‘si je me promène dans les rues de ma ville …’

‘si je me promène dans les rues de ma ville …’






Gracq mãrturisea [1] cã a scris ‘atât de puţine cãrţi’ din cauza penuriei de subiecte, înţelese ca ‘modele reduse’, cheia care pune în libertate acumularea narativã şi care disciplineazã ‘afluxul romanesc efervescent’. A se vedea cã Gracq dã ‘subiectului’ o accepţie particularã, pe care o specificã din punctul de vedere al sentimentului dat scriitorului de cãtre identificarea subiectului.
Înţelegea subiectul drept formã organicã şi entelehie a romanului, intuiţie, ‘sentiment’, zicea el. Subiectul reprezintã forma ordonatoare, nu rezumabilul unui roman, ci tocmai acel acces privilegiat la propria creativitate asurzitã şi amorfã.
Gãsirea subiectului e însoţitã, spunea Gracq, de ‘sentimentul cã totul e dat dintr—o datã’. Însã determinarea subiectelor reale ale cãrţilor e altceva decât corvoada şcolãreascã conexã.
Gracq credea cã Goethe şi Hugo au avut într—un grad înalt simţul subiectelor. Claudel era ambiguu în privinţa lui Goethe, nu cred prea mult în pretinsa lui aversiune, aceea a lui Stevenson pare mai întemeiatã; Chartier şi Gracq îl admirau într—adevãr pe Goethe.
Gracq şi Tournier se regãsesc în frecventarea romantismului nemţesc—deşi Gracq nu avea deloc o formaţie specialã ca germanist.

S—ar zice cã pentru Gracq existau numai doi americani—Poe şi Lovecraft. Dealtfel, dacã admiraţia lui Gracq pentru Verne şi Tolkien mi se pare încântãtoare, aceea pentru Lovecraft chiar depãşeşte orice aşteptãri, întrece nãdejdile.

Existã, am aflat, o repudiere explicitã a realismului de cãtre Gracq [2].
Existã şi o afirmare explicitã a inspiraţiei—în gãsirea subiectelor, ceva ce e ‘dat’, nu e mecanic.

Gracq înregistreazã deopotrivã şi transformãri şi vârste ale lecturii.

Neinteresat de realism (--ci de romantici, gotici, decadenţi, surrealişti--), prefera însã ‘literatura vieţii’, aşa cum o gãsea la Nerval şi la Tolstoi.

La Dostoievski am gãsit pânã acum cel puţin douã referinţe—o datã, când îl dã ca exemplu de romancier, alãturi de Balzac;--a doua oarã, când, scriind despre Chartier, îi reproşeazã restrictivitatea faţã de Dostoievski, din care comtianul normand n—ar fi acceptat decât douã cãrţi (eu sunt în mãsurã sã o adaug pe a treia, la care Chartier se referea, în scris, admirativ).
Gracq cititor al ruşilor e o laturã interesantã a acestui mare critic literar—la fel de interesantã ca şi Gracq cititor al lui Poe, Verne, Lovecraft şi Tolkien.

Pastişele şi parafrazele lui. Rescrieri. Ştia sã admire. Nu copia, nu imita balastul (semidoctismul beylian—cum n—o fãcuserã nici Taine, Nietzsche, Jaloux, Lampedusa, Pavese şi Giono—nu luau de la Beyle semidoctismul, lãutãrismul, nici nãravul plagiatelor şi al ‘erudiţiei de împrumut’, latura discutabilã a lui Beyle). La fel procedase Sadoveanu cu Creangã.

Gracq citea mult şi multe, divers, asortat, complementar. Era nefanatizat.

De scris, Gracq nu scrie deloc ca Beyle; însã din cele douã grupuri la modã în literatura vremii lui (machismul literar; scriitura neutrã, la obiect, netã, neirizatã, din care unii fãceau o invenţie americanã interbelicã, iar alţii o raportau la stilul lui Beyle), el nu se dezice explicit decât de Montherlant (din primul grup) şi nu îl acceptã decât pe Malraux (care ţinea, cumva, de ambele grupuri).
Dincolo de asta, rãmâne constatarea neasemãnãrii stilistice între Beyle şi Gracq. Iar un motiv de bucurie este referirea simultanã a lui Gracq la Beyle şi Chateaubriand; cãci stilistic, Gracq descinde din calofilia unor scriitori pe care Beyle i—ar fi detestat. Însã paradoxul unui beylism calofil şi estetizant, irizat, fusese ilustrat, cu exact un veac înainte, de cãtre Barbey, un alt autor gracqian.

Trebuie ştiut cã Gracq n—a scris pe larg despre tot ceea ce îi plãcea\ citea (Nerval, Dumas, Lovecraft, Tolkien, chiar Verne, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, etc.). Eseistica lui nu e exhaustivã, iar harta lecturilor lui rãmâne parţial neacoperitã—chiar subiect de presupuneri.

Se mai întâmplã sã depãşim cu mult vârsta unor maeştri ai noştri—aşa a fost, la Gracq, cazul cu Lautréamont, cu Rimbaud, dar şi cu Poe, Balzac şi Beyle—spre a nu mai vorbi de romanticii nemţi. Sã continuãm sã ucenicim la astfel de predecesori mult mai tineri.

E semnificativ cã singura carte de criticã literarã a lui Chartier pe care o citea Gracq era tocmai/ numai aceea despre Dickens—şi nu acelea despre Balzac şi Beyle—unde s—ar fi presupus cã se întâlneau sau cã erau în acord.

Beyle şi Chateaubriand existã împreunã, în tandem, şi la Chartier, ca şi la Gracq. Ei nu preluau îngustimile şi ranchiunele lui Beyle. Iar ceva apreciere pentru Hugo, deşi nu câtã la Chartier, existã şi la Gracq.

Romanul, o sugereazã Gracq, este aproximarea unei viziuni—încât determinant e şi ceva neliterar—sentimentul subiectului. Existã ceva determinat înafara romanului, ceva cãtre care scrierea tinde. Romanul e chimie—adicã intuiţie—şi nu geometrie, nu o asamblare formalã; testarea faţã de un sentiment preexistent. Ceva care determinã romanul nu e chiar literaturã—ci sentimentul subiectului, un loc spiritual. În cazul poeziei, predeterminarea e ceva vag; în cazul romanului, e mai mult decât atât. Nu existã o idee determinatã a poeziei, înafara realizãrii; pentru roman, existã. Sau: ideea preexistentã poeziei e ceva vag—pe când aceea care preexistã romanului e un sentiment desluşit, aşa şi nu altfel.

Filmele ca obiecte gracqiene.
Aprecieri.

Plimbarea ca practicã gracqianã. Însã e impalpabilul existenţei: o fluctuare.

Utilizarea literaturii.

La interpreţii istoriei, Gracq cãuta şi vroia viziunea. Îi plãceau, de aceea, intuitivii, nu tehnicii, nu pedanţii bosumflaţi, nu mofluzii universitari. Vroia curaj, sau, cu un barbarism la modã azi, ‘asertivitate’. Nu prudenţa savantã îl seducea—fireşte.

Din tetrada refuzatã de Tournier, Malraux îi era cel mai drag lui Gracq, cu toate cã nici Mauriac şi Aragon nu erau excluşi. Şi, dincolo de glumele despre ‘piaţa de consum a catolicismului literar’, despre Claudel şi Bernanos a scris mereu cu evlavie (dealtfel, ambii aparţin grupului de scriitori faţã de care considera cã Chartier a fost nedrept şi exclusivist, sau obtuz).
Relaţia lui cu literatura catolicilor francezi a fost întotdeauna una complexã, sinuoasã, nepretabilã la estimãri de principiu; era prea empiric şi avea prea mult bun simţ literar, pentru a cãdea în aşa ceva. Dealtfel, era necreştin, poate cã şi anticreştin, dupã cum unele luãri de poziţie o sugereazã, însã nu şi anticatolic. Iar ceea ce poate cã preluase de la Breton şi Lenin era anatgonizat eficient de Chateaubriand, Balzac, Nerval, romanticii nemţi—chiar, de ce nu, Verne şi Tolkien—încât sã nu poatã fi fanatizat—sau poluat de resentiment anticreştin şi antispiritual.
Genealogia lui îi include pe Beyle, Poe, Lovecraft, pe predecesorii surrealismului, pe Breton şi Lenin, pe Spengler—însã şi destui creştini. Poate de aceea, Gracq era (şi în aceastã privinţã) un echilibrat şi un moderat.

Marx, Lenin, Verne, geografii, Spengler, Lovecraft, Tolkien—existã mereu la Gracq posibilitãţi intelectual—afective care sã îi descumpãneascã pe mocofani.

La el, surrealismul nu era joacã, glumã şi farsã—ci ceva ancorat în romantism, în inovatorii francezi ai sc. XIX—şi, aparent paradoxal, în gustul peisajelor (reale) şi în cultivarea cuminte a ştiinţei geografiei.
Nu era tiflã şi teribilism.

Reproşa rãspicat literaturii ‘de dupã el’, sau care i—a succedat, uscãciunea, deprivarea afectivã. Avea un cuvânt de spus despre asta. Cerea o literaturã a sentimentului.
Era antirealist, şi nu se credea câtuşi de puţin decadent.

Nu a practicat surrealismul ca pe o bufonerie; de unde şi referirile, neocazionale, la ‘surrealiştii tragici’.

Nu e adevãrat cã se dezinteresase de politicã; ba chiar, pânã spre sfârşitul vieţii sale se ţinea la curent. Dupã cum nici nu ocolea TV—ul.

Avid de peisaje, de privelişti, pe care era antrenat sã se priveascã.

Nu existã la el teribilisme stupide.

Ajungând sã—l cunoascã şi personal pe Jűnger, se declara atras şi uman de cãtre acesta—nu numai de literatura lui.
Simţul vrãjii.

Iar un ‘vizual’ trebuie sã fi fost şi Jűnger.

Gracq nu vedea niciun antagonism între arta aşa cum o gândea şi simţea el—şi ceea ce scriau autorii catolici francezi. Niciun antagonism de principiu—nicio opoziţie.

Destul de neinspirat, Jűnger i—l prefera lui Gracq, ca scriitor, pe un alt francez. (Sau: nu—l aprecia pe Gracq la fel de mult pe cât îl aprecia şi elogia acesta; ceea ce poate cã era dreptul neamţului.)

Om al gratitudinii, Gracq onora ceea ce iubea (Jűnger şi Breton); şi era un generos. Presupun cã poate, la nevoie, mai şi pleda.

Filogerman (Wagner, romanticii nemţi, Spengler), prizonier al nemţilor, Gracq citea, în rãzboi, cartea unui ofiţer neamţ.
Filogermanismul lui cultural dateazã de la tinereţe. Şi acest cult pentru unii mari germani îl individualizeazã între scriitorii francezi. Tournier, care ar trebui sã fie mai competent, este şi mai vag, mai imprecis; preferã sã se refere, în ansamblu, la ‘cultura germanã’. Tournier nu e, în general, foarte explicit în legãturã cu ceea ce apreciazã din aceastã culturã germanã.
Gracq nu era un germanist; iar Tournier este. Gracq nici nu ştia nemţeşte; Tournier ştie.

Într—un fel, Gracq chiar avea ceva fabulos\ mitologic, în unicitatea sa; de unde, o parte din admiraţia neascunsã a lui Tournier. Tournier mai e şi teribilist, îi place sã batã câmpii; chiar se complace în şotii, în farse, în datul cu tifla, nu îi seamãnã geografului celui cuminte şi studios. Şi umorul celor doi e foarte diferit—mai aspru, mai abrupt şi întrucâtva mai adolescentin la Tournier, cu nota de şotie a celui mai tânãr.

Tournier îl curta pe Gracq, cam aşa cum acesta îi curtase pe Jűnger şi pe Breton—mai ales pe întâiul. Însã Tournier lãsa impresia de a fi, intelectual, mai dezorganizat, mai haotic—şi mai rudimentar, mai imprecis, mai vag—chiar mai evaziv.

Nu existã prejudecãţi la Gracq; mi—a lãsat mereu impresia unui om liber de prejudecãţi—şi, ceea ce e chiar foarte rar, a unui intelectual lipsit de prejudecãţi. Iar clişeele n—au putere asupra lui.

Gracq cerea literaturii sentimente. Detesta abstracţia.

A scris atât de puţin, declara el, fiindcã nu a avut subiecte. A scris atât cât i—a permis disponibilul de subiecte.

Emoţia—şi sentimentul—existã mereu şi pretutindeni la Gracq.
Neîncrederea în abstracţii; a realiza implicaţiile acestei abordãri (Tresmontant; Gilbert, cel pe care îl vreau arhimandrit în Albania).

Ca şi critic literar, Gracq a refuzat, fireşte, exerciţiul haotic, rutina, critica ‘în aer’, ocazionalã (adicã profesionalizatã), în voia şi la cheremul dezolant al pieţii. Nu a admis sã facã criticã pe ‘ceea ce se publica’. Sub aspectul rutinei, a rãmas strãin ‘exerciţiului critic’, cum îl numesc şcolarii întârziaţi. Fãcea o criticã electivã.
Nu existã la el zorul abrutizant, surogatul de criticã, foiletonismul. Existã, în schimb, amplã, critica de la malul Loarei—şi din mijlocul cãrţilor.

Obiceiurile lui—cãci ‘tabieturi’ e un cuvânt care sugereazã scleroza—peştele, cele 15 pg. ale ‘Mãnãstirii …’.
Inepuizabilul literar, aşa cum îl simţea Gracq, insaţiabil, neobosit cititor al unui set de cãrţi fundamentale.


NOTE:

[1] În ‘En lisant …’, din care citesc câteva excerpte.
[2] ‘Funciar alergic la realism’, în ‘Lettrines’ din ’67.