ANTIFILIOQUISMUL OCCIDENTAL AL SC. XX

ANTIFILIOQUISMUL OCCIDENTAL AL SC. XX



Cândva va apãrea ca evident şi strident antifilioquismul atâtor apuseni ai sc. XX—lipsa de convingere cu care aceastã dogmã a fost susţinutã. Din acest punct de vedere, sc. XX vestic a fost unul al antifilioquismului, caz tipic al urii de sine apusene. Apusenii n—au considerat Filioque în spirit de neutralitate, cum ar fi fost de aşteptat, ci cu aversiune, cu credinţa cã e aici un surplus de îndepãrtat. În sens foarte profund, în sc. XX apusul n—a fãcut decât sã—şi continue declinul teologic, în linia aceluiaşi complex autodistructiv; vrãjmaşii aplaudã, aplaudã ‘schimbarea de atitudine’.
De ex., ‘replierile romane’ de sorginte ecumenistã pornesc, se simte, dintr—o obârşie necuratã, de autodepreciere; nu—s semne de regenerare, ci de lezare. Este dezicerea Vestului de sine. Autoincriminarea lui, ieşitã din puroaiele unei confuzii identitare extreme.
Toţi pretinşii ‘augustinieni’, protestanţii de orice fel, n—au ştiut cum sã se dezicã mai repede de atât de augustinianul Filioque; asta spune totul.
Ca spectator rãsãritean al acestui vodevil teologic, nu pot sã nu simt ceea ce e defetist în atitudinea apusenilor, în zelul lor necurat de a—şi dizolva identitatea, sub pretextul reconcilierii, etc..

SATRAPII PROGRESIŞTI

SATRAPII PROGRESIŞTI

Cardinalul Kasper nu mi se pare decât un subversiv şi un viclean, un parşiv, un intelect corupt, un dugos—o combinaţie de rinocer şi de molie. Confruntarea dintre Ratzinger şi adversarii lui nu e deloc una de pe poziţii de pe egalitate, una tranşabilã abia ĩn a doua instanţã, o chestiune de argumente subtile, de situaţii balansate, cu respectabilitate de ambele pãrţi, cu poziţii ĩntr—o anume mãsurã deopotrivã de argumentabile, ci confruntarea ĩntre un om pentru care ortodoxia mai ĩnseamnã ceva—şi nişte arivişti şi şmenari teologici pentru care ea nu mai ĩnseamnã nimic, vandali teologici, barbari, mari poluatori spirituali.
Martini, Lehmann, Kasper, episcopii americani insurgenţi—toate aceste târâturi, aceste lepre imunde n—au de partea lor decât zdrenţele unei retorici infecte, scârboase. Nu e o confruntare de idei, ca aceea dintre modernişti şi ultramontani acum un veac, ci asaltul leprelor.
Kasper—slugarnic cu evreii şi ereticii şi schismaticii, obraznic cu Papa şi cu autoritãţile doctrinare; Lehmann—prigonitorul tradiţionaliştilor CATOLICI, şi promotorul operei lui ... Stãniloae. Faptele lor vorbesc pentru ei. Au trãsãturile mitocanilor—agresivi cu familia şi slugarnici cu strãinii. Avizi sã primeascã criticile de la schismatici şi eretici şi evrei, şi sã le gãseascã ĩndreptãţite, ĩnsã trufaşi şi nedornici sã audã ce—au de spus catolicii tradiţionalişti. Oameni care urãsc Missa aşa cum era ĩn vremea ĩnceputurilor lor ca preoţi—ce sã crezi despre asta? Ca tineri, slujeau, sau rosteau o Missã pe care—o urau?
Slugi faţã de strãini, satrapi faţã de cei ai casei. Se complac ĩntr—o ‚Bisericã’ pe care ai au nãscocit—o, şi care e cârpãceala lor.
Servili cu evreii, aspri cu tradiţionaliştii—unde le e solicitudinea? Pramatii ajunse.

E interesant cã tocmai catolicii din ţãrile protestante sunt cei mai filoprotestanţi; vecinãtatea corupe, nu ascute noţiunea indentitãţii. Tocmai ei par sã simtã cel mai puţin nevoia de a—şi afirma identitatea distinctã. Lucrul acesta ĩl verifica Bloy ĩn Danemarca, şi s—a vãzut la prelaţii şi teologii germanici de la Vatican II. Dar faptul fusese constatabil şi cu ocazia Vaticanului I, la dizidenţii germani, olandezi. (Agresivitatea schismaticilor rãsãriteni care trãiesc ĩn Occident este explicatã prin nevoia minoritãţii de a—şi afirma indentitatea; la catolicii minoritari ĩn ţãri protestante nu se aplicã, se pare, aceeaşi normã, ci tocmai ei conduc avangarda filoprotestantismului.)
Era de aşteptat de la nişte catolici minoritari germani, austrieci, elveţieni, olandezi, scandinavi, sã fie nişte antiprotestanţi feroce; dimpotrivã, tocmai de—acolo s—a revãrsat puroiul greţos al protestantizãrii. [Catolicii austrieci nu—s minoritari, dar frãţia germanicã ĩi poartã cu ea.]

Catolicismul din ţãrile majoritar protestante funcţioneazã ca un protestantism moderat ,ca un catolicism surogat, hibrid, deteriorat.
Catolicii din ţãrile protestante sunt catolici de ĩnclinaţie, de tendinţã protestantã, catolici protestantizanţi.
Reciproca nu e valabilã.

Exegeza lui Brown aratã cu câtã ingenuitate acesta dã cele mai subiective premise şi criterii de psihologie drept temeiuri ştiinţifice ĩn baza cãrora el claseazã ceea ce este legendã sau midraş. Exegeza lui se ĩntemeiazã pe nişte premise absolut arbitrare—ceea ce ĩi apare lui drept ‚evident legendar’, etc..
E de—ajuns ca un fapt sã fie prezent şi ĩn folclor, pentru a fi automat ‚legendar’. Apar şi ĩn folclor ‚vise profetice’? Atunci, oriunde ar mai fi ele menţionate, astfel de vise sunt ‚evident legendare’.
Premisa lui Brown este aceea cã Evangheliile sunt scrise de oameni foarte strãini de lumea imediatã a Lui Iisus, oameni care speculau pornind de la legende, ‚spuse’, toponimii, etc.. Obiecţiile antitradiţionale ale sfãtosului Pãr. Brown au adesea o notã homaisianã, foarte şcolãreascã şi pedestrã.
Raţionamentele ĩn privinţa istoricitãţii ale Pãr. Brown sunt specioase şi falacioase, circulare—el presupune ceea ce ulterior pretinde a gãsi.
Faptul cã probabil nu puţini creştini ‚conservatori’ se regãsesc ĩn vocea biblisticã a Pãr. Brown spune multe.
Stratagema celor care vor sã recupereze intactã aceastã formã de biblisticã (‚—este independentã de chestiunea inspiraţiei—‚) apare ĩn toatã puerilitatea şi incoerenţa ei:’—avem de—a face cu relatãri neistorice, legende şi midraşuri divin inspirate!’. Or, chestiunea istoricitãţii trebuie prezervatã independent de aceea a inspiraţiei.
De vreme ce biblistica de acest fel distruge istoricitatea, este complet irelevant dacã mai face loc unei ‚inspiraţii’—inspiraţia unor documente neistorice, legendare, fabuloase.
Aceastã revoluţie biblisticã a apãrut ĩn afara cadrelor creştinismelor tradiţionale şi este ireconciliabilã, intrinsec ireconciliabilã cu ele.

POSIBILA FALSIFICARE, DENATURARE A ECUMENISMULUI PRECONCILIAR

POSIBILA FALSIFICARE, DENATURARE A ECUMENISMULUI PRECONCILIAR

Nu trebuie sã proiectãm asupra figurilor preconciliare, anacronic, ecumenismul denaturat şi dezmãţat, flasc şi totodatã virulent, al vremii noastre.
Poate cã unii, la Vatican II, au nãdãjduit cã ‚noul’ ecumenism va fi o extensie a ecumenismului moderat şi sapienţial, spiritual, al marilor figuri preconciliare; ĩnsã a fost de fapt numai o denaturare.
Actualul ecumenism este rãsuflat, perimat, expirat. Propagandiştii lui sunt nişte reptile jurasice.
Vechiul ecumenism, anteconciliar, era isteţ, orientat, perspicace, omeneşte valabil.
Ecumenismul, aşa cum se face astãzi, este un stârv.

CONGAR CA INTELECTUAL

CONGAR CA INTELECTUAL
PÃR. CONGAR—cred cã era mai perfid şi, doctrinar, mai deraiat ca Pãr. Balthasar; mai cutrã. Dar, ca intelectual, avea o stofã mult superioarã celei a elveţianului. Era mai machiavelic, poate mai mefistofelic, dar de o naturã intelectualã mai ĩnzestratã (indirect, asta este ceea ce admite şi Pãr. Jaki—nu face explicit comparaţia, dar se referã cu mai mult respect la Pãr. Congar, care avea o minte superioarã).
Pãr. Congar face mereu impresia unui adevãrat intelectual, ĩn timp ce Pãr. Balthasar pare un ‚enciclopedist’ veleitar, de tipul popularizatorilor.
Ĩn ce priveşte doctrina, Congar era un alunecos, un dugos; şi, din diferite motive, numai parţial sincer (ĩn perioada preconciliarã).
Noii teologi francezi erau oameni de o destul de bunã condiţie intelectualã. Din grupul zis al ‚noilor teologi’, mã refer la aceia ajunşi celebri, Pãr. Balthasar pare cel mai puţin ĩnzestrat. Dominicanii, iezuiţii francezi ĩl depãşeau cu mult.
Pãr. Congar lasã impresia unei minţi ascuţite, pãtrunzãtoare, deşi prozaice, cam pedestre, probabil nemetafizice.

AVATARURILE PRUDENŢEI

AVATARURILE PRUDENŢEI
Este destul de revoltãtoare duplicitatea acelor teologi care,dacã ĩn privinţa titlurilor şi atributelor mariane sunt foarte prudenţi şi moderaţi,devin ĩn schimb extrem de ĩndrãzneţi când e vorba de cele mai extravagante speculaţii cristologice sau soteriologice—acolo uitã cu totul de prudenţa care ĩi inspirase mai ĩnainte.
Aceiaşi oameni care cer prudenţã şi moderaţie ĩn mariologie,se aratã ĩn schimb foarte necumpãtaţi ĩn a vântura cele mai riscate speculaţii ĩn alte domenii teologice;din arbitri ai prudenţei, iatã—i campioni ai tuturor modelor teologice!
Când vine vorba de demitologizare,de toate mizeriile biblisticii de stânga,de clişeele cele mai stupide ale secularismului,acolo ei nu mai invocã necesara prudenţã!
Cu alte cuvinte,aceasta este o prudenţã „de stânga”—evazivã când e vorba de noţiuni tradiţionale,dar foarte decisã când e vorba de speculaţii corozive.Cei care,ipocrit,cer prudenţã când e vorba de definit dogme,nu se sfiesc sã peroreze cu cea mai largã disponibilitate când e vorba sã—şi propunã propriile lor inovaţii şi toane.
Rareori e aceastã prudenţã una imparţialã şi obiectivã;cel mai adesea,premisa ei este un stângism teologic mai mult sau mai puţin camuflat.
Cei reticenţi sã primeascã dogmele rostite,ĩn numele Bisericii,de Pius al IX—lea şi Pius al XII—lea,nu—s la fel de exigenţi şi prudenţi când preiau „dogmele” lui Bultmann, Brown şi ale altor exegeţi „liberali”—acolo,nu mai e nevoie de prudenţã!Ca regulã,minţile care n—au acceptat sã—şi primeascã dogmele de la Pius al IX—lea şi Pius al XII—lea,le—au primit fãrã a crâcni de la Renan şi Bultmann sau alt apostol al liberalismului.
Testaţi—i pe antiinfailibilişti!Cel mai adesea,ei sunt gata sã preia infailibilitatea ĩn vrac—numai de unde trebuie,nu!Nu—s ei deloc imuni la autoritate—dar se ĩnşealã numai ĩn atribuirea autoritãţii!
Cei mai aventurişti teologi,proponenţii celor mai aiuritoare scorneli,sunt,vezi Doamne,foarte reticenţi când vine vorba de dogme—ei nu pot accepta,aşa,orice.

REDACTAREA ŞI RECEPŢIA HUMANAE VITAE

REDACTAREA ŞI RECEPŢIA HUMANAE VITAE
Chiron scrie foarte interesant despre istoria Humanae Vitae ,recapitulând pe scurt istoria acestui document.
Autorii enciclicei au fost Lio,Ciappi, Gustave Martelet, Carlo Colombo şi alţii.Wojtyla a fost consultat.
Ĩn privinţa receptãrii,faptele sunt decepţionante:--ĩmpotrivirea episcopatelor belgian,olandez şi austriac;--episcopatul francez a fost cel puţin rezervat, reticent;--comunicatul unor teologi olandezi punea la zid enciclica;-- Rahner şi Häring s—au ilustrat prin intervenţii publice care nu le fac cinste;--ĩn Franţa, un om de stânga cum era Clavel,teologi ca Berto,Madiran,Calmel, Barbara şi Marcel De Corte au fost printre puţinii care sã salute enciclica.
Haec est hora vestra et potestas tenebrarum