Lecturile lui Angelus Silesius. ‘Recapitularea filozofiei mistice’

Lecturile lui Angelus Silesius. ‘Recapitularea filozofiei mistice’





Se ştie cã poetul silezian cunoştea multã literaturã misticã. Pe la mijlocul sc. XVII, Angelus Silesius îi citea pe Sfintele Gertruda, Mehtilda şi Brigita, pe Merswin şi Tauler. Îi plãcea şi un mistic spaniol, Johannes ab Angelis.
A scris versuri despre Teresa, Iñigo, Gertruda şi Mehtilda.
Prefaţa ‘Pelerinului …’ enumerã autorii faţã de care silezianul simţea gratitudine.
Iar istoria literarã înregistreazã şi patru mentori protestanţi.
‘Giuvaier cu mii de faţete’ numeşte cineva ‘Pelerinul …’, arãtând cum Silesius pornea de la Eckhart, Bőhme, Mehtilda, Teresa şi Czepko.

‘Dumnezeu nu este numai Dumnezeul evreilor şi al creştinilor, însã şi al pãgânilor, da, al tuturor neamurilor.’

Brémond despre Louis Lallemant (‘Istoria literarã a sentimentului religios în Franţa’, v. V)

Brémond despre Louis Lallemant (‘Istoria literarã a sentimentului religios în Franţa’, v. V)





‘Misticilor, Compania, în întregul sãu, le preferã pe asceţi: celor ca Lallemant, ca Surin, ca Guilloré, pe cei ca Bourdaloue, ca Ravignan, ca Olivaint, modele mai puţin strãlucitoare, însã mai sigure, care îi par sã realizeze în mod excelent idealul sobru, voluntar, metodic, imediat practic, la care un fiu al Sf. Ignaţiu trebuie sã se regleze pe sine însuşi şi sã regleze sufletele pe care le are în grijã. Se înţelege cã un simplu istoric nu trebuie sã se pronunţe între aceste douã tendinţe. […] Tocmai fiindcã sunt iezuiţi, mãrturia Pãrintelui Lallemant şi a ucenicilor sãi are pentru noi o forţã aparte, mediul care i—a format neputând decât sã nutreascã în ei iubirea pentru cãile comune şi teama de iluzie. Pe de altã parte, ei nu au putut învinge rezistenţele înţelepte pe care li le opunea acelaşi mediu, decât arãtându—se ei înşişi credincioşi în chip mai strict tradiţiei ascetice a Companiei, şi, dacã se poate spune, mai iezuiţi. Orice misticism ortodox cere o abnegaţie totalã, însã aceştia insistã mai mult decât alţii, şi mai în detaliu, asupra exigenţelor dure, asupra reversului crucifiant al vieţii mistice. Psihologi, moralişti, aşa cum orice adevãrat iezuit trebuie sã fie, şi mult mai mult, ei împing, uneori pânã la exces, aşa cum o vedem în opera lui Guilloré, pãtrunderea neliniştitã a analizelor lor, severitatea presantã şi nemiloasã a sfaturilor lor. Puţinã culoare, niciun lirism. Sublimul lor se ghiceşte, bineînţeles, însã nu izbucneşte decât arareori. Mã tem, chiar, sã nu fie gãsiţi terni. Bucuria le lipseşte, şi duhul copiilor. Au ezitat, au luptat îndelung înainte sã se abandoneze harului: au cântãrit ‘pentru’ şi ‘împotriva’ în balanţele unei teologii riguroase; chiar şi dupã ceea ce, în cele din urmã, s—au predat, ei rãmân mereu în gardã, dezlegându—se, bineînţeles nu de Dumnezeu, însã de propria lor mizerie. Ce conteazã! Îi preferãm aşa. Misticii de avangardã nu ne lipseau. Îndãrãtul lor, ca sã le modereze impetuozitatea şi sã le acopere retragerea, ne trebuia aceastã micã armatã de iezuiţi, înceatã în a se urni, prudentã, greoaie, fãrã strãlucire, fãrã muzicã, însã neînfrânţi.’

Conventualul Iosif de Copertino

Conventualul Iosif de Copertino





Câteva cuvinte pentru lauda Sf. Iosif de Copertino.
Iosif de Copertino, cãlugãr conventual, era nemângâiat şi deprimat; într—o zi, pe când îşi mãtura chilia, un cãlugãr necunoscut intrã, fãrã a fi fost poftit, îl întreabã dacã are nevoie de strai, Iosif rãspunde cã veşmântul lui vechi e uzat, drept care necunoscutul îi dã îmbrãcãmintea nouã, şi din momentul în care conventualul pune straiul cel nou, primit, toatã durerea lui lãuntricã, nemângâierea şi chinul dispar. La semnificaţia acestei întâmplãri vom reveni: ea este îmbrãcarea cu omul cel nou, cu al doilea Adam, din Cer, ceresc.
Sf. Iosif de Copertino a fost un sfânt incomod pentru Biserica vremii sale, şi prigonit; prigonit, dealtfel, a fost el mereu şi ca om, nu numai ca mistic—prigonit pentru stângãcie, neîndemânare, neînzestrare, etc.. Totul, la el, a putut servi ca motiv şi prilej de prigoanã şi blam. A enervat şi a displãcut; Lui Dumnezeu I—a plãcut, însã, foarte mult. La 35 de ani, conventualul Iosif a fost convocat în faţa Inchiziţiei; apoi a fost surghiunit la Assisi. Au urmat încã alte trei locuri de surghiun. Aşa au trecut 25 de ani, cu mutãri dintr—un loc în altul. A cunoscut o vreme de nemângâiere duhovniceascã, şi ‘I s—a plâns mult Lui Dumnezeu, despre Dumnezeu’, adicã L—a luat, ca Iov, la rost pe Dumnezeu, atunci când Acesta pãruse sã nu îi mai acorde ceea ce îi dãduse. Experienţa sacrului nu înlãturã durerea; faptul cã cineva a avut experienţe ale sacrului nu înseamnã cã e la adãpost de restrişti lãuntrice (cazurile Sfintelor Teresa a Lui Iisus şi Thérèse sunt ilustrative).
Prima levitaţie, cel puţin în prezenţa altora, a survenit când avea 27 de ani. (Darul levitaţiei l—au avut şi Sf. Ecaterina de Siena, Teresa, Toma, Alfonso Liguori, Francisc Xavier, Iñigo.)
Sfânt fãrã carte şi fãrã învãţãturã, ba chiar fãrã înzestrãrile umane curente, banale, cele care fac posibilã existenţa obişnuitã în lume, Iosif de Copertino a demonstrat perspicacitatea necesarã unui sfãtuitor duhovnicesc. Atâta har în atâta deficienţã insulta rezonabilitatea oamenilor Bisericii şi nu a întârziat sã atragã asupra conventualului sãgeţile urii.
Smerenia lui a nãscut împotriviri şi calomnie. A generat înverşunarea celor din jur. În acest timp, Dumnezeu îl gãsea vrednic de descoperirea lucrurilor celor mai înalte. A fost canonizat la ceva mai mult de un veac de la trecerea la cele veşnice.
Vreau sã mai adaug douã lucruri.
Primul este acela cã am citit cuvintele lui Plinio Correa de Oliveira despre conventualul Iosif (care merita un panegirist mai iscusit decât fascistul strepezit) şi am fost neplãcut impresionat de ipocrizia şi de fãţãrnicia a ceea ce avea de spus reacţionarul sudamerican. În biografia sfântului, cu care e prefaţatã expunerea fanaticului, omisiunile sunt relevante, se trece peste persecutarea lui Iosif de cãtre Bisericã, iar aceste persecuţii s—au fãcut cu aprobarea papalã.
Al doilea este acela cã, într—o întâmplare din viaţa conventualului Iosif, vedem înfãţişatã înveşmântarea cu omul cel nou, cu omul duhovnicesc: Iosif îmbracã noua umanitate ca pe un strai. Într—o zi, un cãlugãr necunoscut îi dã lui Iosif un strai, acesta îl îmbracã, şi toatã disperarea îi dispare imediat, înceteazã sã mai deznãdãjduiascã. S—a îmbrãcat cu omul cel nou, cu Adam cel din Cer, ceresc. La un moment dat, conventualul Iosif de Copertino a trãit experienţa lepãdãrii straiului celui vechi şi a îmbrãcãrii cu omul cel nou, cu omul duhovnicesc, cu Adam cel ceresc; a fost depãşirea unei crize, iar îmbrãcarea omului celui nou, din Cer, a luat forma primirii unui strai de la un cãlugãr necunoscut care a intrat neinvitat în chilia lui Iosif pe când acesta mãtura. Existenţa lui a devenit aceea a eshatologiei realizate. În viaţa conventualului Iosif de Copertino vedem cã acolo unde lipsesc puterile umanului, acolo prisoseşte harul, ca sã Se slãveascã bunul Dumnezeu. Iosif de Copertino ilustreazã axioma Sf. Ap. Pavel: Dumnezeu Se slãveşte în slãbiciunea omenescului—atunci când sunt slab, atunci sunt puternic. Iosif surâdea, atunci când alţii ar fi plâns. Ceilalţi cãlugãri chinuiau, îl şicanau, îi fãceau mizerii. Biserica a constatat cã sfinţenia e greu de gestionat. Drept care, conventualul a fost marginalizat.
Iosif nu e singurul sfânt care a avut parte de prigoanã în Bisericã; pe mulţi sfinţi i—a fãcut sã sufere chiar Biserica. Mireasã a Lui Hristos, ea are funcţionarea unei societãţi umane. Nãravurile umane abundã. Sf. Iosif a suferit mult în mâinile celorlalţi cãlugãri, ca şi în ale ierarhiei; unora ce al alege Dumnezeu sã li Se dãruiascã pe deplin.

Conventualul Iosif de Copertino iubea mult veşmântul cãlugãresc, şi vrusese mult sã ajungã cãlugãr; încercase sã fie şi capucin, eşuase, şi pânã la urmã conventualii l—au primit ca grãjdar. Un cuvânt şi despre conventuali. Sf. M. M. Kolbe, mucenicul, a fost unul de—al lor. Pânã pe la începutul anilor ’80 mai trãia, la Huşi, un fost conventual, Pãr. Francisc C. (bineînţeles, în vremea bolşevismului Ordinele fuseserã desfiinţate), al cãrui mormânt îl vedeam când vizitam locul de veci al bunicului meu. Kolbe, Sf. Pio şi vârstnicul preot huşean mi—au dat ideea cã franciscanii sunt preoţii latini cu barbã.
Eu scriu mai puţin despre franciscani; însã Iosif de Copertino, împreunã cu Petru de Alcantara, sunt foarte aproape de inima mea.

Scrierile Teresei a Lui Iisus

Scrierile Teresei a Lui Iisus



Avem şapte scrieri (‘Autobiografia’, ‘Calea …’, ‘Meditaţiile’, ‘Castelul’, suplimentul la autobiografie, ‘Conceptele’ şi ‘Exclamaţiile’), cãrora li se adaugã scrisorile şi poemele, de la Teresa a Lui Iisus. Pe la mijlocul anilor ’90, multe dintre acestea au fost traduse şi în româneşte; în ’97, când m—am exilat, pentru jumãtate de an, la Huşi, am luat cu mine chiar autobiografia sfintei. Vroiam şi sã aflu ceva despre traducãtorul român al sfintei.
Naturaleţea, inteligenţa şi farmecul uman ale Teresei a Lui Iisus sunt legendare. Prin refracţie, calitãţile acestea de naturaleţe şi de omenie au devenit lugubrele trãsãturi de isterie, exaltare şi chiar morbiditate ale unora dintre admiratorii ei numiţi ‘baroci’. Mistica ei a fost proiectatã pe coordonatele isteriei şi ale exaltãrii maladive sau cel puţin cert nesãnãtoase. Adesea, admiratorii cei mai bine intenţionaţi sunt cei care distorsioneazã.
Pentru alţii, dimensiunea literarã a fãcut uitatã dimensiunea de sfinţenie, dimensiunea asceticã. De la familiaritate la bagatelizare nu e decât un pas. Uitarea valorilor nu e decât simptomul nevredniciei de a mai sesiza acele valori. Carmeliţii erau prea sfinţi şi prea luminoşi pentru un veac murdar.
Mai nou, creştinii apuseni par mai preocupaţi de isihasm decât de rugãciunea carmelitã—sau benedictinã, sau salesianã—însã este de sperat o revenire la sentimente mai bune faţã de tradiţiile apusene.
În urmã cu un veac, ar fi fost de negândit ca vreun isihast sã fie mãcar comparat cu misticii carmeliţi; poate cã nici acea ierarhie nu era cea mai dreaptã, însã nici actuala neglijare nu e un semn mai bun. Mi se pare cã s—a pierdut simţul staturii sfinţilor Contra—Reformei. Actuala discreditare a fost pregãtitã de atitudinea ireverenţioasã, prozaicã şi chiar insolentã a literaturii savante apusene.
Sfânta era cu 24 de ani mai tânãrã decât Loyola, şi avea 41 de ani când acesta a trecut la Domnul. Discipolul ei, Juan, a avut, succesiv, mai multe nume cãlugãreşti—începând cu ‘Juan al Sf. Matia’, şi cred cã, la un moment dat, s—a numit şi ‘Juan al Lui Iisus’. Cred cã Bloy ar fi gustat alegerea primului nume, vãzând în el semnul alegerii de cãtre Sf. Spirit (fiindcã Apostolul Matia este ‘Apostolul Sf. Spirit’, cel desemnat de cãtre Sf. Spirit—prin tragere la sorţi—pentru a completa colegiul apostolic).

Douã lucruri aş vrea sã laud astãzi …

Douã lucruri aş vrea sã laud astãzi …





Douã lucruri aş vrea sã laud la sfinţii creştini şi în evenimentele vieţilor lor: Zenul sfinţilor paradoxali şi deconcertanţi, şi incognitoul Lui Hristos Cel aflat în slujirea aproapelui (exemplul poate cel mai renumit fiind hristofania de care a beneficiat Sf. Grigore Dialogul)—arãtarea în chip vãzut a adevãrului cã cine îi primeşte pe sãraci, pe bolnavi, pe nenorociţi, pe Hristos Împãratul Îl primeşte, şi aceluia I se dezvãluie.
Zenul sfinţilor paradoxali transcende canonicul şi limitãrile regulamentelor, ale legislaţiei.
Una din caracteristicile pe care le aflãm la sfinţii deconcertanţi este comuniunea lor cu animalele (prezentã şi în tradiţia referitoare la îngroparea atonitului Cosma de la Zografu), ceea ce sugereazã cã şi acestea fac, cumva, parte din rânduiala sacrã a Lui Dumnezeu, cu toate cã nu pot participa direct la viaţa Lui.
Franciscanul Iosif poruncea animalelor; Sf. Camil gãsea vreme pentru a se îngriji şi de un animal, a cãrui credinţã faţã de stãpân spunea cã vrea şi el sã o imite şi sã o primeascã. Ioanichie cel Mare, sihastrul de pe Olimp, se împrietenea cu animalele. (Lui îi e atribuitã şi o rugãc. trinitarianã.)

Despre viziuni şi experienţe ale prezenţei unor persoane sfinte

Despre viziuni şi experienţe ale prezenţei unor persoane sfinte





Ceea ce urmeazã e mai mult rezumatul pentru uz propriu al unui articol despre vizionarismul creştin.
Dupã Înãlţare, existã câteva experienţe directe ale Persoanei Lui Iisus: la Sf. Ştefan, la Sf. Pavel şi la Sf. Anania. Nu ştiu dacã Apocalipsa poate sau trebuie sã fie interpretatã ca un astfel de eveniment de întâlnire a Lui Iisus, adicã nu ştiu dacã e transcrierea unor viziuni. Vizionarii din istoria ulterioarã sunt Sf. Francesco, Sf. Iuliana de Liege, carmelitul Sf. Simon (într—o perioadã când englezii erau în avangarda vieţii cãlugãreşti), Sf. Gertrude cea Mare, Sf. Ecaterina de Siena, Sf. Iuliana de Norwich, Sf. Lydwine, Sf. Juan Diego, Sf. Teresa a Lui Iisus (1559), Ven. Maria a Lui Iisus, Sf. Margareta Maria, Sf. Veronica, augustiniana Fer. Ana Ecaterina, carmelita Maria a Sf. Petru, Sf. Bernadette, Sf. Gemma, Sf. Pio, cei trei pãstoraşi portughezi, Sf. Faustina, Fer. Maria Pierina. Unii dintre aceşti vizionari au avut experienţe ale Lui Iisus, alţii, ale Sf. Fecioare, iar alţii—ale ambilor. Validitatea unei viziuni este precizatã folosind criterii extrinseci—concordanţa cu învãţãtura Bisericii şi efectul asupra vizionarului, adicã urmãrile constatabile în viaţa lui duhovniceascã. Autoritatea unei viziuni derivã din girul Bisericii, astfel încât ceea ce e autoritar în viziune e, de fapt, ceea ce ajunge sã fie preluat în hotãrârile Bisericii. Elementul personal în configurarea reprezentãrii a fãcut obiectul unor discuţii—reprezentarea vizionarului tinde sã concorde cu informaţiile pe care el le are deja despre aspectul lumii sacre care îi e dezvãluitã. Uneori, însã, viziunile pot sã suplimenteze sau sã contrazicã informaţiile prealabile ale vizionarului. Viziunea rectificã, în acest caz, noţiunile preexistente. Nu e greu de vãzut cã în epoca post—apostolicã vizionarismul apusean caracterizeazã mai ales mistica femininã, receptivitatea femininã faţã de sacru.
Viziuni ale Lui Iisus şi ale Maicii Domnului existã şi la schismaticii ruşi şi la atoniţi—oameni gãsiţi vrednici de vederea chipurilor sfinte. Sf. Siluan, Sf. Cosma de la Zografu, Sf. Grigore al Tesalonicului (sfânt pentru mulţi catolici din riturile rãsãritene) sunt exemple de astfel de vizionari. Sf. Serghei i—a apãrut Maica Domnului, împreunã cu doi dintre Apostoli.
Grigore Taumaturgul al Neocezareii, ‘al doilea Moise’, ar fi primit o viziune a Maicii Domnului. La fel şi Roman Melodul.

Pãr. Coman mãrturisea o experienţã a prezenţei Sf. Grigore al Tesalonicului; ne amintim şi de ţãranul vârstnic din Ars, care conversa cu Mântuitorul.

DESPRE ECKHART

DESPRE ECKHART


Eckhart şi viaţa dominicanã: marii sfinţi ai Ordinului, etc..
Ca şi cei mai mari, el lucreazã desãvârşit, fãrã a blufa, cu materiale puţine, fãrã a azvârli cu referinţe; dimpotrivã, este el ĩnsuşi şi autentic original.
Când i—am citit minunatele predici, am avut trei gânduri:--doream, nãdãjduiam reabilitarea lui; --i—am identificat prompt ĩnvãţãtura ca budistã, fundamental necreştinã, ceea ce a avut ca urmare o reticenţã imediatã;--am fost cucerit de comportarea şi demnitatea lui, de lealitatea lui filialã faţã de Bisericã.
La marii mistici, sfinţii sunt exemple, modele de meditat, pilde de urmat, ilustrative, obiectul lecturii meditative, şi nu adresa vreunei veneraţii, a evlaviei personale, intense.
۞
La catedra de la Paris, a fost urmaşul Sf. Toma.
Ĩn plan privat, pentru sfinţenia lui dã mãrturie o persoanã canonizatã, un mistic ortodox al Bisericii.
DISCURSURILE, OPUSUL TRIPARTIT (din care au rãmas proloagele), exegeza biblicã, CARTEA MÂNGÂIERII DUMNEZEIEŞTI, predicile vernaculare ĩn germana mijlocie (114),
۞
Pot ĩnţelege rezerva faţã de unele ĩnvãţãturi ale lui, discutabile şi exaltate; dar nu pot ĩnţelege antipatia şi dispreţul faţã de persoana lui, chiar şi vãzând ĩn el un neĩntrecut maestru budist.
Când vrei sã apreciezi valoarea unei opere teologice, ĩntreabã—te:’mi—ar place ca doctrina Bisericii sã fi continuat pe aceste linii?’. Ĩn cazul Maestrului, rãspunsul meu este ‚nu’.
۞
Desigur, nu poate fi citit comparând cu datele noastre private banale.
Impresia este cã o parte din ceea ce a scris Eckhart este bun; oare din cauzã cã şi el este un caz de greşitã interpretare, de falsã ĩnţelegere a propriilor experienţe?

CEVA DESPRE MISTICI ŞI MISTICÃ

CEVA DESPRE MISTICI ŞI MISTICÃ

Evagrie şi lecţia macarianã a ascetismului echilibrat, preceptul macarian.
Iezuitul ‚Inofensiv’ vorbeşte foarte bine despre aptitudinile practice ale misticilor—ale acelora dintre ei care au fost şi iscusiţi oameni de acţiune.
Sf. Missã.
A avea curajul sã renunţi la aparenţe, s—o apuci ĩn sus. A cãuta impropriul, artificialul, abstractul, alienantul, non—selful.
۞
Stahl, Kurp, hispanicul: surogate; lacune; clasã, ligã.
A ĩndrepta, muta tunurile pe ...,a le pune pe ....
۞
O regulã preliminarã a dialogului este cã nu vii sã dai lecţii—nu vii ca ‚savant’.
۞
Simetric. Ideea era cã dacã schismaticilor nu le—ar place sã fie luaţi ĩn rãspãr pentru propriile deficienţe (lucru legitim, de vreme ce se pretind unicii depozitari ai adevãrului), ar fi mai bine ca nici ei sã nu vinã sã ţinã lecţii despre primat, etc..
۞
Minte mediocrã—inapt sã ĩnţeleagã (diferenţa dintre un mãrturisitor şi un tribun, un activist ... ).
۞
Zig—zag, derivã, hal, a tot schimba cursul.
۞
Rãmâne evident cât de puţin patristic (ĩn ĩnţelesul de ‚esenţial patristic’) era Merton; tãcerea relevantã a altor monahi moderni. Rezerve.
‚Poster—boy’, se zice.
Pe de altã parte, dragã Parmenide, deserviciile hidoase pe care i le fac ‚admiratorii’, decreştinându—i silnic, şi abuziv, opera şi gândirea, punând surdinã elementelor de specificitate creştinã, miezului nazarinean, ceea ce—l arãta explicit drept ucenic al lui Iisus Nazarineanul.
El este activ ‚decreştinat’ de cãtre interpreţi—‚ecumenizat’ (cuvântul e impropriu, ştiu).
۞
O minte nu trebuie sã fie un ‚almanah de misticã’, un compendiu.
Mistica nu trebuie abordatã ca şi chimia—nesaţul de date.
۞
Descrieri explicative proaste, explicaţii false, ale unor experienţe absolut autentice.
۞
Ca luat ĩn braţe—cufundat ĩn lumina de safir.