Despre un vechi almanah SF, despre Anatoli Dneprov şi despre Octavian Sava

Despre un vechi almanah SF, despre Anatoli Dneprov şi despre Octavian Sava





Citind ‘Almanahul Anticipaţia ‘83’, am început cu un interviu al lui Hobana (banalitãţi despre o cãlãtorie în SUA), pagina lui Mironov despre nuvelele lui Colin (encomiu de o afectare cam puerilã) şi grupajul lui Rogoz, ‘Retro SF’, pentru care acesta alesese patru povestiri apãrute odinioarã în CPSF—douã sovietice (Dneprov—publicat şi în no. 141, 147—149, 171—173, 190, 197, 279 ale CPSF; ) şi douã autohtone; bunul Rogoz propunea, de fapt, o retipãrire selectivã a CPSF.

Împotriva pretenţiilor fanteziste ale unor Mironov şi Rogoz, este evident cât din SF nu constituie literaturã autenticã, ci cârpãcealã, însãilare, îngãlare. Mare parte din ceea ce s—a publicat ca SF era, literar, de nivel infragazetãresc.

Destul de variate ca naturã, povestirile lui Dneprov traduse la noi nu depãşesc, cu toate aceasta, nivelul unor aiureli amuzante, puerilitãţi hazlii, de o ingeniozitate destul de şchioapã şi de o vervã speculativã artificialã, modestã şi neconvingãtoare. Nimic nu ‘debordeazã’.
Aruncându—ne privirea pe un catalog al primelor sute de no. ale CPSF, se vede cã Anatoli Dneprov era unul dintre cei mai traduşi autori sovietici—probabil cel mai tradus—poate la ceva distanţã de Rosohovatski (165, 184, 219, 283—284, 316, 319, 336, 379), Juravliova (112, 141, 211—214, 252, 275) sau Gor, spre a nu mai discuta apariţii meteorice ca Nemcenko (151, 184), Gurevici, Safronov (141, 157, 183), Fradkin, Zabelin, Anfilov, Saparin. (Dupã no. 225—sau, de fapt, dupã no. 214—, înceteazã traducerile de rutinã de SF sovietic. Iar o concluzie personalã, însã verificabilã statistic, ar fi aceea cã SF—ul sovietic a fost mai mult tradus în CPSF între no. 112—214. De notat şi cã fraţii Strugaţki îşi fac apariţia de timpuriu, de la no. 87.)
Dneprov fãcea SF pe teme de biologie, bineînţeles foarte arbitrar şi chiar neglijent tratate. Surprinde puţin faptul cã şi ‘ideile’ biologice sunt nişte cârpãceli (ca sã nu mai vorbim cã par subutilizate, prea puţin exploatate), şi aspectul literar lasã de dorit; absurditãţi stridente abundã (cosmonauţi care nu ştiu sã—şi foloseascã costumul şi n—au un instructaj elementar; laboratoare biologice de vârf care duc lipsã de unelte banale şi unde nu existã obiceiul de a fotografia rezultatele—ficţiunile lui Anatoli Dneprov abundã în neglijenţe de adolescent şi stângãcii incredibile). Notele povestirilor se ocupã de absurditãţile ştiinţifice ale speculaţiilor lui Dneprov; însã deranjante sunt celelalte stângãcii, greşelile din registrul ‘realist’. Cum poate fi închipuit un laborator biologic care depinde de aparatul fotografic al unui reporter? Cum zboarã un cosmonaut care n—a fost instruit sã—şi utilizeze costumul? Lamentabil.
Rogoz admira scrisul lui Dneprov, ale cãrui povestiri le—a publicat destul de des şi le—a şi prefaţat; ‘Factorul timp’, o wellsianã fantezie paleobiologicã, e simpatic scrisã, însã nu fãrã defectele bolşevismului literar.
‘Experienţele profesorului Leonozov’ se întemeiazã pe o prejudecatã foarte rudimentarã: aceea a ‘perfecţiunii’ proceselor biologice, care în mintea lui Anatoli Dneprov ar putea înlocui electronica. Procesele biologice reale tatoneazã, dau chixuri, izbutesc în linii mari. Dneprov crede cã ele au exactitatea maşinii. Acest tip de maşinism în înţelegerea dinamicii biologice e complet fals. Pe de altã parte, calitãţile literare ale lui Dneprov sunt practic inexistente. Excepţia o constituie nuvela aleasã pentru republicarea în almanah de cãtre Rogoz,
Impresia mea este cã Dneprov era un cârpaci; nu prea împãrtãşesc gustul exagerat al lui Rogoz pentru aşa ceva.

CPSF avea obiceiul de a publica, drept poştã a redacţiei, scrisori inventate, care par toate scrise de o aceeaşi mânã, pretins feedback, misive contrafãcute care au toate acelaşi ton şi aceeaşi gramaticã fadã; nãscocirea din no. 172 semnaleazã ‘Pisica din Baskerville’ şi ‘Uraniu’ printre cele mai reuşite proze publicate.

Pe Octavian Sava îl consider o figurã cumva misterioasã a SF—ului autohton; fãcând parte, ca şi Ghenea, din generaţia pionierilor, a fost publicat de CPSF în no. 1—2, 58, pentru ca ulterior sã disparã din cataloagele colecţiei. Din aceeaşi generaţie a pionierilor de ocazie fac parte şi cei doi Niga, Leonid Petrescu, menţionatul Ghenea—exponenţii proto—SF—ului românesc—acele prime câteva scrieri care pentru mine fac parte din mitologie—unele din ele sunt lucruri citite la 12 ani, iar altele chiar din şcoala primarã: Meteoritul de aur; Uraniu; Sahariana; Piticii în ţara lui Guliver; Prizonieri printre giganţi; Polul intangibil; Pasărea de piatră; Apa care usucă; Constelaţia din ape; De vânzare Paradisul! --vreme în care poezia era pe potriva stângãciei. Pe de altã parte, se mai poate simţi în acest primitiv SF un suflu vernian, o cuprindere vernianã, raza vernianã—ca generozitate şi însufleţire a povestirii—şi ca miraculos de tip vernian, cu suspansul inerent.
Revenind la Sava, la acele începuturi ale SF—ului autohton cele douã scrieri ale lui au fost remarcate şi plãcute, au plãcut, au reprezentat ceva. Autor al primei povestiri publicate de CPSF, ‘Meteoritul de aur’, a izbutit ceva cu aceastã ficţiune de aventuri cu titlu vernian şi care aminteşte de literatura pentru bãieţi interbelicã; modelul ei nu e SF—ul—sau nu ceea ce se publica la mijlocul anilor ’50 drept SF, ci vechea literaturã de aventuri, proza exoticã de suspans.

Mã întreb câţi, azi, în Iaşi sau în România, îşi mai oferã plãcerea de a citi întâiele numere ale CPSF—ului? Sau cine mai ştie scene din întâiele povestiri, pe dinafarã?
Erau ele mãcar o bunã literaturã de aventuri? Erau ele mãcar divertismente bune de citit în tren? [1] Ca şi cinemaul românesc comunist, şi SF—ul a tins sã fie foarte autocritic, plin de obidã; rechizitoriile împotriva subproduselor autohtone constituiau, în mâna veleitarilor arţãgoşi, un loc comun, iar evaluãrile erau mai mereu înveninate, încrâncenate, contondente. Unele aprecieri negative de mai târziu tindeau şi sã fie improprii, cãci alegeau, din ifos sau din curatã incompatibilitate neconştientizatã între ‘critic’ şi genul despre care scria, etaloane inadecvate, înafara intenţiilor reale cu care acest SF autohton timpuriu a fost scris—ca SF—ul ‘filozofic’, etc.; aşa cã se scria cu obidã despre creaţiile SF—iştilor de pe la noi.

Timpurie pare traducerea, în CPSF, a lui Cortazar.


NOTE:

[1] Ca şi Stevenson, Lang şi Wilde, tind sã cred cã literatura de divertisment izbutitã nu e mai frecventã decât aceea ‘principalã’—şi din cam aceleaşi motive. Cu alte cuvinte, nu cred cã e mai uşor de scris un roman de aventuri bun, decât unul analitic sau, în orice caz, de ‘literaturã principalã’.
Inferioarã estetic, izbânda în scrierea literaturii de gen e la fel de anevoioasã ca şi aceea în scrierea marii literaturi principale, iar surogatele, la fel de dezagreabile.