Din viaţã

Reflecţia despre roman, despre arta şi condiţiile romanului, a lui Gracq este una interesantã şi semnificativã.
Probabil cã a lui Gracq este singura reflecţie criticã ce mã mai intereseazã.
§
Joyce, ‘Lear’, unii modernişti realişti anglo—saxoni.
§
Azi, 20 de cãrţi (22 vols.). Trei ed. ale ‘Parmei’, ‘Nuvele’ şi ‘Leuwen’; ‘Jacquou’, ‘Romanul care ucide’, ‘Poezii’ (Beniuc), ‘Evantaiul cu noroc’, ‘Comoara Crãişorului’, ‘Poveşti pentru a—mi îmblânzi iubita’, ‘Într—o casã strãinã’, ‘Sfaturi pe întunerec, II’, ‘Turmele Soarelui’, ‘Povestea unui debut’, ‘Nesfârşitele primejdii’, ‘O iarnã pe muntele Fuji’, ‘Noaptea’, ‘Subiecte de conversaţie’ şi ‘Comoara din insulã’.
§
Tolstoi, Stevenson, Beyle, Balzac, Gracq, ‘Lear’.
Literatura hedonicã. Oare câtã literaturã îşi ia ca obiect şi ca scop bucuria?
§
Romanul şi nuvelele lui Beyle, câteva cãrţi de Stevenson, de Tolstoi, de Gracq. Kipling, ceva poezie. Eseistica hedonicã a lui Ralea. PC. Ceva teologie, ceva filozofie—pe alese. A nu mã (mai) pretinde altcineva. Frazer—ca pe potriva prozatorilor baroci englezi ai sc. xVII; aprecieri literare cred cã şi existã, ca şi, de ex., buna lui reputaţie cu literaţii.
Boswell şi Ghica, Neculce. Lecturile lui Barbu şi Cãlinescu. (Pe de altã parte, bizareria care face ca G. Cãlinescu sã nu fi ales tocmai … ‘realismul’ lui Beyle—sau ceea ce lua ca atare.)
Mai ales, stilul acela suplu, luminos, transparent.
A se vrea Beyle al ‘Parmei’.
§
Cu fiecare roman, scriitorul are şansa de a fi Beyle al ‘Parmei’, Stevenson al ‘Insulei’, de a da marele roman hedonic.
De a gãsi acel ton luminos şi hedonic, domol şi ager, transparent şi inteligent. A vorbi AŞA, în acest fel, despre viaţã şi despre plãcerile fanteziei. A defini literatura practicatã şi de interes pornind de aici.
Expus vieţii, experienţei, înfiorat de ele.
Dumas rescris de Beyle; ceva ce Lang sau Stevenson n—ar fi vrut, însã Chartier şi Gracq, da.
A visa la cutare rescriere.
Scrierea romanului, ca şansã—având în minte etaloanele. A nu face rabat de la ceea ce vreau.
§
Pastişe. Pastişe rãsuflate.
§
Valori.
Marile romane pesimiste şi mizantrope par scrise de nişte jeguri, de oameni dintre cei mai scârboşi, mai execrabili, în general mai rãi decât lumea pe care pretind sã o descrie.
§
Condiţiile umane—limitã sunt în general meritate, sau explicabile.
§
Am cu ce compara, am la ce raporta, nu—s ‘în aer’.
§
Sau Verne—atunci când e bine scris.
§
Romanul era luminos şi senin, ‘empiric’, iar eu: rugos, oţãrât.
§
Tãria care vine din refuzul cârpãcelii. De ex., din refuzul etichetelor ca ‘romanesc’, etc..
§
Nu cred cã Paleologu ar fi aprobat judecãţile aşa de negative ale lui Gracq despre Flaubert, Proust şi ‘Roşu şi negru’.
Gracq fãcea praf ‘Roşu şi negru’, îl anula ca roman (deşi se zice cã la tinereţe îl ştia pe de rost). Drept cititor, Gracq este opusul lui Chartier, e un antiapriorist, un empiric. Unde Chartier postuleazã, decide aprioric, Gracq constatã, testeazã. Iar aprecierile lui despre ‘Roşu şi negru’ sunt de o asprime neobişnuitã. Vroia oare sã spunã cu asta cã ‘Roşu şi negru’ este o carte ratatã?
§
Unitatea de apreciere esteticã este cartea, ar spune Gracq; numai la acest nivel, al singularului, se pot face aprecieri.
§
Contrafacerea artei lui Beyle, inautenticitatea.
§
Opere, ‘Parma’, lecturi.
§
Desãvârşirea şi imperfecţiunea.
§
Stenic, vital, viril; ‘Parma’, luminos, ten, manuale.
§
169—170; 174—179; 74—77; 139—140; 287—288;
§
‘Cã socotea gunoiul palat, şi rãnile, mãrgãritar.’
§
SF, muzicã, manuale, ‘Parma’—lecturi hedonice.
§
Ca Beyle la Gracq—citibili la fel—Lem,
§
Rãsãritenii vorbesc despre Pãtimire fãrã afectare sentimentalã, fãrã pozã sentimentalã.
§
Înţelegerea prea mecanicistã, legalistã şi abstractã (a primatului, a acţiunii harului …).
Apusenii greşesc prin acest mecanicism juridic.
§
Fritz Riemann despre cele patru frici (a istericului ‘agãţãtor’; a depresivului; a schizoidului; a ambiţiosului care se teme de nonvaloare).
§
Manuale; SF; rusul; ‘Parma’; Papa. Cãrţile de joi; orã, urnirea.
§
Istorie, ontologie, cosmicizare. Perspectiva neotestamentarã e mai ales aceea istoric—ontologicã, urmãrind destinele istoriei şi ale fiinţei în dinamicã, ale fiinţei în transformare. Cosmicizarea a însemnat şi abstractizare: o falsã universalizare care a eviscerat ceea ce existase ca sentiment istoric şi ontologic.
§
Calitatea reflecţiei, nu a erudiţiei (teoretice); existã contraexemplele relevante.
§
Religia în firescul vieţii şi în limpezimea gândirii—nu în artificialitatea vodevilului şi a stridenţei, a afectãrii şi pozei.
Negarea balastului pseudocreştin poate sã fie una implicitã; progresismul creştin trebuie sã ia, cred, mai ales forma afirmativitãţii.
Nu e vorba de a blama modul cum şi—au trãit vocaţia creştinã alte generaţii; nu poate fi vorba nici despre a proceda mecanic, a arunca în vrac.
§
Sunt doi ani de când reflectam sau vroiam sau speram sã strâng ceva note pentru o dogmaticã ‘aşa ca a lui Barth’ (şi aveam în vedere nu numai prestigiul, ci şi dimensiunile cãrţii acestuia).
§
Barth—ca opus lui Rahner—fiind antiapriorist. În om nu existã principii ale
§
Nicola Bux invocã, drept fundamentare a teologiei sacramentale, exact acelaşi pasaj din Papa Leon I, ca şi iezuitul melkit în encomiul fãcut cãlugãrului flamand; iar Nicola Bux merge şi mai departe, arãtând cã Sf. Toma trebuie înţeles sau interpretat în perspectiva principiului enunţat de Leon I.
Adâncimea şi valabilitatea interpretãrii Sacramentelor la Leon I.
Iezuitul melkit spune cã principiul sacramental al lui Leon I a fost reluat de cãtre faimosul dominican flamand; Nicola Bux spune cã enunţul respectiv, citat de CATEHISM, constituie şi cheia înţelegerii teoriei tomiste a Sacramentelor (sau, poate, corectarea sau completarea sau adâncirea acesteia).
§
Inteligenţa, cultura, pãtrunderea, relaţia cu viul—nu erudiţia pedantã. (Ceea ce practicau tinerii teologi de pe vremea lui Ratzinger.)
§
Sb. l—am citit pe Dneprov şi un almanah SF; dum., pe Scheffczyk şi pe Dneprov.
§
Sovieticii în CPSF: 22/ 100, pentru întâia sutã; 43/ 100, pentru a doua sutã; 15 no. cu mãcar un text sovietic, în cea de—a treia sutã, însã rarefierea prezenţei sovietice era deja patentã.
§
O pastişã poate fi şi una reuşitã (v. Weyman, Giono); pastişa nu înseamnã numai decadenţã, poate fi şi creativitate dirijatã, inspiratã livresc. Iar în alt plan, este ceea ce spune Ep. Sigrist cã s—a întâmplat cu Tarkovski şi Bergman. (Cu toate cã nu e adevãrat cã cele mai bune romane dumasiene n—ar fi scrise chiar de Dumas.)
§
A testa. Neaprioric, necomplice, neconcesiv, nearb..
§
Învierea ca sigiliu al biruinţei (nu ca ‘reanimare’). Cã rãul e fãrã putere înaintea binelui (‘a cãzut prin ceea ce nu vedea’). Mã mai gândesc şi cã Învierea este sublimul Lui Dumnezeu; nu are nevoie de o motivare teoreticã, de o justificare doctrinarã. Ea ţine pur şi simplu de sublimitatea Lui Dumnezeu, dincolo de raţionamente.
Tresmontant constatase cã nu îi poate gãsi un loc raţional, o justificare, o motivare realã. Însã dacã e numai sãrutul Lui Dumnezeu, strãlucirea Lui generoasã, irumperea sublimului Lui care transformã şi uimeşte?
Viaţa, faptele Lui Iisus au o iconomie raţionalã, gândibilã, pe care Tresmontant o vãzuse. Învierea e trecerea la altceva. E irumperea harului, a comunicãrii personale a Lui Dumnezeu—nu mai e loc de altceva. De aceea Învierea e, într—adevãr, nejustificabilã raţional.
§
Sacramentologia apuseanã porneşte de la un enunţ al lui Leon I, Episcopul Romei. Un iezuit melkit spune cã perspectiva sacramentologicã leoninã a fost reluatã de cãtre un dominican flamand; iar un teolog italian o pune în legãturã cu doctrina tomistã a Sacramentelor. Hristos e Cel Care e prezent şi continuã sã acţioneze direct în Sacramentele Bisericii Lui; aceasta este teoria apuseanã a Sacramentelor. Se înţelege de ce şi fracţionarea, şi dispersia sunt greşeli posibile.
Se spune cã Biserica apuseanã posttridentinã a greşit prin fracţionare, prin scindarea lucrãrii integrale a Lui Hristos—lista Sacramentelor, etc.; însã creştinãtatea rãsãriteanã greşeşte prin contrariu: prin dispersie, pulverizarea Sacramentelor, înţelese în sens tare, în vagul unei irizãri mistice şi confuze. Unii prea localizeazã; iar ceilalţi prea disipeazã.
§
O Bisericã devastatã de arheologism şi de erudiţie stupidã.