LITURGICA

LITURGICA
Mi se pare inoportunã şi veleitarã ĩn cel mai bun caz pornirea cu care unii teologi de rit vestic cred cã pot transpune mecanic principii ale liturgicii bizantine la propria lor Missã.Procedeul este impropriu şi pueril.El constituie un indiciu al ignorãrii (voluntare?) a celor mai elementare diferenţe ĩntre cele douã rituri liturgice.Tot ceea ce se statueazã despre Liturghia bizantinã nu este mecanic adevãrat şi despre Missã—diferenţele sunt majore.
Fiecare din cele douã rituri este informat de alte principii cultice.Faptul cã existã o bazã comunã şi cã este posibilã o teorie liturgicã comunã nu ĩnseamnã cã datele unui rit pot fi extrapolate. Mi se pare cã teologii vestici respectivi aleg sã ignore specificul ritului lor. Iar dacã unele afirmaţii pot fi valabile ĩn comun la nivel simbolic,ele cu siguranţã nu sunt aşa la nivel „estetic”.
Premisa teologilor vestici despre care vorbesc pare sã fie aceea cã ritul vestic este un rit bizantin deficient,incomplet—şi care trebuie ajustat şi ĩntregit dupã modelul estic.Or,nu este aşa. Experienţa nu verificã acestã supoziţie.
Principiile liturgicii estice nu pot fi preluate,transpuse,extrapolate mecanic,de parcã diferenţele ar fi numai de ordinul aparenţelor.
Copioasele liturgici estice care ĩi ĩncântã pe câţiva occidentali nu sunt scrise având ĩn minte Liturghia ĩn general,ĩn abstract,la nivel de principii,ci o anume Liturghie,o anume formã,un anume rit. Un anume accent pe pascalitate şi pe bucuria eshatologicã este strãin Missei.Aceasta formuleazã o altã organizare a cultului.Missa aprofundeazã alte laturi ale experienţei creştine;ĩn ea sunt exprimate mai degrabã caracterul sacrificial—nu atât ca ospãţ,cât ca expiere--,sobrietatea virilã latinã,reticenţa faţã de idealizare şi utopism,conştiinţa condiţiei actuale a umanitãţii.Ĩn ĩnţelegerea vesticã,Missa se uneşte Liturghiei cereşti,dar o face ĩn acord cu condiţia realã a omului,şi cu nevoile acestuia,ĩn acord cu faza ĩn care se aflã ĩncã omul,pornind de la condiţia lui realã.Missa exprimã prudenţa doctrinalã şi reticenţa faţã de exagerãri;ea este informatã de cãtre conştiinţa condiţiei terestre a omului,de care nu considerã oportun sã facã abstracţie.Ea ştie cã bucuria poate fi iluzorie,şi cã proclamarea bucuriei supranaturale poate fi rãstãlmãcitã.
Cine sunt cei care participã la actul liturgic?Ce condiţie umanã au ei?Cu alte cuvinte,a cui este rugãciunea?De la cine vine?
Ea este a oamenilor Ĩmpãrãţiei,a celor aduşi de cãtre Hristos Mântuitorul la viaţã.Ĩnsã mai este şi a celor care se strãduiesc pentru asta.
Estul reprezintã mai bine ideea cã Ĩmpãrãţia este deja prezentã,instauratã,iar ĩnvierea s—a produs,omul,credinciosul are deja viaţa ĩn ĩntregul ei.(Liturgica,hagiografia,atitudinea faţã de stareţi indicã aceastã perspectivã.)Pentru Vest,o astfel de jubilaţie este prematurã,iar ţinta o reprezintã eshatologicul adus la ĩndeplinire,nedefectiv,invulnerabil.Pânã la final,creştinul este caracterizat de efort şi de lucrare,de condiţia terestrã—ĩmpreunã cu Dumnezeu,el gãseşte bucurie ĩn acestea.Pentru vestic,ĩnvierea terestrã este realã—dar nu este ĩncã ĩnvierea definitivã,inexpugnabilã—ceva mai lipseşte.Lumea este ĩncã ĩntransformare;limanul sabatului n—a fost atins.Ĩnvierea Domnului este deocamdatã ţinta ĩnvierii tuturor.(Ĩn timp ce,pentru estici,ĩn Ĩnvierea Domnului este deja concret datã de pe acum ĩnvierea tuturor,este fãcutã prezentã.)
Occidentalii completeazã aspectul pascal cu noţiunea condiţiei prezente a umanitãţii şi creaţiei .Vorbele mari li se par de prisos.Fapt este cã lucrarea de transformare este ĩncã necesarã.Ei completeazã experienţa s—o numim misticã,cu aceea a condiţiei imperfecte a omului.
Aflat ĩn prezenţa eshatologicului,omul nu a ajuns totuşi şi la ultimul act al acestuia.Iar dacã unele pasaje biblice par sã susţinã ideea unei ĩnvieri deja survenite ĩn existenţa terestrã a credinciosului (ceea ce ar argumenta trecerea la un mod de cult ĩn acord cu condiţia umanitãţii ĩnviate), altele atrag atenţia cã termenul ultim nu este de fapt ĩncã prezent,cã ĩnvierea „ĩn veac” nu este cu totul desãvârşitã,nici invulnerabilã,ci este numai un ĩnceput,un prim pas—dar nu ĩncã ĩntregul.
Am subliniat aceste deosebiri ĩntre cele douã rituri nu pentru a stabili ierarhii—ci numai ca sã arãt cât este de puerilã credinţa unora cã pot transpune pur şi simplu,ĩn vrac,normele liturgicii bizantine la spiritualitatea Missei.

Acest transfer este ilicit;teologii vestici eclectici cer ritului apusean sã aibã caracterele şi datele celui estic,valorile celui estic.Ceea ce este şi anormal,şi de nedorit.Soluţia pentru restaurarea ritului apusean nu este transformarea lui deliberatã ĩn ceva ce n—a fost niciodatã.El nu poate fi informat de principii care ĩi sunt strãine.Soluţia „esticã" nu este mai bunã decât cea calvinã.Ceea ce par sã ignore entuziaştii liturgişti vestici eclectici este cã,scriindu—şi tratatele de liturgicã rãsãriteanã, autorii,de la Sf. Nicolae la Schmemann,aveau ĩn minte strict Liturghia esticã,cu datele ei,cu aspectul ei. Unele principii pot fi comune—dar cele mai multe nu sunt.
Unii citeazã ĩn neştire anecdota cu alegerea fãcutã de delegaţii ruşi,pe pragul creştinãrii.Dar anecdota scoate ĩn relief tocmai faptul cã şi acum un mileniu aspectul şi stilul ritului vestic erau funedamental diferite de cele rãsãritene;aşadar o restaurare nu se poate face pe calapod rãsãritean. Ceea ce refuzaserã delegaţii ruşi era nu liturghia apuseanã reformatã ĩn anii ‚60—ci pe cea tradiţionalã .Aşa ĩncât nici atunci,pentru cine vroia o conduitã liturgicã de felul celei estice,ritul occidental nu era o opţiune.
Ceea ce par sã doreascã apusenii eclectici este,aşadar,nu un rit vestic restaurat—ci unul alterat,conformat principiilor liturgicii rãsãritene—ceea ce este o altã denaturare,un alt abuz.