Avanpostul toamnei

Avanpostul toamnei




Marţi a plouat şi a fost frig; am citit, de dimineaţã, romanul Dnei. Robinson, care mi—a dat curaj, nu numai scurta analizã a filozofiei religioase feuerbachiene, însã şi descrierea singurãtãţii pastorului—iatã dorita analiticã religioasã a existenţei, interpretarea existenţei în termeni religioşi. M—am gândit la câteva cãrţi teologice şi religioase din care aş vrea sã pot cita precum pastorul. Am fost certat pentru netrimiterea pontajului. Am şovãit dacã sã merg şi la Missa de searã. Cãtre 5 ½ m—a descumpãnit invidia. M—am simţit sleit. Marţi trebuia ca de la 7, sau de la 7 ½ sã încep sã lucrez, însã, cãtre 7 ½ am decis pentru o searã de fumat; iar de la 8 1/3 am început sã fumez.

Venirea toamnei am sãrbãtorit—o cu trei prãjituri (o ruladã), cola şi ţigãri, lâncezealã şi gândul la poezie.
Singurãtatea nu e nici ea pleavã, ci tot o experienţã, umanã: analizabilã, comprehensibilã.

Lecţionarul de joi are un frumos verset din ‘I Corinteni’, ‘ale voastre sunt toate’ (viaţa şi moartea, prezentul şi viitorul); la prima vedere, pare retoricã încurajatoare. Însã rezonanţa metafizicã e amplã. Vicarul a subliniat, cam ostentativ, în legãturã cu Evanghelia pescuitului miraculos, cã oamenii ar trebui sã se îmbulzeascã în jurul Lui Iisus la bucurie, nu (numai) la nevoie. Ideea rugãciunii de gratitudine şi mulţumire e bunã, cãci astfel de rugãciuni au forţã mare de conversie.
Iama, vraiştea gãsitã în cãrţi (şi e vorba de mãcar trei grupe—vrafurile, cãrţile noi, cele de acum cinci luni) m—a supãrat, ca şi sacoşele dispãrute. Am revenit acasã înveninat, mânios, otrãvit, furios.

Vin., dupã ce revenisem acasã la 4 ½, un pic grizat, cu o carte invidiabil scrisã şi o rev., am lipsit de la lit., am dormit pânã la 9 ½ şi am trecut pe fumat şi cola.
Rarefierea, pustiul şi puţinãtatea lucrurilor fãcute.
Ieri, figuri de preoţi—unii, implacabili mistreţi lacomi; alţii, viveuri şi hedonişti.
Plata pentru a fi lãsat sã se acumuleze ‘surplusuri’ este trecerea prin moarã.
Pãr. KR: victima câtor etichetãri pripite şi calomnioase, victima câtor calomnii. Repudiat, de la o vreme, de cãtre Roma şi aliaţii ei. Calomniat de pigmei.
Dumnezeu m—a condus aici pentru a—mi arãta pustiul. M—a pus înaintea pustiului. Mi—a spus: ‘Iatã pustiul’. Vederea rãului este prin excelenţã vederea pustiului.
Da—ul Lui Dumnezeu, ca mai puternic decât nu—ul meu.
Eu am pierdut de mult şirul, pasul, şi doar mã târâi din urmã, mã preling din urmã.

Ieri searã am citit ceva de la 11, apoi m—am rugat cuviincios, m—a copleşit amarul, am dormit puţin, dimineaţã la Missa în cinstea Inimii Preasfintei Maria eram sleit, extenuat. Din ceea ce îmi propusesem, douã nu le—am fãcut: trecutul pe la maicã—mea şi ziarele. Rugãc. pare cu amar şi fãrã convingere. Mereu cu gândul pustiului, al lipsei de rost, al rarefierii şi chixului, al nepriceperii, apatiei, înfrângerii şi retribuţiei.
Spre searã, fumez, beau cola, citesc un articol scurt despre Sf. Marcu al Efesului şi îl recitesc pe Ep. Sigrist despre Crezul atanasian (care şi printre cititorii lui avea admiratori); Episcopul spune cã farmecul Crezului vine din lãuntrul sãu, nu din acompanierea muzicalã, din dispunerea muzicalã. Gândul cã aparţin în fapt Bisericii Crezului zis atanasian. Mã gândesc şi la cele câteva rugãc. care s—au rostit joi, şi la acelea recomandate de cãtre Vlachos. Vacarmul claxoanelor de nunţi mã indispune; neavând nuntã, reflectez la ‘Cântarea …’. Cu mine, la mine, intenţiile nu mai au de mult vreo semnificaţie; spun asta gândindu—mã la furia de joi, la ceea ce am aflat joi despre cãrţi, despre mãcar cinci rânduri de cãrţi (cele de vin., poezia; cele de sb.—ed.; sb.—tarabe; mai—ed.; martie—ed.).
În rugãc. survine ‘ascunderea rãului’ şi netrãirea pocãinţei.
‘Rãsfrângerile suficiente pentru credinţã şi evlavie’, spune Card. Newman. Cei pe care i—am admirat spontan şi instinctiv, oameni ca Bloy, Claudel, Rozanov, Simmel, Bernanos, de la astfel de rãsfrângeri porneau. Evlavia abordeazã elementul, mai spune Card. Newman, iar teologia—ansamblul, corelarea. Ideea lui este cã elementele dogmatice sunt raze de adevãr, a cãror reasamblare nu mai poate da lumina iniţialã, nu mai recreazã imaginea din care au provenit, nu mai pot recompune lumina care s—a descompus în ele. (Însã pentru Newman, Tainã nu însemna dezvãluire, ci perplexitate şi aporie, descumpãnirea minţii.)
Afundat fiind în nãdejdea în atotputernicia Ta, ajutã—mã ca, dacã trãiesc dreptatea, sã trãiesc şi mila Ta. Îndurã—Te de fiul Tãu, care e foarte speriat şi descurajat.

Lecţionarul de luni are rechizitoriul paulin împotriva desfrânatului (cu tema ‘blestemului pentru mântuire’, adicã trogloditul e blestemat pentru ca ulterior sã poatã sã fie rãscumpãrat; rechizitoriul e foarte indignat şi vehement) şi recomandarea pâinii nedospite, pascale, şi minunea din zi de sâmbãtã, foarte însufleţit descrisã (Iisus Îşi roteşte privirea; farizeii turbeazã).
Ieri mã gândisem la nişte cãrţi teologice utilizabile ca acelea pe care le citeşte anglicanul (iezuiţii; dominicanul francez; cei doi Cardinali—neamţul şi englezul). Azi, însã, visez mai degrabã nişte tratate care sã fie ca bucoavna lui Feuerbach la pastorul din ‘Galaad’—la fel de bine cunoscute şi de perspicace analizate.
Eu cred cã mai degrabã e regãsibilã ‘aspiraţia cãtre cele trei’ (viaţã, iubire şi bucurie) sub masca banalului, decât invers.
Hristoase, nãdejdea şi iubirea mea. Teologia serveşte la a mai afla despre cel iubit.

La 2 ½ încep noul pachet de ţigãri (--mai avusesem zece de ieri searã--).
Pacea Lui Dumnezeu e un principiu de acţiune şi nu de lene, nu de apatie şi delãsare, ci de înviorare. Dumnezeu nu vrea mai mult decât putem noi, însã poate mai mult decât vrem noi. Pacea din care decurg letargia, apatia şi dezlânarea nu e de la Dumnezeu. Pacea Lui Dumnezeu e pace care inspirã şi clãdeşte, învioreazã, animã şi susţine. Pacea Lui Dumnezeu animã inteligenţa şi cãleşte decizia. Pacea Lui Dumnezeu e aceea care dã agerime în locul surescitãrii şi vlagã în locul agitaţiei. Pacea Lui Dumnezeu dã o atitudine practicã, empiricã şi atentã, nu boantã; îndrumã, nu rãtãceşte.