Strãlucirea Conciliului Vatican II

Strãlucirea Conciliului Vatican II






De la distanţa necesarã, cred cã Vaticanul II va apãrea ca o mare înfãptuire, iar interpretarea ultra—progresistã se va vesteji, o va usca desfãşurarea istoriei. Nu cred cã interpretarea neriguroasã va rãmâne sau va dãinui. Nu cred cã intenţiile, care vor fi fost, ale participanţilor ultra—progresişti conteazã aşa de mult. Cu atât mai puţin cred în asigurãrile cã ‘era mai bine înainte’, sau cã ‘ar fi fost mai bine fãrã’.
Dacã progresiştii sunt tendenţioşi, nici tradiţionaliştii nu—s mai obiectivi sau mai dezinteresaţi. Mi se pare cã nici tradiţionaliştii nu meritã crezuţi pe cuvânt.
Unii, mai mult sau mai puţin catolici, dispreţuiesc Vaticanul II; eu nu cred cã un Conciliu, reunit în Sf. Spirit, la care au participat Karl Rahner, Journet, Daniélou, Lubac, Ratzinger (o pleiadã, cred, fãrã seamãn în istoria Conciliilor), şi ale cãrui enunţuri au fost inspirate de teologi de talia lui Hugo Rahner (prin mariologia lui ‘germanã’ şi ecleziologicã), meritã sã fie tratat cu desconsiderarea care îi e rezervatã.
‘Nostalgicii’ vremurilor pre—conciliare au o justificare psihologicã; pe tradiţionaliştii mai tineri nu îi înţeleg.

Din punctul de vedere al istoriei teologiei, Vaticanul II a ilustrat o tendinţã—nu mai mult decât Vaticanul I. Existã o ‘tendinţã teologicã’ a Vaticanului II; însã asta nu e nici ceva nou, nici ceva rãu.
O simplã comparaţie cu Vaticanul I sau cu Trentul aratã cã ambiţia teologicã a Vaticanului II a fost una redusã. Despre aşa ceva au vorbit şi participanţii; însã asta nu—l descalificã, nu—l face nici mai puţin oportun, nici mai puţin util.
Vaticanul I şi Trentul au abordat chestiuni teologice fundamentale; Vaticanul II nu a definit astfel de doctrine, ci s—a dedicat mai ales rectificãrii relaţiei Bisericii cu lumea. Existã, e drept, şi un aport doctrinar—însã mai restrâns. ‘Noii teologi’ prezenţi nu au ambiţionat sã rescrie teologia—sau nu le—a încredinţat nimeni aceastã sarcinã. Însã lumea teologicã a lui Benigni, Parente şi Ottaviani nu putea sã mai dureze. Multe din revendicãrile ‘liberalilor’ de la Vaticanul II au fost legitime—şi soluţionate corect. Cã unii supraliciteazã ‘noua tendinţã’, e altceva; însã eu nu mã pronunţ ca un partizan. Nu am partizanate bisericeşti sau teologice—iar fanatismul ‘de stânga’ îmi displace tot atât cât şi acela al hrubei tradiţionaliste. Existã un progresism fanatic, care e la fel de nociv ca şi contrapartea lui.

Unora le—a displãcut tonalitatea vocii germanice de la Vaticanul II, accentul german; era, însã, timpul ca şi aceastã voce, legitimã, sã se poatã face auzitã—nu numai falsetul roman. Crâncenele şi nedreptele mãsuri disciplinare anti—moderniste par sã suscite mai puţinã compasiune decât ‘marginalizarea ortodoxiei’ de dupã Vaticanul II.
Pentru unii din noi, spectacolul represiunii anti—moderniste, de mai mult de o jumãtate de veac, nu e mai puţin grav decât acela al ‘disoluţiei post—conciliare’, aşa de deplânse de cãtre nepoţii prigonitorilor moderniştilor.
De ce se aşteaptã la clemenţã cei care n—au ştiut s—o acorde, şi n—au avut—o pentru alţii?
Prigonitorii moderniştilor au intrat singuri în logica istoriei—declanşând—o, punând—o în funcţiune. Prigoanei dezlãnţuite de ei nu putea sã îi urmeze decât aşa ceva—exagerãrile de sens contrar, injustiţiile de cealaltã parte.
Deficienţele direcţiei progresiste post—conciliare sunt vizibile; însã şi acelea ale politicilor pre—conciliare erau cam stridente. Zbirii anti—modernişti au declanşat maşinãria dezechilibrului, au pus în mişcare avalanşa, au stãvilit dezvoltarea fireascã; dincolo de cele câteva condamnãri legitime, a existat zelul represiv, ceea ce a fãcut ca moderniştii sã se regãseascã mai solidari unii cu alţii decât ar fi vrut sau ar fi fost normal sã fie. Creativitatea legitimã a fost înfieratã, pre—conciliar, în numele unei ortodoxii de duzinã sau derizorii. Intenţia a fost strivitã.
La Vaticanul II au participat şi au cooperat unele dintre cele mai bune minţi teologice ale veacului. Rezultatele nu—s aşa de neînsemnate. Orice progres real începe cu tatonãri şi cu eşecuri parţiale; nu ‘cade din cer’.
Dincolo de pozele vizionare şi idealiste ale unora dintre progresişti, de omisiuni şi de scãpãri, Vaticanul II a fost o reuşitã tocmai pe terenul mundanului şi al gãsirii unei cãi în lumea de azi. O înţelegere evolutivã şi progresistã se gãseşte în acord cu mersul lucrurilor.

Nemulţumiri n—au cum sã nu existe; îndreptãţite sau nu. Însã Vaticanul II trebuie judecat nu pentru ceea ce îi lipseşte sau i—ar lipsi, ci numai pentru ceea ce este—o cartã a întâlnirii Bisericii cu lumea de azi, întâlnire vrednicã de vocaţia Bisericii şi debarasatã de balastul baricadãrii ineficiente. Biserica nu avea dreptul sã se mai comporte ca şi cum singurã şi—ar nega dreptul la existenţã în lumea şi în cultura de azi. Afirmativitatea stenicã nu înseamnã cedãri. Abia plecând de aici, se poate construi. Din cauza aspectului politic al gestului, s—a întâmplat cã fiecare vroia sã mai fie adãugat ceva, etc.. Însã cred cã istoria va reţine mai ales pozitivitatea iniţiativei—şi nu natura de radiografie ideologicã a facţiunilor active la Vaticanul II. Cred cã şi alte Concilii şi—au avut nemulţumiţii şi bosumflaţii; e uman şi firesc sã fie aşa.
Însã sunt sãtul de discursurile despre forţa lui Pius al IX—lea, realismul lui Pius al X—lea şi dreptatea lui Pius al XII—lea—şi ‘idealismul’ lui Ioan al XXIII—lea, ‘slãbiciunea’ lui Paul al VI—lea şi defectele lui Ioan Paul al II—lea. Belloc era cam dezamãgit de Pius al X—lea, iar Fortescue îl dispreţuia. Idealizarea paseistã e înclinaţia leneşilor, a trândavilor. Nu mi se pare cã, dupã Vaticanul II, Roma a trecut pe mâini mai rele. S—a greşit şi înainte, şi dupã; e uman sã se greşeascã. Însã nu vãd semnele pãrãsirii Bisericii catolice de cãtre Sf. Spirit—ceea ce nici nu poate sã se întâmple vreodatã.