ASCULTÃND O SONATÃ A LUI BACH

ASCULTÃND O SONATÃ A LUI BACH
Ascultând o sonatã a lui Bach (BWV 1017),m—am aflat ĩn faţa evidenţei cã acea muzicã vorbea despre inimã.Bach era un om al certitudinilor directe.Muzica lui,sonata aceasta a lui,nu „intenţioneazã sã”,ci chiar vorbeşte despre inimã:reuşeşte.
Cultura ne situeazã uneori ĩn faţa unor astfel de creaţii—care vorbesc direct despre inimã.De exemplu,ĩmi amintesc cum odatã am citit un paragraf din Sf. Augustin,unde era vorba despre omul interior,lãuntric,secret—identitatea misticã a omului—acele rânduri,de o adâncime nesfârşitã,asta fãceau:ca şi sonata lui Bach,vorbeau direct despre inimã.Vreau sã subliniez directeţea şi imediateţea acestei vorbiri.Nu ĩn abstractul intenţiei,ci ĩn plenitudinea concretului atins.Muzica lui Bach e muzicã de realitãţi,de daturi,nu de intenţii.Ĩn ea,este atins limanul vieţii.
Existã,ĩn culturã,crâmpeie de creaţie care reuşesc acest lucru misterios—sã reuşeascã sã vorbeascã,efectiv,direct,despre inimã.E o reuşitã din cele mai rare.
Atât la Bach,cât şi la Sf. Augustin,eu nu relev aici o intenţie—ci o reuşitã—creaţiile lor vorbesc despre inimã ĩn sensul cã nu doar ĩşi propun,ci şi ajung la acel sunet—reuşesc sã o facã,ĩşi ating ţelul—la ele,vorbirea direct despre inimã devine tangibilã,datã,realã.
Ca toate marile creaţii,şi acestea lecuiesc de crisparea colecţionarului:ĩn prezenţa uneia din ele,nu mai existã considerente de acumulare,de cantitate—e fãrã importanţã dacã mai existã şi altele la fel—fiindcã ele ĩnsele,pe loc,ĩşi ĩmplinesc ţelul.
Experienţa realului ca artã e şi o experienţã a identitãţii proprii—autenticul ĩn afarã,ĩn obiectul experimentat,cheamã autenticul interior.Marile teorii ale artei pe aceastã idee se ĩntemeiazã.
Nu vreau sã spun cã sonata lui Bach vorbeşte despre „sentimente”,despre „trãiri”,despre fenomenologia eului;ci despre „inimã”,adicã aspectul substanţial al identitãţii,ceea ce ĩn eu apare ca identitate—ĩn dimensiunea ei religioasã,sã zicem,sau completã,sau existenţialã:adicã datã fiind identitatea completã a omului—nu numai ceea ce viaţa sau el ĩnsuşi au fãcut din sine,ci şi ceea ce e chemat de Dumnezeu sã fie.
Ĩn acest sens aduce muzica respectivã la ivealã identitatea completã a omului:adicã şi ĩn presimţirea vocaţiei,a ţelului sãu real,obiectiv,deşi ascuns.
Marii compozitori—şi marii critici muzicali deopotrivã—au ştiut mereu cã muzica este „despre ceva”.E mai bine când ea nu se referã la obiecte şi activitãţi banale,la lucruri de duzinã—dar ea are mereu un subiect.Nu o „tezã”,nu o „noţiune”—dar are un subiect,ĩn sensul cã este „despre ceva”.
Nu ĩn accepţia rizibilã şi reducţionistã,de „program”,ci ca desemnare şi explorare a unor realitãţi nevãzute greu poate de formulat sau de desemnat verbal.Muzica aceasta sugereazã un alt registru,o altã dimensiune,alte dimensiuni ale realului.
Celor care ar putea fi tentaţi sã ĩi reproşeze lui Bach placiditatea,tocmai aceste compoziţii ale lui trebuie sã le fie arãtate mai ĩntâi.
Trebuie sã fac douã precizãri:--eu cred cã muzica este fãcutã pentru audiţie,nu pentru acompanierea altor activitãţi,şi nu vãd nimic „poetic” ĩn obiceiul celor care ĩşi ĩnsoţesc activitãţile cotidiene de muzicã—le asezoneazã,etc.;--cred cã ĩntrebarea „despre ce vorbeşte aceastã muzicã” este valabilã şi legitimã.Experienţa muzicalã este una de tip cognitiv.Faptul cã anumite soiuri de muzicã „cu program” au fãcut ridicolã ideea cã muzica „trebuie” sã aibã un „subiect” nu trebuie sã ne deruteze: muzica importantã vorbeşte ĩntotdeauna despre ceva,sau se referã la ceva,vizeazã ceva.Sã nu ne lãsãm amãgiţi de acest inefabilism de comandã care refuzã drept „meschinã” orice ĩncercare de a ĩnţelege muzica,pretinzând cã depãşeşte ceea ce de fapt n—a atins.
Deasemeni,treptat,de la muzicã trebuie sã aştepţi sau sã vrei „ceva”:nu numai educaţia lãuntricã,lãrgirea,beneficiile fineţei,discernãmântul,sesizarea promptã a nuanţelor,ci o umanizare,o lucrare directã,un plus de umanitate;sau un antidot,o redresare,o purificare.Existã ceva de vrut,de aşteptat.Viaţa inimii.