Din viaţã

Intelectualii pe care progresiştii i—au adus în Bisericã; conservatorii menţioneazã mai puţin acest aspect neconvenabil, cã unii s—au convertit pentru cã i—au întâlnit pe catolici ca Greeley.
Pe mine la creştinism m—au convertit rãsãritenii schismatici—iar la catolicism: moderniştii.
§
Gazda e ba un lepros, ba un farizeu.
Am învãţat sã cunosc mai bine aceste trei evenimente:--întâmplarea din casa cuiva numit Simon (farizeu sau lepros);--sutaşul cel credincios (care fie îi iese în întâmpinare Lui Iisus, fie trimite emisari, pe prietenii lui, fruntaşii evreimii din Cafarnaum);--parabola Zen: pilda administratorului necinstit însã dibaci. Aş putea adãuga vindecarea copilului epileptic, al cãrui tatã are o credinţã şovãitoare, nedesãvârşitã.
Comparând versiunile unui eveniment evanghelic, variantele şi diferenţele Evangheliştilor. Concordanţa lor asupra notelor esenţiale.
§
Forţa de a numi; deprinderea curajului.
§
Laberthonnière, Martini, Danneels. Cãtre luminozitatea Bibliei şi a evenimentelor evanghelice, a naraţiunilor. Progresiştii ‘împotriva lumii’, forţa lor de a critica ‘lumea’. Nu vorbesc de apostaziile camuflate. De la o vreme, prefer sã vorbesc despre orientarea mea spiritualã în termeni de progresism (şi, într—o mãsurã, de liberalism).
§
Semnificaţia de ‘concluzie certã’ a dogmei. Asta o face dogmã—certitudinea, faptul cã e un rezultat absolut cert. Biserica a concluzionat cã teologia naturalã e posibilã.
§
Italianul, ierarhul belgian, elveţianul protestant, grupul antebelic, preotul ostracizat. Viaţa.
§
Cei care au un simţ viu al prezenţei Lui Hristos în cei marginalizaţi şi în circumstanţele anoste ale vieţii.
§
Italianul nu a numit nicãieri religia, ‘deviere’.
§
Ziaristul pedestru vrea sã spunã cã stilul italianului e echivoc şi alunecos, cu subînţelesuri, conotativ. Iar asta e obiecţia gazetãreascã împotriva tuturor marilor teologi iezuiţi—e insulta standard.
§
O explicaţie ar putea fi şi decadenţa vârstei—sau dezlãnţuirea nãravurilor.
§
Obiceiul de a îi atribui lucruri pe care nu le—a spus. Sinceritatea creştinismului lui. Nu e un subminator, un adversar deghizat.
În privinţa contracepţiei, nu pare decât sã continue linia—şi sugestia—lui Lonergan. Drept care, brontozaurii îi fac procese de intenţie.
§
Credibilizarea religiei—şi dubla mãsurã.
§
Calomniatorii.
Calomniatorii progresiştilor.
§
Mã gândesc la opincar—care, cu toate cã prost, urât, incult, fãrã casã, cu o meserie anapoda, de neam prost …. Obraznicul mãnâncã praznicul.
§
Eu mã gândeam la hedonism—când era vorba despre valori. De aceea, eşecul; rãspunsul nu era plezirismul, ci consideraţia.
Revin la gândul gregaritãţii ei; înţepatã, însã sociabilã, vioaie şi gregarã.
§
Îmi plac progresiştii nu fiindcã sunt ‘rezonabili’ în sensul de a fi dispuşi la compromisuri, gata la concesii—ci fiindcã sunt raţionali.
§
Vremea, balastul şi extrinsecul (extrinsecul ca poluare, ca factor nociv).
§
Disciplinat pentru indiscreţie, pentru mahalagismul de joi.
§
Nu înţeleg teza cã modernitatea ar fi subminat în mod legitim capacitatea omului de a accepta minunile, cã aceastã transformare ar fi altceva decât o pervertire—cã ar fi ceva legitim, ceva în firea lucrurilor. ‘Dezvrãjirea’ adusã de modernitate e o pervertire, o prejudecatã, rezultatul unor aporii.
§
Nu se poate teologhisi cu un scop altul decât adevãrul, cogniţia; nu poate fi subordonatã teologia intereselor şi strategiilor ecumenice, etc..
§
Moderniştii împotriva moderniştilor.
Imaginea unor modernişti împotriva altora.
§
Privind imagini ale fericirii altora, ale tangibilului.
§
Ocazia.
§
Tiparul—Iisus acţiona asupra bolilor nervoase şi a ţesuturilor moarte.
§
Gazetarii şi limbajul intelectualilor. Despre homosexuali, Martini nu spune altceva decât afirmase Marcel—cã nu e dispus sã îi condamne sau blameze pe cei pe care îi cunoaşte.
§
Ba cã e prea rãspicat, ba cã ‘o scaldã’.
§
Mintea şi inima. Ceea ce ajunge la inimã şi nu e numai apreciere intelectualã, evaluare savantã. Capabil sunt de ambele.
§
Triplul oribil. Oribilul pustiului—al existenţei—şi al actelor de care sunt în stare.
§
Ceea ce ‘aude’ Dumnezeu este autenticitatea spiritualã a rugãciunii. Aceasta nu Îi scapã; de aceea rugãc. neautentice sunt zadarnice. Dumnezeu nu are o sesizare senzorialã, verbalã a rugãc.; ceea ce Îl atinge e autenticitatea, flacãra, ‘strigãtul Sf. Spirit’, exclamaţia Sf. Spirit, deasemeni ‘apelul creatural’. De aceea se spune cã rugãc. este o sinergie—apelul creatural are ca substrat activitatea în om, în adâncuri, a Sf. Spirit. Asta nu înseamnã cã rugãciunea verbalã este inautenticã, sau mai puţin autenticã. Poate fi şi ea apropiere de dumnezeiesc. Însã nu scoarţa de sunete o ‘aude’ Dumnezeu. Nu acestea Îl ating. Nu în ele poate consta rugãciunea—ci în autenticitatea spiritualã a atitudinii de rugãciune.
Cuvintele slujesc—ele pot vehicula, sau limpezi aceastã atitudine, o pot purifica.
Vorbele nu reprezintã rugãciune; însã fireşte cã pot sã fie expresia ei.
§
A nu se poticni de dinamica unei vieţi.
§
Dumnezeu prinde autenticitatea apelului creatural. Acestuia îi rãspunde. Vameşul înderptãţit—adicã sfinţit—‘se ruga’ neelocvent—mai mult stãtea smerit. De aceea, rugãc. liturgicã sau publicã e mai mult simbolicã, instructivã.
§
Oamenilor neduhovniceşti le lipseşte ceva—un anume echilibru—ca şi o anume dezinteresare. Oamenii duhovniceşti au o atitudine favorabilã. Au inima uşoarã. De aceea li te poţi adresa. Oamenii pãmânteşti nu sunt capabili de aceastã generozitate.
§
Defectele mele trebuie nu mascate, camuflate—ci rezolvate, remediate—atât cât se mai poate.
§
Seva vieţii.
§
Însemnele sau emblemele înţelepciunii purtãtoare de grijã paterne, divine: Sf. Sofia, Atena a lui Proclu Diadohul, invocarea Lui Iisus (--mai ales ca Împãrat nebiruit, victorios, ca ‘fiu al lui David’), Sf. Maria ca loc al înţelepciunii, emblemã şi strajã a înţelepciunii. A face ca cele douã înţelepciuni sau priceperi—divinã şi umanã—sã corespundã şi sã coincide, a le aduce la unison. Înţelepciunea e un act patern, o lucrare şi o intenţie paterne, nu un decret, nu o decizie brutalã, ci ceva tandru şi afectuos. Ea mai este şi ‘împreunã—simţirea’ Lui Dumnezeu cu omul. Ea ţinteşte sãdirea omului în dreptate, în sfinţire.
Nu e o entitate personalã cãreia sã i te rogi, sau pe care sã o invoci.
Erau, pentru metafizicianul şi teurgul Proclu Diadohul, zeitãţile nişte entitãţi personale invocabile?
Mãcar douã explicaţii sunt posibile: fie un fel de euhemerism, pentru care zeii erau indivizi umani divinizaţi (ca Herakles, de ex.); fie postularea sau ‘deducerea filozoficã’ a unor entitãţi, ca în sistemele gnostice, etc., trepte ale unei desfãşurãri a sacrului.
Probabil cã Proclu nu considera ‘credinţa în zei’ ca fiind nefilozoficã—şi nici mãcar ca nefiind filozoficã. Sistemele speculative ale Antichitãţii târzii abundau în entitãţi metafizice derivate din unitatea primordialã, sau din Unul. Politeismul pios nu era un rabat. Nu era o abatere de le exigenţele metafizicii.
Hinduismul politeist e un monism—ca şi, în alt fel, budismul.
Iar pentru pãgâni zeii nu erau numai ‘de sus’; puteau sã fie şi ‘de jos’—ca ‘eroii’, ca Herakles, ca indivizii umani învredniciţi de divinizare. Existau intermedieri ale Unului. Monismul nu excludea ‘divinitatea’ unor entitãţi—fie create, fie ‘emanate’.
§
Însoţirea Lui Dumnezeu cu omul.