‘The Damned Thing’: Ambrose Bierce în CPSF, 419 (1972)

‘The Damned Thing’: Ambrose Bierce în CPSF, 419 (1972)





Frida Papadache are, în paginile cu care prefaţeazã o povestire [1] a lui Bierce, douã remarci interesante: o comparaţie între fantasticul lui Bierce şi acela al lui Poe, şi excelenta notare a faptului cã în stilul, în scrisul lui Bierce transpar ‘calitãţile omului de acţiune’—cãci Ambrose Bierce fusese, într—adevãr, mai mult decât numai un om activ—se ilustrase ca ‘om de acţiune’.
Cronicile militare din Rãzboiul civil ale lui Bierce invitã la comparaţia cu Babel, celãlalt nuvelist al rãzboiului.
Profilul literar invitã, pentru inventivitatea şi ingeniozitatea spiritului, şi la o comparaţie cu Voltaire—ca şi, bineînţeles, cu Chamfort şi Rivarol, Joubert şi Lichtenberg. Pentru a fi instructivã, o comparaţie nu trebuie neapãrat sã presupunã comensurabilitate—mai ales când ‘al doilea termen’ nu e Shakespeare sau Sofocle, ci ‘numai’ un Voltaire.
‘Fiara nevãzutã’ a lui Ambrose Bierce, prozator infinit mai interesant decât anostul Lovecraft, are aşteptatele calitãţi de macabru jovial, de bãşcãlie macabrã; însã subiectul nu e cine ştie ce—o întâmplare de la ţarã, un vânãtor ucis de un monstru invizibil, totul rãmas la nivelul anecdotei, schiţa e scrisã mai bine decât e nãscocitã—o anecdotã cam banalã, bine povestitã. Stilul lui Bierce denotã extrovertirea, ca şi acela al lui Maupassant—dinamica—la antipodul cleiosului stil autist al lui Lovecraft şi Poe—sau al molozului verbal alternat cu superfluitate, al lui Gautier.
Nicio emoţie caracteristicã genului nu apare, nu e suscitatã. Cu aceastã schiţã despre invizibilitate, Bierce rãmâne sub nivelul lui O’Brien.
În cuprinsul schiţei acesteia, un aforism bun: ‘Dumnezeu nu—i suferã pe fricoşi’.
Bierce foloseşte noţiunea de ‘culori invizibile’—vrând, probabil, sã se refere la radiaţii electromagnetice; el le numeşte ‘raze actinice’.

Cãrţile lui Bierce îşi au cãutãtorii lor. Îmi place sã aflu ce cãrţi vechi cautã oamenii, mai ales cititorii, adicã cei care chiar vor sã le citeascã (nu cei care le cautã pentru a restitui cãrţi pierdute, sau din obligaţie şcolarã). Am întâlnit o cititoare vârstnicã aflatã pe urmele unei cãrţi de Bierce, aşa cum am vãzut şi oameni care cãutau ‘Tânãra gardã’ sau ‘Don Fernando’.

Ilustraţia copertei no. 419 al CPSF, a lui Aurel Buiculescu, recreazã un moment din ‘A doua confruntare’ de Constantin Mihãescu: un explorator al Lunii este atacat de o ‘uriaşã celulã mineralã’ cu metabolismul bazat pe mercur.

No. 419 mai cuprinde o snoavã SF şi un articol al lui Adrian Rogoz: ‘Aventura marţianã’.



NOTE:

[1] Introducerea aceasta sugereazã cã urma un grupaj de trei povestiri ale lui Bierce; din vraful de CPSF pe care—l am eu la îndemânã lipsesc no. urmãtoare, 420 şi 421, în care poate cã au apãrut celelalte douã scrieri.

Despre un vechi almanah SF, despre Anatoli Dneprov şi despre Octavian Sava

Despre un vechi almanah SF, despre Anatoli Dneprov şi despre Octavian Sava





Citind ‘Almanahul Anticipaţia ‘83’, am început cu un interviu al lui Hobana (banalitãţi despre o cãlãtorie în SUA), pagina lui Mironov despre nuvelele lui Colin (encomiu de o afectare cam puerilã) şi grupajul lui Rogoz, ‘Retro SF’, pentru care acesta alesese patru povestiri apãrute odinioarã în CPSF—douã sovietice (Dneprov—publicat şi în no. 141, 147—149, 171—173, 190, 197, 279 ale CPSF; ) şi douã autohtone; bunul Rogoz propunea, de fapt, o retipãrire selectivã a CPSF.

Împotriva pretenţiilor fanteziste ale unor Mironov şi Rogoz, este evident cât din SF nu constituie literaturã autenticã, ci cârpãcealã, însãilare, îngãlare. Mare parte din ceea ce s—a publicat ca SF era, literar, de nivel infragazetãresc.

Destul de variate ca naturã, povestirile lui Dneprov traduse la noi nu depãşesc, cu toate aceasta, nivelul unor aiureli amuzante, puerilitãţi hazlii, de o ingeniozitate destul de şchioapã şi de o vervã speculativã artificialã, modestã şi neconvingãtoare. Nimic nu ‘debordeazã’.
Aruncându—ne privirea pe un catalog al primelor sute de no. ale CPSF, se vede cã Anatoli Dneprov era unul dintre cei mai traduşi autori sovietici—probabil cel mai tradus—poate la ceva distanţã de Rosohovatski (165, 184, 219, 283—284, 316, 319, 336, 379), Juravliova (112, 141, 211—214, 252, 275) sau Gor, spre a nu mai discuta apariţii meteorice ca Nemcenko (151, 184), Gurevici, Safronov (141, 157, 183), Fradkin, Zabelin, Anfilov, Saparin. (Dupã no. 225—sau, de fapt, dupã no. 214—, înceteazã traducerile de rutinã de SF sovietic. Iar o concluzie personalã, însã verificabilã statistic, ar fi aceea cã SF—ul sovietic a fost mai mult tradus în CPSF între no. 112—214. De notat şi cã fraţii Strugaţki îşi fac apariţia de timpuriu, de la no. 87.)
Dneprov fãcea SF pe teme de biologie, bineînţeles foarte arbitrar şi chiar neglijent tratate. Surprinde puţin faptul cã şi ‘ideile’ biologice sunt nişte cârpãceli (ca sã nu mai vorbim cã par subutilizate, prea puţin exploatate), şi aspectul literar lasã de dorit; absurditãţi stridente abundã (cosmonauţi care nu ştiu sã—şi foloseascã costumul şi n—au un instructaj elementar; laboratoare biologice de vârf care duc lipsã de unelte banale şi unde nu existã obiceiul de a fotografia rezultatele—ficţiunile lui Anatoli Dneprov abundã în neglijenţe de adolescent şi stângãcii incredibile). Notele povestirilor se ocupã de absurditãţile ştiinţifice ale speculaţiilor lui Dneprov; însã deranjante sunt celelalte stângãcii, greşelile din registrul ‘realist’. Cum poate fi închipuit un laborator biologic care depinde de aparatul fotografic al unui reporter? Cum zboarã un cosmonaut care n—a fost instruit sã—şi utilizeze costumul? Lamentabil.
Rogoz admira scrisul lui Dneprov, ale cãrui povestiri le—a publicat destul de des şi le—a şi prefaţat; ‘Factorul timp’, o wellsianã fantezie paleobiologicã, e simpatic scrisã, însã nu fãrã defectele bolşevismului literar.
‘Experienţele profesorului Leonozov’ se întemeiazã pe o prejudecatã foarte rudimentarã: aceea a ‘perfecţiunii’ proceselor biologice, care în mintea lui Anatoli Dneprov ar putea înlocui electronica. Procesele biologice reale tatoneazã, dau chixuri, izbutesc în linii mari. Dneprov crede cã ele au exactitatea maşinii. Acest tip de maşinism în înţelegerea dinamicii biologice e complet fals. Pe de altã parte, calitãţile literare ale lui Dneprov sunt practic inexistente. Excepţia o constituie nuvela aleasã pentru republicarea în almanah de cãtre Rogoz,
Impresia mea este cã Dneprov era un cârpaci; nu prea împãrtãşesc gustul exagerat al lui Rogoz pentru aşa ceva.

CPSF avea obiceiul de a publica, drept poştã a redacţiei, scrisori inventate, care par toate scrise de o aceeaşi mânã, pretins feedback, misive contrafãcute care au toate acelaşi ton şi aceeaşi gramaticã fadã; nãscocirea din no. 172 semnaleazã ‘Pisica din Baskerville’ şi ‘Uraniu’ printre cele mai reuşite proze publicate.

Pe Octavian Sava îl consider o figurã cumva misterioasã a SF—ului autohton; fãcând parte, ca şi Ghenea, din generaţia pionierilor, a fost publicat de CPSF în no. 1—2, 58, pentru ca ulterior sã disparã din cataloagele colecţiei. Din aceeaşi generaţie a pionierilor de ocazie fac parte şi cei doi Niga, Leonid Petrescu, menţionatul Ghenea—exponenţii proto—SF—ului românesc—acele prime câteva scrieri care pentru mine fac parte din mitologie—unele din ele sunt lucruri citite la 12 ani, iar altele chiar din şcoala primarã: Meteoritul de aur; Uraniu; Sahariana; Piticii în ţara lui Guliver; Prizonieri printre giganţi; Polul intangibil; Pasărea de piatră; Apa care usucă; Constelaţia din ape; De vânzare Paradisul! --vreme în care poezia era pe potriva stângãciei. Pe de altã parte, se mai poate simţi în acest primitiv SF un suflu vernian, o cuprindere vernianã, raza vernianã—ca generozitate şi însufleţire a povestirii—şi ca miraculos de tip vernian, cu suspansul inerent.
Revenind la Sava, la acele începuturi ale SF—ului autohton cele douã scrieri ale lui au fost remarcate şi plãcute, au plãcut, au reprezentat ceva. Autor al primei povestiri publicate de CPSF, ‘Meteoritul de aur’, a izbutit ceva cu aceastã ficţiune de aventuri cu titlu vernian şi care aminteşte de literatura pentru bãieţi interbelicã; modelul ei nu e SF—ul—sau nu ceea ce se publica la mijlocul anilor ’50 drept SF, ci vechea literaturã de aventuri, proza exoticã de suspans.

Mã întreb câţi, azi, în Iaşi sau în România, îşi mai oferã plãcerea de a citi întâiele numere ale CPSF—ului? Sau cine mai ştie scene din întâiele povestiri, pe dinafarã?
Erau ele mãcar o bunã literaturã de aventuri? Erau ele mãcar divertismente bune de citit în tren? [1] Ca şi cinemaul românesc comunist, şi SF—ul a tins sã fie foarte autocritic, plin de obidã; rechizitoriile împotriva subproduselor autohtone constituiau, în mâna veleitarilor arţãgoşi, un loc comun, iar evaluãrile erau mai mereu înveninate, încrâncenate, contondente. Unele aprecieri negative de mai târziu tindeau şi sã fie improprii, cãci alegeau, din ifos sau din curatã incompatibilitate neconştientizatã între ‘critic’ şi genul despre care scria, etaloane inadecvate, înafara intenţiilor reale cu care acest SF autohton timpuriu a fost scris—ca SF—ul ‘filozofic’, etc.; aşa cã se scria cu obidã despre creaţiile SF—iştilor de pe la noi.

Timpurie pare traducerea, în CPSF, a lui Cortazar.


NOTE:

[1] Ca şi Stevenson, Lang şi Wilde, tind sã cred cã literatura de divertisment izbutitã nu e mai frecventã decât aceea ‘principalã’—şi din cam aceleaşi motive. Cu alte cuvinte, nu cred cã e mai uşor de scris un roman de aventuri bun, decât unul analitic sau, în orice caz, de ‘literaturã principalã’.
Inferioarã estetic, izbânda în scrierea literaturii de gen e la fel de anevoioasã ca şi aceea în scrierea marii literaturi principale, iar surogatele, la fel de dezagreabile.

Lino Aldani, ‘37°’

Lino Aldani, ‘37°’





Scrisã cu vioiciune, într—un stil gazetãresc, alert, uşor parodic sau umoristic, caracteristic literaturii italiene de gen, cu ocazionale note agreabile de senzualitate, nuvela ‘37°’ a lui Lino Aldani, descrie, în termeni cum altfel decât ucronici, urmãrile, în viaţa privatã şi profesionalã a protagonistului, a unui derapaj civil, politico—social, care duce la cvasiabsolutizarea controlului exercitat de instituţiile medicale asupra societãţii. De parodie ţine şi jargonul fistichiu, în care vehicolele viitorului se numesc levacare, etc.; iar tonul este unul glumeţ şi pus pe şotii.
Hobana vrea sã ne convingã cã avem de—a face cu o ficţiune stângistã ambiţioasã polemic, însã Aldani dã povestirii lui un binevenit ton de glumã. ‘37°’ vine din ţara care a dat westernul spaghetti şi atâta policier parodic—spre a nu mai aminti tocmai cinemaul SF burlesc.
Tonul lejer al lui Aldani recomandã nuvela aceasta ca pe un divertisment plãcut.

Lino Aldani, SF—ist italian relativ mult tradus la noi, dã cu ‘37°’ o agerã şi lejerã distopie a sistemului medical totalitarizant.
Grafica coperţilor celor douã fascicule, semnatã de Nicu Russu, face cinste CPSF—ului. Prima dintre coperţi ilustreazã momentul în care Nico şi Doris sunt deranjaţi de inoportunul levacar.

CPSF 96—‚HOITI—TOITI’ DE BELEAEV

CPSF 96—‚HOITI—TOITI’ DE BELEAEV



Aceastã curioasã povestire se referã la un transplant de creier—un savant aflat ĩn Africa reuşeşte sã treacã ĩn cutia cranianã a unui elefant creierul unui tânãr (care, evident, nu mai dispunea de trup).