Gânduri despre Pãr. Stephen Freeman

Gânduri despre Pãr. Stephen Freeman





Din capul locului, trebuie sã spun cã îl consider pe Pãr. Freeman clericul care scrie cele mai interesante eseuri din blogosferã; nu am cunoştinţã despre niciun cleric catolic, luteran, calvinist, anglican sau de altã denominaţie care sã scrie la fel de bine. Comparate cu eseurile Pãr. Freeman, scrierile celorlalţi apar drept nişte însãilãri banale şi fade. Reputaţia de excelenţã a lui Freeman e binemeritatã.
Nu o datã am gãsit destul de deconcertant faptul cã Pãr. Stephen Freeman, preotul ortodox american convertit de la anglicanism, nu gãseşte cu cale sã domoleascã lãbãrţarea şi lãfãirea de farizeism, orgoliu şi triumfalism mergând pânã la exclusivism zborşit, de trufie îngãlatã, ale unor neaveniţi care nici nu se gândesc cã, şi dacã astfel de expresii triumfaliste existã la unii mari autori schismatici, asta nu înseamnã cã toţi neofiţii au cãderea sã le repete. E interesant cã pe Pãr. Freeman nu—l deranjeazã acestã lãfãire automulţumitã de farizeism şi de ostilitate faţã de Apus, afişatã de mulţi dintre cititorii sãi. Pare sã îi acorde girul sãu, şi, în orice caz, nu face nimic pentru a o corecta. Ceea ce din nou aminteşte de parabola ‘vameşului îndreptãţit’, a ‘farizeului şi vameşului la Templu’; e frapant cât din credinţa acestor schismatici e alimentatã de conştiinţa orgolioasã a propriei superioritãţi, de predispoziţia de a eticheta cu aroganţã alte tradiţii creştine. Aceastã atmosferã de autocelebrare mi se pare mai nocivã decât aşa—zisa ‘autocelebrare’ sugeratã de Missa paulinã.
Nu mai vorbesc de maimuţãrirea, de cãtre admiratorii lui Stephen Freeman, a limbajului evlavios, lamentaţiile ipocrite, vãicãrelile pioase, falsa modestie, vocaţiile de Învãţãtori ai Legii. Ce mai şcoalã de cutre! Iar Pãr. Freeman nu aratã nemulţumit de nãravurile cititorilor sãi. Dat fiind cã unele lucruri le corecteazã, se poate concluziona cã e de acord cu acelea pe care le trece cu vederea.
Lecţia pe care o prind cel mai repede proştii este exclusivismul. La creştini, acesta ia forma confesionalismului. Nişte refuzaţi ai vieţii care se îmbatã cu vorbe mari. Aceastã grandilocvenţã e o altã trãsãturã a turmei electronice a Pãr. Freeman. Încã o alta ar fi excluderea decisã a prozaismului—mâzgãlelile cititorilor evlavioşi poartã straiul ezotericului şi al iniţiaticului.
Cum am spus, cred cã îl ştiu întrucâtva pe Freeman ca scriitor, îi cunosc caracteristicile; când ceva îi displace, riposteazã. Triumfalismul adulatorilor sãi nu îi displace. Fãrã îndoialã cã reacţiile lui sunt moderate pastoral, însã absenţa oricãrei reacţii faţã de stridenţele triumfaliste ale cititorilor sãi e semnificativã. Se simt, în el, antipatia anti—romanã şi ifosul bizantin ale anglicanului. Anglicanii s—au închipuit mereu ‘ortodocşii Apusului’, schismaticii rãsãriteni sunt precedentul de care s—au prevalat. Ei s—au vrut mereu mai degrabã bizantini decât romani—fãrã a fi nici una, nici cealaltã.
Ortodoxia trece, ca şi iudaismul, de la clerical la rabinic.

Câteva note despre viaţa lui Swift

Câteva note despre viaţa lui Swift






La 21 de ani Swift o întâlneşte pe Esther J., care avea 8 ani, fiica unei slugi. De la 25 de ani, Swift e paroh; la 35 de ani îşi ia doctoratul în teologie şi cãlãtoreşte împreunã cu Esther J. şi cu Rebecca. Intrã în politicã şi îi scrie lui Esther despre noua lui situaţie. O cunoaşte pe o altã Esther, din familia Vanhomrigh. Aceastã femeie avea sã moarã în ’23, la vârsta de 35 de ani, când Swift avea 56 de ani, iar prima Esther, 43. Anne Long este alta dintre femeile din viaţa lui.
De la 50 de ani începe o activitate literarã de patriot irlandez. Are 59 de ani când apare ‘Gulliver’.
Esther J. a murit în ’28, la 5 ani dupã a doua Esther; avea cam 48 de ani. Se cunoşteau de 40 de ani.
S—a spus cã de acum Swift intrã în regnul morţii; de la 75 de ani, mintea i se deterioreazã—alţii spun cã de la 71 de ani.

În viaţa lui Swift au existat religia, femeile, literatura, politica, prieteniile lui literare. Toate aceste dimensiuni variate s—au regãsit ca subiecte ale scrisului sãu. Pe de altã parte, Swift este tipul însuşi al scriitorului ocazional—şi chiar al mercenarului. Nu este un constructor ambiţios, ca Pope, şi nici mãcar ca Fielding şi Defoe.

Swift a fost un mare intelect, o minte extraordinarã, şi un mare scriitor. Mercenar, nu a fãcut impresia de canalie pe care a lãsat—o Defoe.

Era un coleric, un satiric şi un pamfletar; deasemeni, un autor de imensã înzestrare literarã. Flecãrelile despre caracterul irlandez al literaturii lui mã indispun, ca şi înserierile cu Sterne, Shaw, Joyce, Beckett—în vederea sublinierii unui aşa—numit caracter naţional irlandez. Cioran îl stima; Taine a scris foarte bine despre el, Ruskin i se considera ucenic, iar Kurp vede în scrisul sãu un model de neîntrecutã limpezime.

Schimbarea gãrzii bolşevice şi Dan Deşliu

Schimbarea gãrzii bolşevice şi Dan Deşliu




O emisiune TV fãcutã de Stejãrel Olaru, şi în care au comentat sau au relatat Dimisianu, Breban şi alţii, tenta o bizarã eroizare sau mãcar reabilitare a lui Deşliu—în ipostaza sau sub chipul ‘ultimului Deşliu’, cel de dupã ‘limpezire’ sau ‘convertire’, cum mai era numitã abjurarea de cãtre acesta a comunismului. Încã mai deconcertant, eroizarea militantului anticeauşist Deşliu era şi dublatã de reabilitarea poetului Deşliu, cel din anii ’70.
Bãtut în public de securişti, Deşliu apare şiroind de sânge şi le aratã confraţilor scriitori ‘ce fac comuniştii’. Oare în anii ’50 nu ştiuse despre aceste procedee? Sângele lui Vulcãnescu, modul cum fuseserã trataţi Dan Botta, Voiculescu, Noica, Ion Barbu şi alţii nu—l instruise despre ‘metodele comuniştilor’?
Târzie deşteptare! Eu cred cã, în anticomunismul lui, Deşliu lãsa sã se exprime invidia celui marginalizat prin schimbarea de generaţii. O nouã promoţie de scriitori comunişti apãruse şi se ridicase odatã cu preluarea puterii de cãtre Ceauşescu: ei se numeau Neagu, Pãunescu, Breban, oamenii noi, tânãra gardã. Ca şi în Bogza şi Popovici, în Deşliu vorbea numai orgoliul rãnit, pizma, ciuda. Ce abuzuri vãzuse el în vremea lui Ceauşescu, şi cãrora sã nu le fi fost martor în anii ’40—’50.
Deşliu curãţase scena de Ion Barbu, Voiculescu, etc.; însã spera cã a curãţit—o pentru el, şi s—a vãzut cã a curãţit—o pentru succesorii lui, cã şi el a fost mãturat de noii corifei ai regimului. N—a acceptat aceastã schimbare de generaţie; orgoliul nu i—a permis sã i se plieze.
E de admis cã protestul anticomunist al lui Deşliu a fost unul real şi explicit; însã mobilurile nu i—au fost cele mai curate.
Deşliu o fi locuit într—un demisol infect; însã mânca la cantina Casei Scriitorilor, pe când Noica ieşise fãrã dinţi din închisoare.
Turbarea lui Deşliu provenea din orgoliu, nu din civism şi umanism; nu s—a putut împãca şi resemna cu succesiunea generaţiilor. Ce i—a putut arãta, ce l—a putut învãţa ceauşismul, ce sã nu fi vãzut deja sub dejism?
Eu cred cã Deşliu a rãmas puşlamaua dintotdeauna—excedatã sau înfuriatã de fireasca schimbare de generaţie adusã de ascensiunea lui Ceauşescu. Cu ascensiunea lui Pãunescu, Breban, Neagu, D. R. Popescu, Sãraru, rãmânea, fireşte, mai puţin loc pentru satrapii vechiului proletcultism, pentru Deşliu, Bogza, Popovici, etc.. De aici, ‘limpezirea’ acestor lamentabili.
Mai mult decât de faptul cã el însuşi a fost bãtut, lui Deşliu ar fi putut sã îi pese cã Noica a fost torturat, cã Voiculescu a fãcut închisoare. Nu i—a pãsat.
Cu tupeu, se referea la sine ca la POETUL, şi se credea Ovidiu. Aferim! Tupeul nu i—a lipsit, se vede, nicicând.
Se comenteazã, lacrimogen, cã ‘bietul Deşliu’ se întreţinea scriind cinci articole pe sãptãmânã. Ei, alţii, mai alfabetizaţi, n—aveau voie sã scrie niciunul.

Despre anticomunismul furibund al lui Bogza şi Popovici s—a tot vorbit; aştept sã aud de—acum şi despre acela al lui Andriţoiu, Victor Tulbure şi al altor imbecilitãţi.

Temperamentele nu—s fãrã analogii, aşa cã unul din şefii schismei rãsãritene mã face sã mã gândesc la Iorga, iar celãlalt la Pãunescu. Aş zice cã lipsa imaginaţiei pierde gândirea. Iar pentru a—ţi reprezenta cum se vor fi întâmplat lucrurile, e nevoie sã vezi, mai întâi, cum se petrec. Uman, Fotie cel Mare nu era un nemaivãzut; Marcu nu era un nemaiîntâlnit. Astfel de temperamente se întâlnesc. Conjuncturile sunt explicabile, şi contribuie, la rându—le, sã explice.
Unul era ca Iorga, un savant temperamental, un coleric erudit; celãlalt, un demagog nu fãrã farmec.

Teza pramatiilor ceauşiste nu este cã pe vremea lui Ceauşescu se descurca cine muncea; ci cã se descurca cine era ‘deştept’, ‘descurcãreţ’. Ei ştiu foarte bine cã traiul lor bun nu se corela defel cu munca. Era proporţional cu altceva—cu ‘deşteptãciunea’. Puşlamalele nostalgice ştiu foarte bine cã pe vremea lui Ceauşescu secretul fericirii nu era munca—ci ‘deşteptãciunea’. Corelativ, cine trãia rãu pe vremea comunismului nu fãcea decât sã culeagã roadele propriei prostii. Becali, Bogdan Chireac, Copos, Voiculescu se descurcau şi pe—atunci, fiindcã erau deştepţi.

Oamenii pot apela la raţionamente ale bunului simţ, însã asta nu înseamnã cã o fac din alte motive decât acela cã sunt avantajaţi; astfel cã îi avantajeazã apelul la bunul simţ. Nu e un apel dezinteresat, neutru; se apeleazã la judecãţi de bun simţ numai când acestea sunt avantajoase. Altfel, nu.

E cât se poate de interesant că unii ĩşi văd ameninţată identitatea religioasă de acceptarea doctrinelor papistaşe, ĩnsă nu şi de placida acceptare a celor mai fanatice aserţiuni ale demitologizării şi ale liberalismului religios. Important e să rămâni antipapist. Rămâi tu ĩnsuţi, ca şi creştin, câtă vreme rămâi antipapist—acceptând fără rezerve ceea ce decretează Papa Bultmann şi alţi pontifi ai demitologizării, etc..
Pentru astfel de minţi, demitologizarea nu afectează nimic esenţial sau definitoriu pentru creştinism. Ĩnsă doctrinele Romei, da.
Cu demitologizarea, rămâi creştin; cu primatul papal şi dogmele mariane, nu.

INFIRMAREA DEMOGRAFICĂ A TEORIILOR EVOLUŢIONISTE ALE SEXUALITĂŢII

INFIRMAREA DEMOGRAFICĂ A TEORIILOR EVOLUŢIONISTE ALE SEXUALITĂŢII



Ĩn interpretările majoritare, teoria evoluţionistă a sexualităţii este considerată a prezice multiplicarea indefinită, la rate ĩn creştere, ale populaţiei umane. Tendinţa prezisă ar fi una continuu ascendentă.
Sociografii par contrariaţi de faptul că declinul demografic contrazice simplistele teorii darwiniste ale sexualităţii; populaţiile umane nu se reproduc indefinit, arată statisticile. Demografic, populaţiile nu s—au comportat malthusian/ darwinist. Cu alte cuvinte, sociologia nu este o ramură a biologiei (evoluţioniste), iar curba demografică nu e prezisă de tezele darwiniste.
Datele demografice nu s—au comportat darwinist; pe de altă parte, nici nu cred că fenomele de declin demografic pot fi subsumate unei cauze unice—revoluţia sexuală este valabilă pentru SUA, sărăcia şi haosul pentru Rusia şi estul Europei. E adevărat ĩnsă că promiscuitatea şi pierderea reperelor moralităţii tradiţionale ar putea fi totuşi desemnată drept origine a comportamentelor demografice aberante. Săracii din culturile tradiţionale nu se comportă la fel ca aceia din culturile ‘liberalizate’ sau secularizate.
Ficţiunea sociologiei ca subcapitol al teoriei evoluţioniste generale (--teorie generală a lumii organice--) arată mizeria de care sunt capabili savanţii.
Populaţiile umane tind să se reproducă indefinit.

DESPRE PATRIOŢII SILNICI

DESPRE PATRIOŢII SILNICI

Patrioţii silnici privesc cu suspiciune atitudinea obiectivilor hedonici—pentru cei dintâi, valorile naţionale nu trebuiesc aclamate oricum—ci numai silnic, silit, ĩmpotriva propriei inimi—altfel, nu e decât desfãtare, nu e ‚patriotism sincer’. Paradoxul intern al patriotismului este de a se nega pe sine ĩnsuşi; constatarea dezinteresatã, spontanã, a meritelor naţionale le displace –nu e forţatã, nu e crispatã, nu e tendenţioasã şi tezistã, e prea ‚naturalã’. Adevãraţii patrioţi ai noştri sunt, dupã mine, oamenii ca Paleologu, Manolescu şi Ştefãnescu, nu livizii ţârcovnici crispaţi şi lichelele de teapa lui Puric. Dar iubirea faţã de valorile naţionale a celor dintâi le displace xenofobilor şi ‚patrioţilor’ de meserie, declamatori şi afectaţi, tocmai deoarece e aşa de neconstrânsã, aşa de slobodã, obiectivã, netendenţioasã şi dezinteresatã.
Gustul pentru valorile româneşti (--şi, fireşte, nu numai pentru cele româneşti--) le displace patrioţilor crispaţi fiindcã e prea slobod, e obiectiv şi netezist, e inteligent; or, ceea ce vor şi promoveazã ei sunt crisparea şi ĩncoţopenirea, zburlirea, oţãrârea, stropşirea virtuoasã. Firi conflictuale, ignoranţi, aluat de zbiri, ei detestã manifestãrile libere, nesilite. ‚Gust pentru valorile naţionale? Dar asta e ceva frivol—nu e deloc silnic, nu e crispat, nu e constrâns!’

Stevenson a avut, ca şi Matei Caragiale, o soţie binişor mai vârstnicã decât el (--deşi ĩn cazul scoţianului diferenţa era totuşi mult mai micã decât ĩn cazul balcanicului--).
Nevasta lui Stevenson avea 40 de ani când s—a mãritat cu acesta; fiul ĩl avusese la 28 de ani. Avea cam 36 de ani când a cunoscut—o scoţianul; oricum, cãsãtoria lor a fost una din iubire. Soţia a trãit 74 de ani, şi lui Stevenson i—a urmat un alt bãrbat, iarãşi mult mai tânãr decât ea.

La 35 de ani Reid, viteazul de la Chapultepec, avea o nevastã ĩn vârstã de 15 ani.

CULTURA CA EXTENSIE A GADGETURILOR

CULTURA CA EXTENSIE A GADGETURILOR





A veni ĩn culturã cu o ghiorlãneascã mentalitate de mall, de supermarket, cu educaţia ponturilor, a ‚pragmatismului’; aţi ĩnţeles, omul ‚la curent’, care ştie de unde sã ia ponturi, care ştie sã foloseascã informaţia, etc..
Pentru el, pe de altã parte, esenţa culturii nu e loazirul, sau fantazia, ci obligativitatea.

Occidentalii se poartã cu schismaticii ca şi cu o jucãrie pe care şi—o doresc, iar cu greco—catolicii ca şi cu o jucãrie pe care o au deja şi de care s—au plictisit. E vorba de a seduce, şi de a fi plictisit.

Contagiozitatea crispãrii.
Ĩn ce mãsurã este falsificatã ĩnsãşi noţiunea de relaţii confesionale a schismaticilor. Ĩn ce mãsurã sunt obişnuiţi cu crisparea şi arţagul de rigoare, cu oţãrârea virtuoasã, cu indignarea.
₪
Schisma ultramontanistã—intrinsec paradoxalã!—e taxatã drept evident blamabilã; dar vechea schismã rãsãriteanã ‚conciliaristã’ de ce nu e?

DIN RĂUTATE ŞI DIN ORBIRE, NU DIN SLĂBICIUNE

DIN RĂUTATE ŞI DIN ORBIRE, NU DIN SLĂBICIUNE

Una e slãbiciunea, alta e rãutatea, complacerea, consimţirea, asentimentul, lipsa ‚sfintei privegheri’; existã ĩn om şi rãul, ĩmpotrivirea, pornirea, ura faţã de sfinţenie, reacţia sau riposta omului vechi. Una e imperfecţiunea firii, alta e rãutatea deliberatã şi voluntarã. Una e puţinãtatea minţii—alta vanitatea, orgoliul, susceptibilitatea, susceptibilitatea hidoasã, monstruoasã a omului evlavios, de exemplu. Orbirea chiar, orbirea duhovniceascã, apare ca urmare a unor erori, nu e un ‚dat natural’, nu e un atribut al firii umane, ci urmarea unei pervertiri consimţite, acceptate a acesteia. Omul e orb duhovniceşte; ĩnsã putea sã nu fi fost. El a consimţit sã fie aşa. Asta nu e ceva atribuibil ‚slãbiciunii firii’. ‚Luna, stelele s—au stâns’.
Cele douã componente nu trebuie amalgamate ĩntr—un sacru haloimãs.

CUVÂNT DESPRE TINERI

CUVÂNT DESPRE TINERI





Aceşti tineri placizi şi insipizi, senili, stãtuţi—chiar şi când sunt frenetici--, şi care finalmente nu au viaţã—n ei. Aspectul concubinajelor lor este pur zootehnic, de o placiditate şi fadoare, banalitate şi ĩngãlare execrabile. Mai mult o mocirlã de ghiorlãnie puturoasã.

E interesant cã tocmai catolicii din ţãrile protestante sunt cei mai filoprotestanţi; vecinãtatea corupe, nu ascute noţiunea indentitãţii. Tocmai ei par sã simtã cel mai puţin nevoia de a—şi afirma identitatea distinctã. Lucrul acesta ĩl verifica Bloy ĩn Danemarca, şi s—a vãzut la prelaţii şi teologii germanici de la Vatican II. Dar faptul fusese constatabil şi cu ocazia Vaticanului I, la dizidenţii germani, olandezi. (Agresivitatea schismaticilor rãsãriteni care trãiesc ĩn Occident este explicatã prin nevoia minoritãţii de a—şi afirma indentitatea; la catolicii minoritari ĩn ţãri protestante nu se aplicã, se pare, aceeaşi normã, ci tocmai ei conduc avangarda filoprotestantismului.)
Era de aşteptat de la nişte catolici minoritari germani, austrieci, elveţieni, olandezi, scandinavi, sã fie nişte antiprotestanţi feroce; dimpotrivã, tocmai de—acolo s—a revãrsat puroiul greţos al protestantizãrii. [Catolicii austrieci nu—s minoritari, dar frãţia germanicã ĩi poartã cu ea.]

Ca regulã ĩi prefer pe oamenii cu preocupãri literare sau savante, celor cu preocupãri spirituale, sau ‚spiritual—religioase’. (Ĩn cazul unora e valabilã compensarea, substituirea; ĩn al altora, abrutizarea, nãclãirea, detracarea, infraumanizarea, stricarea, obnubilarea, artificializarea).
Cred cã Schmemann nu se referea la altceva; dar şi Gillet, Sf. Tihon, şi chiar Sf. Simeon.
Literatura educã; se vede asta la Alain [Chartier], la Gracq.

NĂRAVURILE CA ORGAN AL TEOLOGHISIRII

NĂRAVURILE CA ORGAN AL TEOLOGHISIRII


Voronin şi clica lui reproduc comportamentul bisericilor schismatice; aceeaşi burzuluialã, aceeaşi stupiditate intransigentã, aceeaşi agresivitate, acelaşi separatism orgolios, aceeaşi paradã de ostilitate. Dicţionarul moldovenesc şi teoria limbii moldoveneşti amintesc de dogmaticile dizidente, ĩn care diferenţa ĩnseamnã opoziţie.
Ĩncercãrile schismaticilor de a metaboliza toxicul, de a metaboliza şi integra experienţa fotian—cerularianã ,de a le pune—n zare teologicã, constau ĩn tentative de a fundamenta o teologie pe nãravuri, de a teologhisi cu nãravurile.

Catolicii vestici ca Liccione şi Kimmel ĩncearcã aceastã absurditate hidoasã—sã rescrie istoria cu ‚caritate’, sã o falisifice ĩn spirit caritabil. Li se pare un lucru ĩnţelept sã lase deoparte ceea ce ar pãrea sã—i dezavantajeze pe schismatici; ĩn viaţa realã, nu ĩn jocurile puerile ale lui Liccione, Watson şi Kimmel, fie faci istorie, fie faci caritate. Dar nu poţi face istorie ‚cu caritate’ .Istoria ‚caritabilã’ e istorie falisificatã, inutilizabilã ca istorie.