Cu Charles Bigg prin Alexandria creştinã anticã

Cu Charles Bigg prin Alexandria creştinã anticã





Specificul creştinismului egiptean este un subiect excitant; o întâie indicaţie am gãsit—o în sinteza de teologie ortodoxã a lui Evdokimov, acolo unde rusul se referea, cred, la creştinismul ‘Patericului’, aşadar la spiritualitatea Egiptului monastic. Investigaţia lui Bigg se situeazã la nivelul unei epoci mai timpurii—chiar cãtre începuturile Bisericii egiptene; autorul nu scrie istoria Bisericii egiptene antice, ci a unei mişcãri teologice din sânul creştinismului alexandrin.
Unul din creştinismele demult defuncte (ca şi acela sirian, palestinian şi persan), deasemeni unul din patriarhatele ca şi defuncte—sau cu o existenţã simbolicã şi în fond artificialã--, creştinismul egiptean, capitol al istoriei societãţilor creştine, înfãţişeazã o privelişte multiformã şi atractivã, un caleidoscop de tendinţe, gesturi şi direcţii, unele colective, altele individuale.
Charles Bigg sintetizeazã, în ‘Creştinii platonicieni din Alexandria’, câteva lucruri interesante despre condiţia Bisericii alexandrine a primelor veacuri: lipsa relativã a persecuţiilor (care au existat, Sf. Clement Alexandrinul fugind din calea uneia), apariţia oarecum târzie a unei Liturghii scrise (despre care, în orice caz, mãrturiile lipsesc), Euharistia rãmasã ca parte a Agapei, faptul cã botezul copiilor nu era regula, elasticitatea disciplinei (şi puterea decizionalã a laicilor), prezenţa timpurie a unui sistem parohial şi administrarea episcopatului de cãtre conciliul parohilor alexandrini. Episcopul era, la început, ales de aceşti parohi. Despre Sf. Clement Alexandrinul crede cã trebuie sã fi fost atenian, grec în orice caz. Alexandria apare ca emblemã a unei civilizaţii creştine, cosmopolite şi luminoase, vizibil superioare aceleia pãgâne, din jur.
Alexandria era metropola gnosticismului; acolo a apãrut şi reacţia tenace a Bisericii apostolice.
Bigg considerã cã antiteza celor doi Adam, de la Sf. Irineu, pregãteşte sau premerge ‘doctrina augustinianã a harului’.

200 de pag., adicã 2/ 3 din carte, 5/ 8 cap., sunt despre Sf. Clement şi Origen, ei sunt subiectul principal al cãrţii. Al lor e platonismul discutat de Bigg.

În mai multe locuri, în carte, se vorbeşte despre depozitele de … porumb din Alexandria. Porumb?

La Bigg, discuţia teologicã are sapiditate, interes, savoare.
Stângãciile copilãriei teologiei creştine, fenomen organic şi viu, nu întârzie sã emoţioneze, ca zorile, pentru faptul cã adevãrul şi—a croit drum, pornind de la începuturi umile, de la premise precare, de la preambuluri de ocazie, de la tatonãri, greşeli, stângãcii, de la încercãri temerare şi riscante, de la dibuiri, presimţiri, derapaje. Cartea sugereazã cã triadologia Sf. Clement s—a nãscut ca o continuare a aceleia veterotestamentare filoniene, cristologia aferentã fiind şi ea, în mod necesar, una ‘descendentã’. Se pornea de la o entitate abstractã—al doilea termen filonian. Nu era regãsit Logosul în Iisus Nazarineanul, ci Iisus Nazarineanul era regãsit în Logos. Docetismul era corelativul necesar al acestei abordãri savante. Iisus era transformat în entitatea mitologicã a gnosticilor, sau în aceea metafizicã a lui Filon. Cu alte cuvinte, au fost necesare veacuri de reflecţie pânã la identificarea problematicii teologice reale presupuse de Iisus Nazarineanul şi de Întrupare.
Impresia lãsatã de unele din savantele cristologii ante—niceene e aceea de subtilitate zadarnicã. Pe de altã parte, cine le—ar nega rolul pregãtitor? Aceste tatonãri au fost necesare şi utile. Interpretarea teologicã creştinã a evoluat ca ştiinţele, nu a ‘descins’ în felul unei tradiţii transmise. De aceea, noţiunea de ‘Revelaţie’ e inaplicabilã teologiei, care nu s—a comportat, istoric, ca o revelaţie transmisã, ci ca o ştiinţã care progreseazã. Ştiinţele încep prin a greşi, prin a se înşela; la fel şi teologia creştinã. Bineînţeles, credinţa Bisericii nu a pornit de la o eroare absolutã; ci de la înţelegeri parţiale, în care existau germenii interpretãrilor corecte care abia urmau sã vinã, la timpul cuvenit. S—a început cu adevãrul amestecat cu eroare. Adevãrul a cãpãtat, treptat, vigoare, amploare, o înfãţişare pe potrivã. Nu s—a început cu falsitate—ci cu adevãr amestecat cu falsitate. De aici, s—a putut trece la desluşirea superioarã. Înţelegerea a început prin a fi parţialã, amestecatã, inferioarã. Însã chiar când nu exista adevãrul bine formulat, desluşit priceput, complet elucidat, integral pãtruns, exista, cel puţin, instinctul şi direcţia lui.
La începuturile Bisericii, Evanghelia a intrat într—o lume de reprezentãri religioase, filozofice şi teologice preexistente sau nãscânde, cu care, o vreme, a coexistat în inimi. Exclusivitatea reprezentãrilor biblice a fost un drept cucerit. Pentru început, noul a fost interpretat prin vechi.
Cu toate cã, în unele cazuri, aveau ‘realitatea apostolicã’ sub ochi, creştinii primelor veacuri au arãtat o înţelegere mai rudimentarã, mai simplistã şi mai inadecvatã decât aceea a urmaşilor lor. Proximitatea temporalã a evenimentelor neotestamentare nu a însemnat, pentru pricepere, mare lucru.
Sc. IV şi sinteza niceeanã au rescris teologia; însã au rescris—o în felul ştiinţei, dupã principiul progresului ştiinţific. Adicã apropiindu—se de adevãr, nu depãrtându—se de el. Cunoaşterea umanã teologicã a evoluat aşa cum evolueazã în general cunoaşterile umane, printr—o ameliorare succesivã, prin ipoteze şi raţionamente. În faptul cã, de—a lungul primelor trei veacuri de creştinism, ‘se putea crede aproape orice’ le apare unora ca un îmbietor paradis al eterodoxiei, şi numai sub forma avantajelor; însã dezavantajele, imense, nu sunt greu de detectat.
Ulterioara impunere politicã a ortodoxiei a avut dezavantaje; însã acestea nu i—au lipsit nici lãfãirii eterodoxiilor.

În crochiul vioi al lui Campenhausen, Sf. Clement apãrea aproape ca o figurã idealã; Bigg e mai aspru în aprecieri.
Charles Bigg, care scrie dintr—o perspectivã protestantã, gãseşte la Sf. Clement Alexandrinul o marginalizare a clerului, a preoţiei sacramentale, faţã de ale cãrei atribuţii avea o atitudine rezervatã, moştenitorii preoţiei veterotestamentare fiind gnosticii. Gnosticii sunt ‘înţelegãtori’, nu mistici. Noţiunea ca atare e folositã din nevoia urgentã de a da seama despre clasa creştinilor cu o vocaţie religioasã mai aproximativã sau şovãielnicã. Clement constatã cã mulţi creştini nu sunt în stare de prea multe; lor le va rezerva acest statut inferior, care în principiu e unul depãşibil, şi caracterizat în principal prin simpla credinţã (în sensul de ‘asentiment’, de ‘consimţire’, ceva exterior) şi de fricã. Nu e vorba în primul rând de elitism, ci de nevoia de a explica o constatare (existenţa creştinilor obtuzi, rudimentari duhovniceşte, lâncezi). Atâţia creştini erau altceva decât s—ar fi dorit de la ei; şi în niciun caz nu erau secta puritanã din ficţiunile nostalgiei arheologice. Sf. Clement cautã sã explice existenţa lor. Pe de altã parte, creştinismul lui e unul puţin clericalizat, ungerea preoţeascã propriu—zisã fiind nu aceea a prezbiterilor, ci consacrarea, prin Sf. Spirit, a creştinilor autentici, a gnosticilor.
Citim despre practici, obiceiuri, comportamente şi datini religioase, euharistice, de Agapã, eradicate între timp; se pare cã încã pe vremea Sf. Clement, Euharistia se distribuia seara, la Agapã, cu toate cã Liturghia se slujea dimineţile. Laicii puteau consacra Euharistia, nu ştiu în care condiţii. Probabil cã aceastã lume religioasã nu era mai nobilã decât a noastrã (post—conciliarã), nici obiceiurile şi practicile ei, inspirate de motivaţii teologice mai înalte sau mai pure, de idei mai austere. Mai degrabã, mi se pare cã, atunci ca şi acum, lucrurile se fãceau adesea aşa cum se nimerea.

Sângele trupesc al Domnului boteazã, iar sângele duhovnicesc miruieşte, spune Sf. Clement; darul comunicat prin Euharistie este nemurirea. Aptitudinea de a înfãţişa minţii înţelesuri minunate nu i—a lipsit scriitorului alexandrin.

Catehisme ca acela de la Baltimore nu mãsoarã întinderea acestei experienţe creştine—fie colective, fie la nivelul indivizilor; la fel de tendenţioase sunt, cred, şi formele sintezelor neopalamiste sau filetiste, la modã azi, şi care se pretind a fi legatarele imensei experienţe a ‘Rãsãritului creştin’. Habar n—au de nimic, mi se pare mie; însã sã nu le judecãm, nici eu, nici dv., mai aspru decât o meritã. La ceva bun tot vor fi contribuind şi ele.

Proclu Diadohul [Πρόκλος ὁ Διάδοχος]

Proclu Diadohul [Πρόκλος ὁ Διάδοχος]





Proclu Diadohul a trãit 74 de ani şi a avut o activitate multiplã şi o viaţã publicã amplã şi expusã; pãrãsind cariera juridicã, a fost profesor, metafizician, teurgist, matematician, era om evlavios şi religios, a trãit în mari oraşe şi, mai ales, la Atena. A scris, a predat, a organizat învãţãmântul, a studiat, a cãlãtorit; faptul cã era sincretist nu înseamnã cã el ‘credea orice’. Înţeleg de ce a inspirat afecţiune şi simpatie.
Ca scriitor, a fãcut cinste fiecãruia dintre domeniile pe care le—a ilustrat. E important în istoria metafizicii şi a teologiei, a exegezei platoniciene, a matematicii, a ezoterismului antic, a teurgiei, a poeziei, a învãţãmântului.
Se nãscuse la 849 de ani dupã Platon, la 796 de ani dupã Aristotel, la 208 ani dupã Plotin şi la 170 de ani dupã Iamblihos.
Viaţa şi activitatea lui par sã aibã o desãvârşire care altora le lipseşte, de o demnitate neforţatã, umanã, fireascã, fãrã cusur. Are în comun cu unii din ultimii pãgâni farmecul.
Naşterea lui coincide cam cu începutul episcopatului Sf. Chiril Alexandrinul.
În cadrul pãgânismului, Diadohul apare ca om de credinţã, credincios pios; credulitatea e dizgraţioasã, însã el nu face aceastã impresie. Religiozitatea lui, expresie şi, poate, substrat al unei existenţe în care intervenea supranaturalul (cãci nu vãd de ce aceste pitoreşti hagiografii pãgâne ar fi mai puţin creditabile decât acelea creştine, pe care, uneori, le preced), putuse servi ca model—altor intelectuali. Cu alte cuvinte, numai o intervenţie dumnezeiascã ar fi putut transforma aceastã religiozitate intelectualã în izvorul unei relansãri a religiozitãţii active a poporului pãgân, a credincioşilor pãgâni de rând. Ea e de naturã sã îi farmece mai cu seamã pe intelectuali, provenind de la unul de—al lor, de la un savant de prim rang.
Numele i l—am întâlnit prima datã la Nietzsche.
Izgonitã din Partenon, zeiţa Atena s—a adãpostit în casa Diadohului.
Aceastã zeiţã îi apãrea în vise.
Pãgânismul lui Proclu Diadohul era, probabil, monoteist, nu politeist; prin forţa lucrurilor/ plagiatului, a servit ca unul din întâii mari teologi … creştini. (Genealogia teologiilor neoplatoniciene pãgâne se preteazã la discuţii senzaţionale; Charles Bigg, în cartea lui despre creştinii platonicieni din Alexandria, menţioneazã ipoteza cã Amoniu, creştinul apostat, dascãlul lui Plotin, ar fi putut proveni din şcoala Sf. Clement, ceea ce inverseazã fluxul şi face din teologii pãgâni legatarii unui autor creştin.)

În vremea lui, în istoria sc. V, pãruse sã se afle la antipodul creştinismului; curând, aproape imediat, s—a vãzut cã nu era deloc aşa, şi cã Biserica se putea regãsi în teologia lui şi a unora ca el. Antagonismul fusese, poate, iluzoriu—în plan profund; cu toate cã reconcilierea a fost cu neputinţã şi de negândit.
Direcţia teologicã arãtatã de scrierile lui nu era, pânã la urmã, alta decât aceea a creştinismului, iar întâlnirea şi confluarea necesarã s—au petrecut prompt, au survenit rapid, mai iute decât s—ar fi putut crede.

Când eram copil, dãdeam ocol ‘Sf. Nicolae Domnesc’ şi priveam cu nesaţ la chipurile pãgânilor zugrãviţi acolo; mi—ar plãcea ca şi Diadohul sã fie unul dintre premergãtorii pãgâni ai Evangheliei, zugrãviţi la ‘Sf. Nicolae Domnesc’.

Cei care îi admirãm pe neoplatonicieni, o facem nu fiindcã am vedea în ei nişte inşi aiuriţi, aerieni şi extravaganţi—ci dimpotrivã, deoarece îi considerãm mai umani, sobri şi mundani. Erau gânditori cu capul pe umeri, cu picioarele pe pãmânt. În bãtãlia politic—religioasã a lichidãrii pãgânismului şi instaurãrii statului creştin, au aparţinut taberei perdante, au fost prost situaţi, poziţionaţi. Erau, poate, conştienţi cã tendinţa socialã favoriza o religie cu virtuţile creştinismului. În cele din urmã, o conlucrare a spiritualitãţilor a fost necesarã (ceea ce se numeşte ‘platonismul Pãrinţilor’). O parte din acest pãgânism a fost preluatã, nu eradicatã. S—a trecut la o sintezã. Creuzetul cultural elenistic nu a fost sfãrâmat. Sigur cã nu totul convenea credinţei creştine, nici tendinţei momentului. Ceva, ceea ce s—a judecat a fi satisfãcãtor şi util, a rãmas, a fost pãstrat. Nu totul era, din punctul de vedere al creştinismului, de egalã valoare. Perspectiva neoplatonicianã a falsului Areopagit a continuat sã nutreascã creştinismul vreme de veacuri—sau poate cã mãsura înrâuririi acesteia o dau mileniile. Arca dionisianã a preluat pentru creştinism binele neoplatonismului. Mistica aceasta obiectivã şi cosmicã le displace promotorilor Vaticanului II; e deopotrivã de semnificativ faptul cã Balthasar i—l preferã pe Sf. Juan lui Dionisie, ca şi faptul cã Arturo Vasquez face gestul invers, acela de a—l prefera Sfântului Juan pe Dionisie. Simmel vedea un progres în trecerea de la icoana bizantinã la Luther.
Pentru alţii, reiterarea/ reluarea/ reeditarea neoplatonismului e o erezie şic, o provocare şic, o tiflã, ceva epatant.
Existã şi ‘cochetarea’ cu neoplatonismul—numai cã, uneori, vorbitul despre aceasta în termeni de ‘cochetare’ e el însuşi o formã de cochetãrie; mã gândesc la Ep. Sigrist, care se declarã neoplatonist, şi care probabil cã ia aceastã racordare mai în serios decât ar pãrea dispus sã o facã.

Se întâmplã sã se sublinieze cã intelectualii creştini au fost neînduraţi în faţa persecutãrii politico—civile a pãgânismului decrepit; însã nu altfel fuseserã marii pãgâni—nici ei nu se disociaserã de persecutarea creştinismului, şi ei vãzuserã în acesta o aberaţie dezgustãtoare. Creştinii nu au fost mai nedrepţi decât fuseserã pãgânii, care asistaserã la fel de impasibili la persecutarea creştinilor—când n—o şi salutaserã sau încurajaserã, când nu aclamaserã tentativele politice de eradicare a creştinismului. Intelectualii pãgâni nu ştiuserã sã se arate mai clemenţi. Nu fuseserã defel mai … toleranţi.
Sã nu credem cã marii intelectuali pãgâni se înduioşaserã de soarta creştinilor perscutaţi, sau arãtaserã mai multã milã sau magnanimitate.
Ba se poate spune cã filozofii pãgâni le—au dat creştinilor un exemplu de intoleranţã şi de fanatism. Creştinii au rãspuns cam la fel—şi nu s—au arãtat superiori persecutorilor lor.

ITINERARII PLATONICIENE ALE GÂNDIRII CREŞTINE ĨN SC. XX

ITINERARII PLATONICIENE ALE GÂNDIRII CREŞTINE ĨN SC. XX



Intenţia unei perspective creştine platoniste—la Pãr. Habra, la Picard, la Pieper, ĩn tomismul platonist, poate la Ratzinger.
Devenit creştin la 51 de ani, Picard (care aparţinea marii generaţii ‚88) ar fi apostaziat, aflu, pe patul de moarte, revenind la mozaism.
Poate cã platonismul (propriu—zis, efectiv) nu este pierdut pentru gândirea creştinã.
N—aş zice cã pe mine firea mã—ndreaptã cumva mai puţin cãtre aristotelism decât cãtre platonism; iar o sintezã, neeclecticã, pare nu numai posibilã/ fezabilã, ci şi necesarã şi chiar fireascã şi salutarã—o mutualã ĩntregire.

NOTE OBLICE

NOTE OBLICE
Existã cel puţin un admirator al literaturii lui Grass:moş Rusdhie .Complezenţã?Convingere? Complimente de circumstanţã?

۞
Sunt mai interesat sã citesc un roman,decât un volum de eseuri;gãsesc cã romanul are un interes spontan mai mare—creaţia,poezia.

۞
La aşa—zişii teologi moderni de orientare platonicianã nu existã teze specifice,nici metode caracteristice,ceva cu adevãrat specific—ci numai nişte vagi revendicãri de ansamblu.Nu existã nimic propriu—zis platonician la ei,sau individualizabil ca platonician—ci numai o retoricã vagã,fãrã conţinut. Ei nu aduc nimic platonician,nici o substanţã concretã,individualizatã.Totul se reduce la nişte clişee,la nişte etichete fãrã semnificaţie.E ceva atât de vag,de general,de nespecific,ĩncât e o greşealã etichetarea cu numele vreunei doctrine specifice.
Ce e,mai exact,specific platonician la aceşti aşa—zişi noi platonicieni,dealtfel aşa de minimalişti?Prin ce sunt ei platonicieni?[Ĩn sensul ĩn care la marii augustinieni occidentali ai sc. XIII, apoi la Visarion şi Ficino,existã teze,atitudini,poziţii propriu—zis platoniciene,identificabile ca atare şi desemnabile.]
Totul pare sã fie redus mai degrabã la predispoziţii temperamentale,la chestiuni de orientare naturalã a minţii—nu la doctrine,nici la teze specifice.Lucrurile au fost aduse la nivelul unor etichete corespunzând unei „ĩnţelegeri” literare şi simpliste.
--E platonician?Dar prin ce?

۞
Intensa viaţã teologicã a Franţei,pe pragul Evului Mediu:Prosper de Aquitania, aşa—numiţii massilieni,Arnobiu cel tânãr, Faustus de Riez,Ilarie de Arles, De vocatione omnium gentium,Cæsarius de Arles.Virajul:pe la 529.Controversele;scrierile;sinoadele locale. Tradiţia localã francezã.

۞
Esenţialismul curajos a trecut,ulterior,prin strunga liberalismului,ĩn minimalism:minim de noţiuni,de referinţe,de autori.