Citindu—l pe Haight

Citindu—l pe Haight





În a treizeci şi şaptea zi în vechea mea locuinţã am mâncat întâi douã felii de plãcintã cu mere, apoi ½ kg. cârnaţi, cu lactate şi roşii.

Joi, la sãrbãtoarea Sf. Pio, s—a cântat, înaintea Missei, imnul Sf. Thérèse (‘Sf. Tereza, sfântã preaiubitã,/ Cununi de stele te împodobesc …’). Predica a fost despre viaţa şi abnegaţia capucinului italian; pe drum, mã gândeam la cavalerismul religios.
Înţeleg cã principala lucrare a Sf. Pio a fost duhovnicia.
La predicã s—a afirmat cã nu e îndeajuns sã îi dai religiei o încuviinţare vagã, ‘de la distanţã’.
Ieri, la o l. de la întâia dum. în vechea locuinţã, la 2 s. de la rugãc., la o s. de la semn; nu realizasem, ieri searã, cã se împlinea o lunã de la dum. aceea.
Faimosul eseu al lui Haight despre teologia catolicã post—conciliarã nu e numai tendenţios, ci şi simplist—un catalog anost, lipsit de putere de caracterizare. Nu afli nimic despre teologii enumeraţi de dizidentul iezuit. Tot ce poate el descrie sunt nişte intenţii vagi ale respectivilor teologi—nimic de substanţã.
Cred cã Dumnezeu mã ţine în forjã pentru cã nu sunt încã gata—imediat ce îmi dã drumul, îmi şi pierd luciditatea, simţul realului, decizia. Acestea sunt mizeriile antropogenezei. Aceasta e şi cea mai elementarã teorie a învãţãrii. Altfel, nu se poate învãţa.
‘O faptã frumoasã’, spune textul grecesc.

Vin. îi întâlnesc pe o fostã colegã de facultate, pe mãtuşã—mea, pe profesorul de fizicã din liceu.
Rãbdarea în restrişte.
E rãbdarea o pâine prea amarã? Cei mai mari se împãrtãşeau zilnic cu ea. O vin. curatã, cu vremea şi viaţa curatã.
Sucita prejudecatã anti—evanghelicã, dispreţuirea istoriei Lui Iisus. Cei mai mari ne asigurã de inepuizabilitatea parabolelor şi a cuvintelor.
De ieri, de la binecuvântarea cu Sf. Sacrament, mã gândesc la Hűgel, la moderniştii ortodocşi, la Laberthonnière, acum şi la Le Roy şi alţi doi francezi (pionierul biblisticii catolice şi chimistul). Pe unii s—ar cuveni sã îi amintesc în rugãc. mele (aşa cum şi fãceam odinioarã, pentru doi dintre moderniştii francezi).
A mã ruga cuviincios pentru modernişti—şi pentru progresişti—vii şi rãposaţi.
În calendarul rãsãritean, azi e sãrbãtorit Sf. Siluan.
Aprecieri.
Moderniştii ca oameni care gândeau ‘pe cont propriu, nu fãrã Bisericã’—sau nu în discordanţã cu Biserica. Important e motorul cãutãrii—adevãrul, raţionalul.
Modernismul interbelic şi chiar acela antebelic, unde e cazul.
Cineva ca Martini criticã mai bine ‘lumea’—fiindcã o cunoaşte şi o înţelege, îi vorbeşte limbajul. Mie nu mi se pare cã marii progresişti ai vremii noastre ar fi necritici. Critica lor e, dimpotrivã, judicioasã şi exact direcţionatã. Mi se pare mai eficientã decât delirurile tradiţionaliste.
Diferenţa dintre C. M. Martini şi tradiţionalişti este aceea cã ei nu au încredere în gândirea, inteligenţa şi raţiunea umanã, pe când el are încredere în gândirea, în raţiunea umanã aliatã cu rugãc., şi îşi asumã aceastã încredere în gândirea umanã; ceea ce e foarte biblic.
Dumnezeu face luminã din scrum, din gunoaie, din mizerie, din strãdanii. Atâtea vieţi reprezentate de scrum, de rutinã, de mizerie—şi preschimbate în luminã taboricã. Nu e un marş triumfal al extraordinarului—ci un cumul anost de mizerii, de scrum.
Rugãc. izvorãşte din lovituri. Din ceea ce îl trezeşte pe om din letargia iluziilor.
În stilul, în gândirea şi în ‘rãspunsurile’ lui (din ziar), Martini mi se pare foarte patristic. Unii susţin cã acest adjectiv îi e aplicabil Papei; mie mi se pare cã îi e mai potrivit italianului. Vârsta, poate şi statutul în ierarhie, îl domolesc şi modereazã.
Educarea simţului prezenţei Lui Hristos. Însã meritã efortul, strãdania.
Câţiva fraţi catolici—şi luterani, schismatici fotieni, reformaţi şi anglicani.
Poezia.
Înţelesul special al fraternitãţii în Hristos.
Vieţi luminoase—cu toate cã din rutinã şi din scrum.
Adevãrul cã cel mai becisnic catolic aparţine Bisericii, iar cel mai virtuos calvinist, nu.
Efortul aduce roade; convertirea presupune efort—însã, implicit, şi roade, holda darurilor. Eu am trecut prin luteranism declarativ, evoluţionism, ateism, budism, apoi schisma rãsãriteanã. Vin de departe. Credinţa moştenitã e un dar, iar alegerea, convertirea presupune efort; însã chiar prin faptul cã pretinde efort, aduce şi daruri. Ceea ce e ales, e ales cu efort—uneori penibil—însã dupã aceasta vin şi daruri, priceperea a ceva testat, încercat, examinat şi gãsit vrednic. De aceea, eu îmi doresc smerenia şi nesaţul convertitului—pe care numai proştii le bagatelizeazã. Am trecut de la evoluţionism, la luteranism raţionalist, la ateism, la filozofie, la budism, la schisma fotianã; îmi merit pâinea. În acest sens, nu îi invidiez pe cei cu ‘credinţa moştenitã’—şi mai puţin meritatã, mai banalizatã, mai de rutinã. Pâinea credinţei se meritã, se dobândeşte, nu se moşteneşte; nu e un drept, ci ceva câştigat—sau: e un drept, şi anume, unul câştigat. Eu mã consider un convertit—mai întâi, de la evoluţionism, apostazia luteranã şi ateism şi materialism. Nu ‘mi—am pierdut credinţa’—ci am descoperit cã nici n—o aveam, am descoperit—o inexistentã, nulã, vanã. Exista numai balastul superstiţiei şi al fricilor. Ceva de care trebuia sã mã emancipez.
La 19 ani, mã credeam evoluţionist (dând evoluţionismului o semnificaţie filozoficã—lupta pentru existenţã, competiţia, supravieţuirea celui mai apt, sloganurile uzuale—o accepţie, dacã mã gândesc, mai degrabã nietzscheanã, decât bergsonianã, a evoluţionismului—însã nietzscheanã fãrã rãutate, fãrã pornire, fãrã agresivitate), apoi luteran—din raţionalism; la 20 de ani, ateu şi materialist.
Credinţa mea catolicã—în forma rãsãriteanã şi modernistã, progresistã—nu e ceva ‘moştenit’, ci ceva descoperit, aflat, meritat. Ceva la care m—am convertit. Eu sunt un convertit la catolicism.
Spus altfel, nu am deloc ‘vocaţie de moştenitor’—nu—s ‘pus pe moştenit’. Catolicismul meu e strãdania mea—de la 23, de la 24, de la 26, de la 28, de la 32 de ani. Eu nu am avut ce ‘moşteni’. Poate cã de aceea îmi şi displac ‘mentalitãţile de moştenitori’. Placiditatea moştenitorilor.