CEI MAI MARI

CEI MAI MARI
S—ar putea ca moş Howard sã aibã dreptate,şi cei mai mari (Bach,Shakespeare) sã fi fost şi cei mai moderaţi formal,cei mai puţin interesaţi de inovaţii ĩn planul formei—cei mai dispuşi sã lucreze cu ceea ce se gãsea.Enorma lor inventivitate este,aşa cum oricine poate,dacã vrea,sã vadã,ĩn interiorul unor convenţii pe care azi n—am pregeta sã le considerãm ca destul de constrângãtoare şi de ĩnguste. Inventivitate existã la ei—şi din plin.Niciunul n—avea gustul estetizãrii banalului,etc.—ci dimpotrivã. Dar,ĩn mod deconcertant,aceastã inventivitate a lor (--pe care unii nici n—ar ezita,cred,s—o numeascã barocã--) are loc ĩn cadrele unor convenţii foarte ferm acceptate.
Asta ne duce ceva mai departe:la gândul cã,pânã la urmã,la aceşti creatori capitali,stilul este o chestiune de conţinut,este un aspect al conţinutului.
Probabil cã celor doi deja numiţi le—ar putea fi adãugat şi Racine,al cãrui contrast cu Shakespeare e mai mult decât semnificativ.A spune cã Racine lucra ĩn interiorul unei convenţii aşa—zicând culte,pe când Shakespeare se situa ĩntr—una popularã,e nu numai proba unui simplism grosolan,ci şi o cruntã ignorare a unei duble realitãţi—modalitatea englezã a literaturii (adicã ĩnţelegerea englezã a condiţiilor literaturii),şi faptul cã Shakespeare este un autor deliberat „cult”,deliberat intelectual,şi care se rãsfaţã conştient ĩntr—o ingeniozitate foarte cultivatã.Aşadar,nu ĩn acest plan [cel al dihotomiei simpliste dintre ceea ce e cult şi ceea ce e popular] e de gãsit vreun contrast ĩntre dramaturgul francez şi cel englez.Diferenţa dintre ei e mai degrabã cea dintre douã ĩnţelegeri naţionale ale literaturii—ei sunt,ambii,”culţi” ĩn moduri corespunzând ĩnţelegerii naţionale—ĩn acest fel sunt diferiţi:prin datele naţionale.La dramaturgul francez se regãseşte caracterul elitist al concepţiei literare din care provenea şi,mai ales,pe care o ilustra,pe care a ales sã o ilustreze.
Rãmâne un fapt cã cei pe care i—am numit cei mai mari vizau mai ales conţinutul—şi stilul ĩnţeles ca şi conţinut,ca aspect al conţinutului.
Existã extravaganţe la Shakespeare.Ele nu existã,probabil,la Bach.Diferenţa corespunde,s—ar putea,unor caractere şi biografii totuşi extrem de neasemãnãtoare—unul fusese un om de scenã,nu lipsit de succes,ĩnatr—o epocã şi ĩntr—un mediu de extravaganţe literare şi de libertate foarte decisã (elisabetanii);celãlalt fusese ĩntrucâtva un om al bisericii,ĩntr—o altã epocã,ĩntr—o altã naţiune şi alt mediu,cu alte date personale,temperamentale.
Forma literarã de care beneficia Shakespeare e una foarte liberã (dacã o comparãm cu cea aleasã,sau aflatã la dispoziţia lui Racine).Firea lui ĩl ĩnclina,ca şi gustul mediului şi al epocii,cãtre extravaganţe literare.Ĩnsã comparatã cu diversele experimentalisme şi inovaţii formale,opera lui apare ca una sobrã şi orientatã cãtre finalitãţi estetice accesibile.Totuşi,nici pic de experimentalism la el;ĩn mâini nepricepute,experimentul devine experimentalism,formalism.Ĩn mâini puternice,devine creaţie.
Ĩn minunatul eseu la care mã refer (The Italian Concerto),Howard dã o loviturã de maestru, aducând ĩn discuţie,cãtre final,paralela,analogia dintre creaţia lui Bach şi divinizarea Sfinţilor—acceptarea resurselor date,ĩn puţinãtatea lor,fãrã orgoliu.Acest unghi este,cred,optim pentru a vedea ĩn ce fel Shakespeare şi Racine aparţin aceleiaşi clase—au procedat,ĩn artã,ca Sfinţii.Creând atât de mult,inovând,ei au fãcut—o de fapt cu acceptarea—care nu e resemnatã sau amarã,ci virilã—a puţinãtãţii unor resurse exterioare.Existã,o vedem la ei,un mod de a inova care e simultan un mod de a accepta ceea ce e dat ca pornire.
Shakespeare lucra prin ĩnsãilarea de elemente de ĩmprumut;pe aceastã laturã,nimic prometeic,
nimic revoluţionar sau spectaculos,nici un orgoliu de maestru.Astfel de oameni inoveazã menţinând,ĩntr-un anume fel,o formã preexistentã:nesinchisindu—se de „insuficienţele” formei comun acceptate. Existã un soi de discreţie virilã ĩl acceptarea iniţialã a resurselor formale drept ceea ce sunt.Ĩn cuvintele lui Howard,se pot face lucruri mari cu destul de puţin.Bineĩnţeles,pe de altã parte,cã e nevoie de ceva—de o bazã;dar nu de prea mult.Adicã,existã un grad de la care ĩncolo cererea de resurse nu e decât accedie:”aş face,cum sã nu,DACÃ ...”.Atâţia artişti au murit ĩn plinã cãutare şi cizelare a „vehicolului ideal” pentru ceea ce credeau cã au de spus.Asta nu e necesar.Bineĩnţeles cã Shakespeare fãrã educaţie,fãrã cãrţile lui,fãrã scenã,fãrã stimulii de a scrie,n—ar mai fi fost el ĩnsuşi;la fel,Bach fãrã harpiscord,etc..De atât ESTE nevoie;nişte condiţii trebuie neapãrat ĩndeplinite,creaţia nu apare „ĩn aer”,ĩn afara condiţiilor necesare.Dar nu mai mult.Trebuie fãcuţi nişte paşi pregãtitori pentru a ajunge la creaţie;dar dincolo de termen,e numai accedie.Nu orice se poate face oricum,oricând—dar existã o orientare care flirteazã mai degrabã cu un nicicând.Ĩmpotriva acestei accedii,Sfinţii,Bach, Shakespeare,Racine, Tolstoi, Rafael,Rembrandt, Brâncuşi sunt un avertisment.Pregãtirea e numai un termen intermediar—necesar,dar finit;ea nu trebuie prelungitã.Trebuie lucrat cu ceea ce se poate ĩntruni—ĩn nici un caz numai cu ceea ce existã iniţial,arbitrar,aleator—dar nici cu ceea ce existã numai ideal.
Creaţia,de orice fel,nu e fiica hazardului;ea are nevoie de ĩntrunirea,activã,probã,a anumitor condiţii.Dar nici a condiţiilor ideale.Drumul constã ĩn perfecţionarea mijloacelor date,nu ĩn cãutarea vanã a ceea ce e ideal sã existe.Lenea de a vedea care sunt condiţiile necesare şi cum pot ele fi ĩntrunite face pereche zelului steril care rãmâne numai la asamblarea de condiţii.
Existã o formare prealabilã,activã,o ĩntrunire de condiţii,o trecere de la nimic la ceva,o configurare;dar ea e numai o etapã tranzitorie.Aceastã „formaţie ĩn afara,ĩn exteriorul creaţiei” e necesarã,şi ea continuã,dar ca „formaţie ĩn interiorul creaţiei”,simultanã cu,şi prin creaţie.
Se poate face ceva cu ceea ce poate fi ĩntrunit.Bach nu s—a nãscut cu un harpsicord ĩn braţe, şi nici ştiind cum sã—l foloseascã,şi nici având o carierã de organist asiguratã,cu contractul ĩn buzunar. La acestea a trebuit mai ĩntâi sã ajungã,el singur,nu fãrã efort,nu fãrã ĩncercãri.Dar,mai departe,nu i—a mai fost necesar altceva pentru a creea ceea ce a creat.Pornim de la a nu avea nimic;ceea ce ne trebuie e ceva,judicios ĩntrunit.
E uşor de imaginat cã Bach,despuiat de puţinul (neapãrat necesar) pe care ĩl avea,pe care ĩl ĩntrunise ĩn mod activ,n—ar mai fi fost Bach.Un Bach needucat,necultivat,având la dispoziţie un fluier ciobãnesc sau o chitarã,ar fi fost ratat.Creaţia nu e posibilã oricând,oricum,cu orice.Dar e la fel de uşor de imaginat şi cã,”ĩmbogãţit” cu nu ştiu ce condiţii formale mai favorabile,n—ar fi creat lucruri mai desãvârşite decât deja a fãcut—o.