Conventualul Iosif de Copertino

Conventualul Iosif de Copertino





Câteva cuvinte pentru lauda Sf. Iosif de Copertino.
Iosif de Copertino, cãlugãr conventual, era nemângâiat şi deprimat; într—o zi, pe când îşi mãtura chilia, un cãlugãr necunoscut intrã, fãrã a fi fost poftit, îl întreabã dacã are nevoie de strai, Iosif rãspunde cã veşmântul lui vechi e uzat, drept care necunoscutul îi dã îmbrãcãmintea nouã, şi din momentul în care conventualul pune straiul cel nou, primit, toatã durerea lui lãuntricã, nemângâierea şi chinul dispar. La semnificaţia acestei întâmplãri vom reveni: ea este îmbrãcarea cu omul cel nou, cu al doilea Adam, din Cer, ceresc.
Sf. Iosif de Copertino a fost un sfânt incomod pentru Biserica vremii sale, şi prigonit; prigonit, dealtfel, a fost el mereu şi ca om, nu numai ca mistic—prigonit pentru stângãcie, neîndemânare, neînzestrare, etc.. Totul, la el, a putut servi ca motiv şi prilej de prigoanã şi blam. A enervat şi a displãcut; Lui Dumnezeu I—a plãcut, însã, foarte mult. La 35 de ani, conventualul Iosif a fost convocat în faţa Inchiziţiei; apoi a fost surghiunit la Assisi. Au urmat încã alte trei locuri de surghiun. Aşa au trecut 25 de ani, cu mutãri dintr—un loc în altul. A cunoscut o vreme de nemângâiere duhovniceascã, şi ‘I s—a plâns mult Lui Dumnezeu, despre Dumnezeu’, adicã L—a luat, ca Iov, la rost pe Dumnezeu, atunci când Acesta pãruse sã nu îi mai acorde ceea ce îi dãduse. Experienţa sacrului nu înlãturã durerea; faptul cã cineva a avut experienţe ale sacrului nu înseamnã cã e la adãpost de restrişti lãuntrice (cazurile Sfintelor Teresa a Lui Iisus şi Thérèse sunt ilustrative).
Prima levitaţie, cel puţin în prezenţa altora, a survenit când avea 27 de ani. (Darul levitaţiei l—au avut şi Sf. Ecaterina de Siena, Teresa, Toma, Alfonso Liguori, Francisc Xavier, Iñigo.)
Sfânt fãrã carte şi fãrã învãţãturã, ba chiar fãrã înzestrãrile umane curente, banale, cele care fac posibilã existenţa obişnuitã în lume, Iosif de Copertino a demonstrat perspicacitatea necesarã unui sfãtuitor duhovnicesc. Atâta har în atâta deficienţã insulta rezonabilitatea oamenilor Bisericii şi nu a întârziat sã atragã asupra conventualului sãgeţile urii.
Smerenia lui a nãscut împotriviri şi calomnie. A generat înverşunarea celor din jur. În acest timp, Dumnezeu îl gãsea vrednic de descoperirea lucrurilor celor mai înalte. A fost canonizat la ceva mai mult de un veac de la trecerea la cele veşnice.
Vreau sã mai adaug douã lucruri.
Primul este acela cã am citit cuvintele lui Plinio Correa de Oliveira despre conventualul Iosif (care merita un panegirist mai iscusit decât fascistul strepezit) şi am fost neplãcut impresionat de ipocrizia şi de fãţãrnicia a ceea ce avea de spus reacţionarul sudamerican. În biografia sfântului, cu care e prefaţatã expunerea fanaticului, omisiunile sunt relevante, se trece peste persecutarea lui Iosif de cãtre Bisericã, iar aceste persecuţii s—au fãcut cu aprobarea papalã.
Al doilea este acela cã, într—o întâmplare din viaţa conventualului Iosif, vedem înfãţişatã înveşmântarea cu omul cel nou, cu omul duhovnicesc: Iosif îmbracã noua umanitate ca pe un strai. Într—o zi, un cãlugãr necunoscut îi dã lui Iosif un strai, acesta îl îmbracã, şi toatã disperarea îi dispare imediat, înceteazã sã mai deznãdãjduiascã. S—a îmbrãcat cu omul cel nou, cu Adam cel din Cer, ceresc. La un moment dat, conventualul Iosif de Copertino a trãit experienţa lepãdãrii straiului celui vechi şi a îmbrãcãrii cu omul cel nou, cu omul duhovnicesc, cu Adam cel ceresc; a fost depãşirea unei crize, iar îmbrãcarea omului celui nou, din Cer, a luat forma primirii unui strai de la un cãlugãr necunoscut care a intrat neinvitat în chilia lui Iosif pe când acesta mãtura. Existenţa lui a devenit aceea a eshatologiei realizate. În viaţa conventualului Iosif de Copertino vedem cã acolo unde lipsesc puterile umanului, acolo prisoseşte harul, ca sã Se slãveascã bunul Dumnezeu. Iosif de Copertino ilustreazã axioma Sf. Ap. Pavel: Dumnezeu Se slãveşte în slãbiciunea omenescului—atunci când sunt slab, atunci sunt puternic. Iosif surâdea, atunci când alţii ar fi plâns. Ceilalţi cãlugãri chinuiau, îl şicanau, îi fãceau mizerii. Biserica a constatat cã sfinţenia e greu de gestionat. Drept care, conventualul a fost marginalizat.
Iosif nu e singurul sfânt care a avut parte de prigoanã în Bisericã; pe mulţi sfinţi i—a fãcut sã sufere chiar Biserica. Mireasã a Lui Hristos, ea are funcţionarea unei societãţi umane. Nãravurile umane abundã. Sf. Iosif a suferit mult în mâinile celorlalţi cãlugãri, ca şi în ale ierarhiei; unora ce al alege Dumnezeu sã li Se dãruiascã pe deplin.

Conventualul Iosif de Copertino iubea mult veşmântul cãlugãresc, şi vrusese mult sã ajungã cãlugãr; încercase sã fie şi capucin, eşuase, şi pânã la urmã conventualii l—au primit ca grãjdar. Un cuvânt şi despre conventuali. Sf. M. M. Kolbe, mucenicul, a fost unul de—al lor. Pânã pe la începutul anilor ’80 mai trãia, la Huşi, un fost conventual, Pãr. Francisc C. (bineînţeles, în vremea bolşevismului Ordinele fuseserã desfiinţate), al cãrui mormânt îl vedeam când vizitam locul de veci al bunicului meu. Kolbe, Sf. Pio şi vârstnicul preot huşean mi—au dat ideea cã franciscanii sunt preoţii latini cu barbã.
Eu scriu mai puţin despre franciscani; însã Iosif de Copertino, împreunã cu Petru de Alcantara, sunt foarte aproape de inima mea.