RESPECT

RESPECT


Ortodoxia ĩn cuvinte este o floare otrãvitã şi ĩnşelãtoare dacã "prosperã" pe un sol toxic, alterat.Invers,o ortodoxie imperfectã sau tatonantã cere,pentru a fi nutritã,un sol curat. O floare chiar mai puţin ĩmbietoare,mai ponositã,dar neotrãvitã,cere un sol mai curat.
Vasquez ĩl dispreţuieşte pe Ratzinger;dar primul este un apostat,al doilea este un preot. Primul a abandonat formaţia ca preot;al doilea,nu.Este uşor sã dispreţuieşti abstracţie fãcând de lucrurile prime, elementare, preliminare (şi,de aceea,fundamentalã).
Mi se ĩntâmplã sã am reacţii de dispreţ faţã de unii teologi liberali (un Kűng,care se laudã cu maşinile lui de lux şi cu succesele lui,nu este un exemplu de ‚sol curat",de viaţã evanghelicã).Ei sunt eterodocşi,da;dar ei sunt preoţi,şi trãiesc ca preoţi,iar eu nu.Viaţa lor este conformatã ĩndeaproape minţii Bisericii;viaţa mea,nu.Unii dintre ei sunt şi cãlugãri;eu,nu.Ei ĩşi ĩnfrâng plictisul şi coclirea;eu,nu. E uşor sã dispreţuieşti din vârful buzelor—şi din vârful unui turn de iluzii. Fapt este cã unii dintre aceşti teologi cu o ortodoxie parţialã sau impurã duc o viaţã mult mai filozoficã decât a mea.Sã ĩncepem de aici.
Ştiu cã acestea sunt lucruri preliminare,de rutinã,etc..Dar existã tendinţa de a face abstracţie de ele,de a aprecia „ĩn principiu,chiar dacã nu ĩn fapt".
De la cãlugãr la cãlugãr,Pãr. Jaki poate sã—l dispreţuiascã pe Pãr. Balthasar (şi o şi face!). Pentru ca s—a testat,se cunoaşte,ştie unde se aflã.
Invers,statutul laic nu face admisibile erorile sau scãderile preoţilor,etc.;dar face penibilã indignarea virtuoasã,etc..Faptul cã eu sunt laic,iar Pãr. Congar nu,nu face justificabile greşelile lui;ar fi ceva ipocrit şi degradant.Dar face sã fie necesarã o mãsurã,o moderaţie ĩn blamarea lui. Revin la Vasquez:ĩl dispreţuieşte pe Ratzinger.Numai cã primul este un ‚fost seminarist’ schismatic,pe când al doilea a devenit preot şi a trãit ca atare;aceasta este diferenţa.Este important şi cine vorbeşte,şi cum spune—nu numai ceea ce spune.[Eu nu spun dacã cele spuse de Vasquez corespund adevãrului sau nu;nu spun nici cã,ipocrit,ar trebui sã le treacã sub tãcere;nu spun nici cã cele care—i lipsesc sunt altfel decât mãrunte şi preliminare şi exterioare,etc.;spun numai cã situaţia lui ĩi impune o moderaţie şi o prudenţã pe care nu le aratã,nu le are.]
Vasquez se ĩmbatã de paradoxurile patericelor;dar a eşuat şi ca seminarist,şi ca monah. Ceea ce pare poetic ĩn cãrţi,este prozaic,anost,ba chiar epuizant ĩn viaţã.Condiţiile ideale nu le—au prisosit nici celor admiraţi de Vasquez;nici lor nu le—a fost mai uşor—decât ĩi fusese lui.Dar rezultatele sunt mereu ispititoare,când se poate face abstracţie de calea cãtre ele.
Astfel de consideraţii ar trebui sã ne serveascã unora dintre noi ca stimulent:nu ca sã nu criticãm;dar ca sã o facem fãrã aroganţã,fãrã dispreţ;şi ca sã ne ĩntrebãm dacã nu cumva cei care meritã blamul nostru pentru eterodoxia lor nu au cumva vieţi mai creştine decât noi,şi mai conforme cu mintea Bisericii.Este uşor sã fii exigent ĩn vorbe,cu cuvintele,cu silogismele.E şi foarte ĩnşelãtor.
Laicul nu trebuie sã fie intimidat ĩn faţa enormitãţilor unui cãlugãr;dar e bine sã se ĩntrebe dacã ĩl poate certa cu dispreţ,cu aroganţã,cu silã;dacã nu cumva el ĩnsuşi duce o viaţã mult mai puţin creştinã decât a aceluia.
Vorbele rãmân vorbe,dacã viaţa nu trece testul.
La Vasquez,vãd un om cu o istorie de ‚ex—‚a cãrui viaţã este un cumul de ‚ex—‚,’ex—‚ul prin excelenţã,dispreţuindu—l pe un preot.