Despre ‘Demoni şi miracole’ de Lovecraft

Despre ‘Demoni şi miracole’ de Lovecraft





Fantasticul literar este o funcţie de contrast: el reiese din juxtapunerea de elemente contrastante (banalul/ miraculosul; anostul/ lugubrul; prozaicul/ frapantul). La Lovecraft, ‘misteriosul’ (dealtfel, numai verbal, lipsit de orice conţinut real) formeazã fondul, abundã, debordeazã (ca latrinele operei lui Céline).
Iar când totul e ‘misterios’, totul înceteazã sã mai fie astfel, totul e cam bont.
Ficţiunile lui Lovecraft n—au temei; şi nu le salveazã nici forma (de—a dreptul şcolãreascã), nici conţinutul.
De scris, Lovecraft scrie ca un şcolar, iar de imaginat, nu imagineazã deloc, ba chiar sãrãcia fanteziei lui e consternantã.
Miraculosul lui Lovecraft nu e interesant, fiindcã nu ‘diferã’ de cotidian.
Prima impresie pe care o lasã literatura lui Lovecraft este aceea de puerilitate, de puerilitate neimaginativã; la fel de evidentã este lipsa simţului straniului. Defectele literare pe care le constat eu sunt cele îndeobşte imputate lui Lovecraft:--pe de o parte, stilul afectat, pastişã poescã supralicitatã;--pe de alta, abuzul de procedee, de clişee, recuzita cam sãracã, banalitatea ‘sublimului’ lovecraftian. Spre deosebire de maeştrii prozei fantastice (Saki, Poe sau alţii), la Lovecraft lipseşte orice substrat imaginativ—afectiv, nu existã decât aceastã declamaţie provincialã—şi ce risipã monotonã de efecte ….
Pueril apare şi tezismul cu care Lovecraft înfãţişeazã fantoşele pe care le considerã ‘personaje’: de o parte, visãtorii, ocultiştii, asiaticii; pe de alta, execrabilii inşi pragmatici.

Existã douã categorii de personaje care funcţioneazã în literatura fantasticã: oamenii obişnuiţi, plasaţi în conjuncturi insolite; şi nevropaţii, firile labile, vitregiţii aflaţi în pragul destrãmãrii, minţile în descompunere, singuraticii învãluiţi în miasmele demenţei, etc., ca la Poe. Lovecraft însã încearcã scrierea unei literaturi populate—era sã zic: bântuite—de vrãjitori şi de ocultişti. Or, prevenirea şi autoritatea magicã a personajului îl diminuã, îl aplatizeazã. Iniţiaţii lovecraftieni nu—s avantajaţi de biografiile pe care li le pritoceşte autorul, nici de competenţa lor ocultã; ocultistul este cel mai plictisitor personaj al unui roman ocult.
În general, interesant e personajul literar care învaţã şi aflã, nu acela care numai pareazã. Iar contactul cu fantasmagoricul este cu atât mai excitant cu cât e aventuros—nu redus la profesionalitatea ocultistului.

Tonul literaturii lui Lovecraft e didactic şi tezist, pilduitor.