Orhan Pamuk, cititor

Orhan Pamuk, cititor




Lecturile, aratã Pamuk, sunt experienţe de viaţã: experienţe emoţionale, sufleteşti şi intelectuale care aparţin existenţei. Scriind despre cãrţi, Orhan Pamuk nu monografiazã un timp al studiului, ci unul al vieţii.
Îmi place eseistul Pamuk—şi, în orice caz, îl prefer, ca sã vorbesc despre eseurile romancierilor, eseistului Fowles, care are stângãcii stridente.
A doua din cele nouã secţiuni ale cãrţii de eseuri a lui Orhan Pamuk [1] se referã la cãrţi şi citit; cu aceastã secţiune am şi început lectura cãrţii. Cantitativ, e vorba de 16 din cele 76 de capitole ale cãrţii, cam o şesime din numãrul de pagini. 13/ 16 eseuri se referã la cãrţi sau autori anume; de ex., douã sunt despre un scriitor, probabil austriac, despre care eu nu ştiam nimic—Bernhard (e drept cã nici eseurile lui Pamuk nu mã determinã deocamdatã sã vreau sã aflu mai multe). Tonul eseurilor este emoţional şi recognoscibil—inclusiv în uşoara afectare liricã, sau modularea elegiacã proprie şi romanelor autoscopice şi confesive ale lui Pamuk; iar din acest punct de vedere, vreau sã spun acela al autoscopiei şi al analizei de sine, eseurile lui Pamuk sunt unele montaigneene—ca ceea ce e mai bun în publicistica lui Sebastian, amintesc tradiţia îngrijitelor confesiuni montaigneene, ceea ce se vede chiar din frumuseţea ansamblului neîntâmplãtor al volumului—ca echilibratã dispunere de eseuri variate.
Calitatea traducerii scade cãtre finalul secţiunii, descreşte.
Aceste eseuri îl reprezintã pe Pamuk drept cititor, sunt eseuri de cititor, ca ale lui Kurp şi probabil mai mult decât ale lui Gracq; mãrturisiri de cititor, directe şi emoţionante.
Senzaţia mea este cã Nabokov ştie cã literatura lui Stendhal, Dostoievski, Mann este aceea care vorbeşte despre lucrurile care meritã tratate literar—pe când experimentalismul, de care Pamuk pare a face caz, rãmâne la fleacuri.
Lui Pamuk i—a atras atenţia un Stendhal descriptiv, emoţional şi, în orice caz, ‘deproustianizat’, exceptat de psihologism. Bineînţeles cã Pamuk remarcã psihologia de la Stendhal, însã acordã o menţiune aparte descrierilor, se aratã atras de acest Stendhal descriptiv. Paragrafele despre ‘Mãnãstirea din Parma’ mi—au plãcut, întrucât mi se pare cã Pamuk l—a simţit bine pe Stendhal. Camus e şi el remarcat ca ‘romancier descriptiv’ şi apreciat pentru realismul sãu.
Pamuk scrie bine şi despre Nabokov şi mila arãtatã de acesta Lolitei, lui Knight şi Shade. Îl preocupã, la Stendhal, Camus, Nabokov, realismul, impresia de real—realism desigur foarte subtil şi inteligent, şi asta subliniazã şi la Nabokov; îl atrage realismul lumii exterioare. Pe de altã parte, îi plac diatribele, jocurile de cuvinte, ludicul verbal. Îi plac avangardiştii; unii îi plãceau, iar câţiva chiar continuã sã—i placã.
Gândirea lui Pamuk, în aprecierile lui cam monotone despre viaţã, este aceea a unui pesimist şi a unui elegiac; pesimist nu tãios, ci, cum am spus, elegiac.
Eseurile despre Llosa şi Rushdie par destul de dezlânate şi chiar incoerente, însã chiar şi ele manifestã desãvârşitul gust al lui Pamuk şi viul sãu simţ literar, de om care nu e dispus sã se lase amãgit; cum eu le citesc în englezã, cred cã sunt prost traduse. Aratã mai mult a note preliminare, mai degrabã nişte însemnãri rãzleţe.
Un lucru minunat, la cititorul Pamuk, este acela cã îi plac atât Dostoievski, cât şi detractorii sãi (Nabokov şi Borges), cei care reprezintã contrariul artistic al primului. Existã Mann, Proust, Dostoievski—şi Calvino, avangarda ca formalism şi exerciţiu …. Legãtura o constituie avangardiştii ‘psihologici’, marii avangardişti anglo—saxoni interbelici aflaţi în cãutarea realismului psihologic.

Într—unul din romanele lui Pamuk, protagonistul este un student cãruia citirea unei cãrţi îi schimbã viaţa; în eseurile sale, Pamuk vorbeşte în termeni similari despre citirea juvenilã a unui roman al lui Dostoievski.
Despre Dostoievski, Pamuk a scris mult mai bine decât a fãcut—o, de ex., Proust; îl simte mai bine, şi—l politizeazã, îl ‘deşestovizeazã’. Priceperea e de netãgãduit. Pamuk mânuieşte notabile calitãţi de caracterizare esteticã, iar eseurile lui sunt distinse, pe lângã numitul ton elegiac, de inteligenţa ascuţitã şi de fineţea aprecierilor literare. În concluzie, avem în Pamuk un eseist de citit. Ca romancier—eseist, el aminteşte de evreul Sebastian; cu diferenţa cã raporturile în creativitate sunt inverse: la turc primeazã romancierul, creatorul, iar la român, eseistul.
Câte un cuvânt despre originea fiecãrui text cules în acest volum n—ar fi stricat.

De la Londra am adus trei cãrţi de eseisticã—Fowles, Clive James şi Pamuk; aşa cum se vede, numai unul dintre autori e un eseist ‘de profesie’, ceilalţi doi sunt mari romancieri, ale cãror consideraţii—mai ales despre literaturã—s—a întâmplat sã mã intereseze.


NOTE:

[1] Orhan Pamuk, ‘Other Colours. Writings on Life, Art, Books and Cities’.