru—ci cã predania nu a reţinut acea tezã. Nu e bine sã ne prevalãm de un fapt izolat, sã supralicitãm un fapt izolat, sã—l facem sã însemne ceva ce nu poate însemna; tocmai faptul cã e sporadic îl condamnã, îl exclude, istoria religiei nu poate fi reinventatã. Credinţa Bisericii nu se poate rescrie pornind de la cioburi, de la fragmente izolate; ceva nu poate cãpãta semnificaţie retrospectiv, nu poate deveni normativ prin recurs. Altfel, ‘Tradiţia’ susnumitã tinde sã devinã nebuloasã şi manipulabilã, o fizionomie arbitrarã, la bunul plac al celui interesat. Tradiţia realã are o constituire istoricã, diacronicã, de care trebuie sã se ţinã seama; se ştie, cred, cât de şubredã a putut fi argumentaţia istoricã a sofiologilor. La fel şi pentru ideile pescuite de la nu ştiu ce mistici medievali; chiar dacã afirmaţiile care le sunt atribuite existã, decisiv e faptul cã mersul religiei nu le—a reţinut. Biserica e infailibilã în ansamblul şi în mersul ei, nu în ‘documente uitate’, în resurse bibliografice lãturalnice.
Revenind la Biblie, aceasta e un tablou, nu o sintezã dogmaticã; sau, mai exact, sinteza e surprinsã pe viu, e reprezentatã în mersul ei, nu în abstractul unor axiome teologice. Biblia seamãnã mai mult cu ODISEEA, decât cu Spinoza. Biblia nareazã şi reprezintã, înfãţişeazã. Preferã intuitivul, abstractului. Dã înţelegerea sub forma intuiţiei nemijlocite, nu a axiomei.
De aceea prelucrarea magisterialã, care inaugureazã, care e trecerea la altã ordine de discurs—acela teoretic.
§
Universul creştinismului rãsãritean nu este unul ‘estetic’ în sensul cã ar fi ornamentat, decorat; iar de pragmatic şi raţional, e în mai mare mãsurã decât protestantismul.
Nu de ‘estetica ornamentului’ e vorba.
Este un univers estetic în sens organic, arhaic, primar; ceea ce nu e un monopol al simţirii greceşti şi asiatice, ci caracterizeazã, în grade diferite, toate civilizaţiile neatinse de morbul secularismului post—renascentist. Universul protestant, iconoclast şi extravagant, a fost prima lume divorţatã de esteticul intrinsec al civilizaţiilor organice.
§
Când arta înceteazã de a fi cunoaştere, pentru a deveni ornament.
§
Icoana e cogniţie şi întâlnire, arta religioasã occidentalã e numai pedagogie. Mişcarea primeia e ascendentã; a celei de—a doua e descendentã. Prima iniţiazã, a doua popularizeazã. Prima e metafizicã, a doua e non—metafizicã.
§
Sofiologii ruşi au încercat sã—şi inventeze o tradiţie, sã însãileze o tradiţie a sofiologiei; la fel fac inovatorii apuseni postbelici, care semnaleazã locuri în scrierile unor mistici pe care Biserica nu i—a reţinut în primul rang, şi nu le—a dat niciun fel de normativitate.
§
O anti—arheologie, de resortul cãreia sã fie scrierile definitiv pierdute. O anti—arheologie, ca notare amarã a scrierilor pierdute.
§
Ideea de joi, paleta literarã a estetizãrii, înregistratã de blog (--ca imagine a estetizãrii, reflecţiei şi analizei, gândirii--) era inspiratã de hispanicul neoplatonician, cu toate cã direcţia era una proprie.
§
Anti—arheologia, ca bilanţ al scrierilor care s—au pierdut, disparate. Şi s—a pierdut atâta—începând cu cei mai mari autori antici, şi ajungând la filme ale lui Ozu …. Ceea ce supravieţuieşte din creaţiile culturale nu e un crucişãtor victorios, ci o epavã, resturile scãpate de anihilare. Se pierd manuscrise, arhive, hârtii, notaţii, scrieri nepublicate. Ceea ce subzistã nu e imaginea fidelã a ceea ce a fost creat. De aceea se spune cã imaginea e, într—un anume grad, întâmplãtoare, arbitrarã, nereprezentativã.
Ceea ce cunoaştem e ceea ce ‘s—a întâmplat sã supravieţuiascã’, nu ceea ce o merita.
§
Acum probabil mai bine de un an, îmi repugnaserã (prea) multele judecãţi negative ale lui ‘Morgan’, cu toate cã mã cucerise forma literarã a jurnalelor lui, a selecţiilor de jurnal pe care le face publice; repulsia faţã de aprecierile excesiv de negative, de tranşante, am avut—o şi în legãturã cu cârcotaşul Kurp, chiar cu Ep.. Obiecţiile pot fi formulate mai lejer, mai netranşant, mai nuanţat, mai într—o doarã, mai afabil. O criticã nu trebuie transformatã într—o lapidare.
§
Falsa penurie, iluzia paucitãţii, a penuriei.
§
A testa.
Nefanatizat.
Loara. Poezia—la Piru, la AP, la EB.
§
O judecatã e contracaratã de alta, îi poate fi prompt contrapusã o alta. Nu suntem reduşi la audierea unei singure pãrţi—nici a unui singur martor. Factorii erorii pot fi multipli. Un om se înşealã din felurite cauze. Nu poate fi creditat aprioric.
Nu se greşeşte numai dintr—o singurã cauzã; faptul erorii e cel care conteazã, constatarea erorii. Cauzele pot fi numeroase.
Etiologia erorii e adesea indecidabilã.
Nu mai putem afla sau şti de ce s—a înşelat cutare; iar paleta de cauze posibile e amplã.
§
Mi se pare cã sociabilitatea se aflã la temelia creştinismului (aşa cum duşul e începutul eticii); asupra acestui fapt mi—a atras atenţia predica despre ‘prietenia cu oamenii’, adicã predica vicarului, în dum. în care s—a citit negocierea lui Avraam. Prietenia biblicã cu Dumnezeu începe cu prietenia cu oamenii. Apropierea de Dumnezeu e precedatã de apropierea de oameni.
§
Am fost agresat, însã am agresat şi eu (Marlena, Anca, Andreea). Nu am fost mai leal. Am trãdat.
§
Existenţa—recapitulare şi reformã. Estetizarea.
§
Etica începe cu deprinderea duşului—şi, mai general, cu inodorizarea.
§
Nu mi se pare cã ‘iubirea de aproapele’ are, în NT, sensul abstract şi indirect pe care i—l dau unele mãrturii creştine—nici sensul exclusiv de serviciu sanitar, ceea ce e iar un reducţionism. Ca întotdeauna, primul sens al cuvintelor evanghelice e acela de bun simţ, accesibil, nu vreo distorsiune asceticã sau vreo escamotare alegoricã. Cred cã ea, ‘iubirea de aproapele’, are acest sens convivial şi civil pe care suntem tentaţi sã i—l atribuim—sociabilitatea pur şi simplu, compania agreabilã, altruismul afabil al sociabilitãţii. Cred cã Evanghelia e, mai întâi, o şcoalã de sociabilitate şi de luare în serios a sociabilitãţii, de centrare pe sociabilitatea salubrã, sãnãtoasã, stenicã. Nu trebuie sãrit direct la cazurile extreme, la îngrijirea bolnavilor, etc.—când existã, mai întâi, acest prim sens desluşit: afabilitatea care nu e formalã, nu exclude, ci analizeazã. Evanghelia învaţã gestionarea, şi nu eludarea relaţiilor umane.
Asceţii trec direct la aplicaţiile extreme; ceea ce e în acord cu starea lor. Însã existã şi o interpretare laicã, civilã a Evangheliei, pentru cei care trãiesc în lume.
Creştini ca Gilbert, Vasquez, Sigrist ilustreazã, cu toţii, aceastã lecturã a preceptelor neotestamentare. Evanghelia ne învaţã sã preţuim legãturile umane, sã ţinem la ele, sã ţinem la fiinţe, nu sã ‘ne desprindem’ de ele; unora, Iisus le cere sã—şi lase familia, pe când ucenicului iubit i—o încredinţeazã pe Mama Sa, îi constituie un fel de familie.
Creştinismul scoate sociabilitatea din rutinã, fãcând din ea o artã; prietenia e numai un subcapitol al sociabilitãţii, un caz particular. Nu numai creştinismul face acest lucru, înţelepciunile pãgâne înregistrând şi ele preocupãri similare, şi la fel de binevenite.
Lipsa de lealitate displace (a se vedea colportorii Scholem şi Bellow, faţã de Eliade); ceea ce ne dã o indicaţie însemnatã despre cum se cade sã fie umanitatea noastrã. Sociabilitatea autenticã nu e gregaritate fãrã discernãmânt, dupã cum nu e formalism evaziv. Lui Iisus I—a luat o vreme, pânã sã îi numeascã ‘prieteni’ pe ucenici. Sociabilitatea înseamnã selectivitate, modulare, însã şi o dispoziţie genericã.
§
Filozofiile numite ‘speculative’ îşi meritã numele—în sensul cã nu duc la nicio sapienţialitate, sunt ‘numai speculative’. Sunt divorţate de viaţã, sunt aeriene, sunt ‘în aer’. Li se potrivesc numai celor fãrã nevoi umane desluşite.
§
Eu nu cred în josnicia iremediabilã a tuturor oamenilor; experienţa e cea care aratã cã aşa o imagine ar fi inexactã. Existã momente de disjungere ‘de tot restul oamenilor’; însã ele sunt crize: convulsii, ‘puterea întunericului’. Iisus avea prieteni: pe ucenicul iubit, pe Nicodim şi Iosif, pe Lazãr, pe Apostoli; nu—L vedem stând deoparte înveninat şi vindicativ. Îl vedem fãcând o impresie bunã (--ceea ce unui Nietzsche i—a displãcut atât). Viaţa L—a apropiat de unii, şi L—a opus altora.
Au existat câţiva oameni pe care Iisus i—a considerat vrednici de prietenia şi de încrederea Lui. De unii I—a plãcut sã se apropie; avea însoţitori care ţineau la El, şi care I—au fost fideli atât cât le—a fost omeneşte posibil—şi, de la un moment încolo, mai mult decât atât.
§
Dacã presa şi corporaţiile media sunt ‘în mâinile evreilor’, cum se explicã valul de islamofilie, de flatare imbecilã a Islamului, etc.?
§
Activitatea de sortare.
Rezultatul experienţei aratã întotdeauna un pic dezlânat, incongruent. Nu are desãvârşirea abstractã a ceea ce e preluat şi teoretic. Nu are falsa, înşelãtoarea desãvârşire a teoreticului.
§
Pânã la 32 de ani, ele nu m—au primit în lumea lor (--ceea ce e fals; începând cu ‘pacienta’ de la petrecerea din şcoala primarã …--).
§
Existã pornirea femeii de a—l nutri pe bãrbat cu trupul ei, de a—l alimenta cu trupul ei.
§
Spania şi vremea.
§
Ca ‘Morgan’: Dumas; patru romane din primele douã trilogii, ‘Rãzboiul …’, ‘Mauléon’, ‘d’Harmental’, ‘Hood’, câteva romane despre Revoluţie.
JG; ‘Morgan’ şi romancierii autori de pastişe.
§
Concluziile gustului nu sunt rezultate transferabile, ştiinţifice, impersonale, preluabile. Ele exprimã o reacţie personalã, o evaluare care ţine cont de factori individuali. Acurateţea înregistrãrii nu înseamnã impersonalitatea ei.
§
Nu ştiu în ce mãsurã scriitorii de azi mai au simţul funcţionalitãţii, al faptului cã FIECARE element literar trebuie sã serveascã la ceva anume—şi cã nu poate fi introdus fãrã a avea o idee limpede despre funcţia lui. Elementele literare—de la personaj, la frazã—nu pot fi introduce la întâmplare, arbitrar. În acest sens, se pare cã ar fi inadecvat sã regãsim, în artã, ‘întâmplãtorul vieţii’, arbitrarul experienţei. Realismul gazetãresc, naturalismul, apar ca şi contrare artei.
Realismul de azi e unul aluvionar, care sã dea ‘impresia experienţei’. I se cere literaturii sã reproducã arbitrarul experienţei, sã fie la fel de disparatã, sã imite caracterul irelevant, arbitrar şi insignificant al experienţei. Opera de artã nu e conceputã, mai nou, drept ‘un întreg semnificativ în fiecare din detaliile sale’. Nu se mai crede cã fiecare element trebuie sã aibã o funcţie precizatã şi specificabilã, menţionabilã. Se reproduce haoticul experienţei. Se considerã cã elementele literaturii nu trebuie sã fie mai ‘funcţionale’ decât acelea ale experienţei. Literatura devine replica experienţei: aşa cum e aceasta, disparatã, asimetricã, dezechilibratã. Nu se mai acceptã cã literatura trebuie sã fie o sintezã a elementelor experienţei: ci o reproducere; literatura copiazã experienţa, nu o mai sintetizeazã, nu o mai interpreteazã. Din interpretã a experienţei, literatura devine duplicat al ei; în obiectivul literaturii nu se mai aflã ‘ceva de povestit’, în funcţie de care sã fie sortate elementele, ci însãşi ‘impresia experienţei’. Literaturã a experienţei, a reproducerii impresiei date de experienţã—şi nu a povestirii, sau a simbolului, sau a caracterizãrii personajului. Literatura e apreciatã în funcţie de cât de exact reproduce haoticul experienţei, cu aluviunile, zaţul, zgura, aleatoriul acesteia. Nu se mai cautã dincolo de fapt—ci dincoace, cãtre impresia produsã. Conteazã nu semnificaţia, intelectualul, analizabilul, ci impresia, vehemenţa impresiei; naturalism şi impresionism sunt ingeminate, într—o literaturã a suprafeţei şi a impresiei efemere de dincoace de ea. Obiectivismul naturalist e impresia suprimatã (sau nu); impresionismul e reismul plus irizarea, efectul subiectiv. Niciunul nu trece dincolo de crusta lucrurilor, cãtre interpretare sau simbolic; elementele literare nu servesc la promovarea unui ax specificabil al operei, a unei intenţii precizabile, exprimabile, aşa încât se ajunge la un convenţional al nesemnificativului, la un convenţional arbitrar, gol, aşa cum convenţia dadaistã e opusã aceleia matematice. Literatura reproduce haosul experienţei—în loc sã—l interpreteze sau sã vadã dincolo de el; desigur, avem de—a face în primul rând cu o poziţie nihilistã, scepticã, anticognitivã, a unora care nu cred în interpretabilitatea lumii, în substratul ei noetic, în trama ei raţionabilã. Pentru scepticii aceştia, dincolo de incoerenţa experienţei se aflã numai mâzga haosului—adicã nu se aflã nimic; poziţie anti—orficã. În spatele ecranului experienţei, se aflã neantul. Experienţa e, de aceea, neinterpretabilã, neanalizabilã.
§
Afectuoasele rânduri despre presocratici ale lui Klages. În urmã cu doi ani, la o tarabã, eu am refuzat somptuoasa ed. a presocraticilor.
§
Concediu, marea.