Din viaţã

Ĩntr—o cronicuţã tâmpitã, Rodwan aplicã servil pletora de procedee şi ritualuri ale vremii—ĩn primul rând, ‚principiul integritãţii panteonului’—oricine contestã o reputaţie, o face din considerente ascunse, psihologice—de ex., Coltrane nu poate fi contestat ĩn mod cinstit, transparent, principial; cine o face, e propulsat de resorturi ca ranchiuna, etc.. Aşa se face cã dãscãlimea e mai breazã decât marii critici—şi gazetarii, decât teologii. Aşa se face cã Davis ĩl criticã pe Coltrane numai din invidie; el nu poate fi obiectiv, dezinteresat ĩn aprecierile lui—crede Rodwan. Pentru cei ca el, opinia majoritarã n—o poate defel lua—ntr—o direcţie absolut greşitã. Existenţa sociologicã—dacã pot spune aşa—e una cu existenţa valoricã. Rodwan susţine cã muzica lui Coltrane e ĩncã pe gustul publicului; probabil cã se referã la un public totuşi destul de restrâns, de vreme ce nu ştiu ca gloatele sã fie avide de Coltrane. Gustul public pentru Coltrane valideazã absolut, crede nãtãrãul Rodwan; ĩnsã literatura cetitã asiduu de Qujote, epigonismul sc. XVIII, poemele latine medievale [care aveau şi ele un soi de public], atâţia romancieri antebelici şi interbelici demodaţi ĩntre timp, au fost ĩn gustul ‚publicului avizat’ al vremii lor—la fel ca şi Coltrane.