APOLOGETICA NECESARÃ

APOLOGETICA NECESARÃ
Mi se pare cât se poate de evident cã apologetica necesarã azi e una foarte „dogmaticã”, raţionalã şi doctrinarã,şi cã cea mai gravã problemã este cã se rãspunde agnosticismului şi crizei de argumente cu atitudini care tocmai aşa ceva favorizeazã.Apologetica prevalentã azi pare sã favorizeze cauzele actualului ateism—cocoloşind agnosticismul,iraţionalismul,etc..Ĩn mod bizar,ea pare nu sã contracareze erorile zilei,ci sã le favorizeze,sã le facã concesii.Existã aici un fel de complicitate.
Punând ĩn paralel „Ca ĩn oglindã” al lui Bergman,şi rãspunsul pe care apologetica revendicatã de la Vatican II pretinde cã ĩl dã necredinţei,vedem ĩn ce mãsurã aceasta ĩşi rateazã ţinta.Cãci necredinţa lui Bergman este cea cãreia meritã cu adevãrat sã i se rãspundã;ori,rãspunsul e bizar de inadecvat. Ceea ce solicitã acest tip de necredinţã este tocmai o apologeticã de tip raţional şi dogmatic,foarte explicit,şi nu o repliere ĩntr—un fideism şi pietism falimentare.
Aceastã necredinţã meritã un rãspuns mai de soi decât a primit (şi repet cã mã refer mai ales la tipul de necredinţã ilustrat de cãtre un artist de exemplaritatea lui Bergman,nu la inepţiile debitate de iraţionaliştii darwinişti care pozeazã ĩn apostoli ai ştiinţei).Aceastã necredinţã meritã un rãspuns raţional şi ferm,nu un fideism ĩngãimat.
Ĩn mod deconcertant,rãspunsul la necredinţã pare sã fi fost o slãbire,o subminare a expunerii raţionale a credinţei creştine.S-a rãspuns la necredinţã cu elanuri vagi,cu ĩndemnuri,cu eschivãri.Acei necredincioşi ca Bergman meritau şi aveau dreptul la ceva mai bun.
Ĩn faţa necredinţei,credinţa a pãrut sã batã ĩn retragere.S—a efectuat o repliere pe poziţii foarte instabile.Nu se rãspunde unor atitudini iraţionale,agnostice,cu o abandonare a raţiunii;asta a creat confuzie.Mai mult decât oricând,ĩn anii ‚60 şi dupã aceea era nevoie de o apologeticã raţionalã şi dogmaticã,nu de o repliere ĩn aproximativ şi ĩn surogate.
Vaticanul II [şi prin asta,desemnez,de fapt,tendinţa,sau ceea ce e popular reprezentat sub acest nume,nu actele conciliare ĩnsele,ci paravanul ĩnjghebat pe loc de farsori şi de impostori] pretindea,poate,cã ĩi rãspunde filmului „Ca ĩn oglindã”—vreau sã spun,cã ĩi rãspunde ŞI atitudinii reprezentate,ilustrate de cãtre acesta—dar rãspunsul e sub nivelul ĩntrebãrii—ba chiar nici mãcar n—o ĩnţelege.Şi nu mã refer,ĩn fond,la Vatican II,ci la moda care s—a prevalat de el,care l—a folosit ca alibi,ca justificare.
Leacul unei crize emoţionale,provenite ea ĩnsãşi dintr—un deficit major de raţionalitate, se cãdea sã fie apelul la raţiune—nu consimţirea la emoţionalism şi la o raţionalitate minimalã sau diluatã. O astfel de necredinţã avea nevoie de doctrinã expusã viu,exact şi impasibil,obiectiv,nu de consimţirea la emoţionalisme de tot felul.
Raţionalitatea nu era ultimul lucru care mai ĩmpiedica apologetica sã ajungã la omul de azi—ci era ultimul lucru care mai menţinea apologetica ĩn funcţia ei.Cedãrile ĩn ordinea iraţionalului,a minimalismului,a echivocului,nu puteau duce la ceva bun.
Soluţia era doctrina—viu şi raţional expusã—şi nu diluarea ei.
Era nevoie de o apologeticã foarte intelectualistã,aşa—zicând,foarte ĩngrijit argumentatã,de o calitate intelectualã şi doctrinarã ci totul excepţionalã—nu de consimţirea la emoţionalisme şi la un minimalism coroziv.