Din viaţã

În Martini eu vãd un cãlugãr vârstnic, şi un cititor vârstnic al Bibliei, şi un ignaţian vârstnic; aerul lui de leu venerabil. Cred cã e redutabil, dur, nesentimental, aspru, şi cã nu e bine sã—l ai de adversar.
Campion al folosirii media moderne pentru evanghelizare (radio, ziare, chiar TV), cu toate cã nu e omul interviurilor, nici al prea multor mãrturisiri. Existã, la el, deopotrivã ceva uman şi ceva glacial. Batjocura lui e causticã şi precisã.
Statutul de cardinal îl mai obligã întrucâtva la moderarea expresiei, la atenuarea şarjei.
§
Catolicismul sc. XX a fost trecerea de la Parente la Martini, de la Ottaviani la Kasper şi de la Benigni la Bugnini.
§
Rugãc. şi progresismul.
§
Iubirea trebuie sã se arate mai mult prin fapte decât prin cuvinte—carta ignaţianã.
Fricile ignoranţei şi ale stângãciei.
§
Cei care se recunosc între ei—pe care ceva îi aduce împreunã, ceva îi apropie, îi împreuneazã—logica afinitãţilor umane.
§
Vorbim nu de înclinaţii, ci de formare şi educaţie, de noţiunea religioasã a slujirii.
§
Teologia naturalã nu implicã nicio concluzie religioasã.
§
Imaginea unui stil uman, a unei ‘imagini’, a unei ţinute. Sinceritatea aceasta a reprezentãrii de sine—a se reprezenta corect pe sine—cere şi o laturã de asprime, de abnegaţie. Existã lucruri necesare nu numai pentru a fi iubitul ei—ci chiar pentru a fi un biblist iezuit, ca sã fii iezuit şi biblist.
§
Reprezentarea unora poate fi aceea cã iezuiţii ‘sunt totuşi cãlugãri’. Doi faimoşi iezuiţi englezi (poetul şi apostatul excomunicat). Exista o orientare dominantã, şi din partea convertiţilor, a ‘catolicilor exotici’, etc., cãtre iezuiţi.
§
Asanarea şi purificarea.
§
Ei sunt adevãratul creştinism, viu, nu ‘apostazie camuflatã’, nu ‘ateism deghizat’.
§
Rãzbirea la straturile cele mai adânci ale realului. Acea înfrigurare metafizicã, comunã unor mistici şi unor metafizicieni. Oamenii de rugãc..
§
Acolo unde, în metafizicã, survin misticul şi intuitivul, întrezãrirea, ghicirea, ‘oracularul’.
§
Contemporanii.
§
Acel substrat de deschidere şi de umanitate, de cordialitate şi afabilitate, de atenţie.
§
Trei paşi—contemporanii, modelele, ţinuta; şi nemţii, sudamericanii, unii dizidenţi.
§
Simpatia. Empatia.
§
Tendinţa unei imanentizãri a sacrului. Cred cã se pierde simţul deconcertantului din întâlnirea cu sacrul, cã se preferã o hierofanie care sã nu aducã altceva decât vrusesem/ prevãzusem noi—o domolire şi cenzurare, ajustare a hierofaniei. Aceasta e atitudinea ‘umaniştilor’, a lui Martini, Williams, Wojtyla, Lewis, cãrora le repugnã atrocitãţile şi masacrele, negativitatea şi descumpãnitorul din Scripturi. Hierofania e redusã la aşteptãrile umane. Reversul integralismului e, însã, mitologia violentã. Cei care vor o Biblie integralã, neexpurgatã, o vor în numele unei mitologii violente. Şi nu se poate nega cã unilateralizarea Bibliei, pe de altã parte, chiar corespunde celor mai înalte intuiţii mistice şi patristice—despre provizoratul rãului şi despre unitatea iubirii în Dumnezeu; acest limbaj se poate degrada într—o peroraţie sentimentalã, însã originea lui e misticã şi vrednicã. Nu secularismul e substratul, ci înţelegerea adevãratei naturi a Lui Dumnezeu.
Iar Martini explicã foarte bine natura autenticei apocaliptici creştine.
§
Expurgarea ‘neconvenabilului’ biblic.
§
Existenţa dezlânatã.
§
Însã ceea ce e mistic în unii corespunde la ceea ce e becisnic în alţii—se produc confuzii—se aflã alibiuri—şi se ignorã pedagogia punitivitãţii.
Învãţaţi de la Iisus!
§
A nu lucra numai cu noţiuni mistice (de prietenie, sociabilitate, etc.); existã şi lucruri care au numai o semnificaţie banalã, însã sunt utile. Misticul trebuie/ poate sã guverneze viaţa, însã nu o poate compune în întregime.
§
Un pic decepţionantã mi s—a pãrut numai cochetarea cu ateismul şi cu ‘îndoiala’; însã nu uitã cã vorbeşte ca ierarh, nu uitã care îi sunt îndatoririle funcţiei.
Limpezimea religioasã.
Un ‘popã bine’.
Scandalul, ‘baba’, lapsusul.
§
Paradoxul face ca autorul biblic cel mai conştient de ‘legea iubirii’ sã fi fost deopotrivã de conştient de funcţia elementelor pe care cei de azi le gãsesc repugnante sau detestabile; tocmai el nu îşi restrângea paleta când venea vorba despre vestit negativitatea.
§
Ceea ce e nespus de instructiv. Sã învãţãm şi de la el; sã învãţãm, deasemeni, şi cã gândurile oamenilor nu sunt şi cele ale Lui Dumnezeu. Sã ne lãsãm învãţaţi. Şi aceasta e tot pedagogie—pedagogia restriştii.
§
Existenţa realã şi aceea imaginarã, iluzorie, letargicã, diluatã.
§
Scrieri al cãror autor aş fi vrut sã fiu eu—aşa ceva aş fi vrut eu sã fiu capabil sã scriu. Rezultatul unei existenţe de exeget. Nu e numai explicare şi interpretare—ci şi gândire, şi formã literarã de un neîntrecut rafinament.
§
Erau fiole sigilate, flacoane care, prin urmare, trebuiau sfãrâmate, frânte, pentru a fi deschise şi revãrsate.
§
Nu voi putea trãi dupã douã Legi. Duplicitatea.
§
Setul de afirmaţii metafizice şi istorice al credinţei.
§
Câte aşteptãri au oamenii de la vieţile lor—şi ce se alege de ele.
§
Etapa interimarã—dupã ce mintea a pãrãsit terenul stimulilor direcţi şi nu a ajuns încã la semnificaţiile reale—‘încercarea’. Mintea pare a pãşi în gol, a se descumpãni.
§
Statuile religioase îndeplinesc, în Apus, funcţia icoanelor. M—am încredinţat şi ieri de asta; lor li se aplicã teologia rãsãriteanã a iconoduliei.
§
(Certat ca) intempestiv, abrupt, repezit.
§
Scârba faţã de calomnie.
Vârsta—bãrbat—valori.
§
În scrisul Card. Martini, în ‘rãspunsurile’ lui, revine adesea tema violenţelor din Biblie, a masacrelor încuviinţate, etc..
§
Cu vremea, m—am convins tot mai mult cã nu îmi place Newman, nici religia lui, cã mi se pare lugubru şi descurajant, ca o adiere de hrubã; religia lui, pe care nu vreau sã o defãimez, e una a osuarelor.
Moderniştii au defilat sub stindardul sãu, s—au prevalat de precedentul lui; însã la ei eu vãd altceva, constat o altã dispunere, mult mai mult firesc.
Într—un fel, el a fost teologul—fetiş al sc. XX—al Vaticanului II, al ultimilor doi Papi—o emblemã a schimbãrii, a transformãrii necesare, etc.. Ei bine, aceşti discipoli l—au întrecut, l—au depãşit—îi sunt, uman şi religios, superiori. Eu nu vorbesc aici despre tezele lui—ci despre atitudinea lui umanã—la care mai totul îmi displace—şi în care eu nu mã recunosc deloc. Cei care au salutat în el un înnoitor poate cã au avut dreptate, au fost justificaţi sã îl aclame; eu mã mulţumesc cu ceea ce a trecut deja în circulaţia generalã, cu fermentul respectiv, cu zimogenul.
Într—un cuvânt, Newman e aşa de ‘nerãsãritean’, de constrâns şi de sucit ….
De la Jaki şi Tresmontant, la anglicanul evlavios, autori pentru care am tot respectul l—au aclamat pe Newman.
§
O atmosferã de luminozitate, inteligenţã şi afabilitate—nu de crispare, bosumflare şi mâhnire.
§
Fiecare, conform cu locul sãu, în acord cu ceea ce face.
§
Ca semnul unei compatibilitãţi biologice.
§
Luãrile lui de poziţie sunt moderate, determinate de statutul lui de ierarh, de cum şi ce poate afirma un ierarh.
§
‘Dialoguri despre daoism’, ‘Dialoguri despre neoplatonism’—ca italianul, eseuri conversaţionale, adresate cetitorilor, direct.
Citirea scripturilor daoiste.
§
Italianul vorbind despre cãrţi—raţionaliştii citiţi de el, nevoia unei cãrţi bune—deprinderile unui savant şi ale unui intelectual.
Blondel şi Pãr. Teilhard.
§
Faptul cã triteismul şi monofizitismul par mai evlavioase. Iluziile evlaviei. Excluderea umanului pare mai evlavioasã.
§
Deprinderile unui iezuit. Ceea ce e necesar pentru a fi un biblist iezuit—sau iezuit şi biblist. Straiul.
Cvadrupla reglare—incandescenţa preotului ostracizat—straiul, tenul, linii—ca iezuit—ca un rãsãritean.
§
Dezîmbâcsirea şi naturaleţea italianului, farmecul necontestabil.
§
Oamenii nu se strãduiesc sã trãiascã virtuţile evanghelice.
§
Oamenii de azi vor preoţi care ‘sã le dea dreptate’, nu sã îi înveţe sau sã îi îndrepte—ci sã îi aprobe.
§
Nu considera faimoasa trilogie ca pe un eşec, ci ca pe o reuşitã strãlucitã—e chiar singura operã pe care o recomandã—şi nu numai lecturii, ci şi meditaţiei.
Reconfigurarea lexicului şi a sintaxei filozofice.
Sunt deajuns câteva repere.
§
Unirea ipostaticã, unire fãrã analogie.
Pentru unirea îndumnezeitoare, VT schiţa o analogie—iubirea conjugalã.
§
Articolul îl prezintã pe Laberthonnière ca pe un pragmatist şi un jamesian.
§
HB şi WJ, FN, GS, Pouget.
§
E posibil ca o anumitã mãreţie în gândire sã nu poatã fi atinsã fãrã preţul unei îngustãri, al unei focalizãri; tragic este când îngustimea existã fãrã mãreţie—şi atâţia dintre epigonii oamenilor mari le imitã îngustimea, mãrginirea, fãrã a le putea imita şi mãreţia—le seamãnã numai în bornare.
§
Ca interpretãri datate, perimate, revolute.
§
Cel puţin şapte cãrţi (‘Ştiinţã şi filozofie’, ‘Dogmã şi criticã’, ‘Exigenţa idealistã …’, ‘Originile umane …’, ‘Gândirea intuitivã’, ‘Problema religioasã’, ‘Filozofia primã’).
Triada—HB, GM, A.. Rivalitãţile deschise.
§
Panteonul sau galeria filozoficã, teologicã şi savantã a lui CT.
§
Istoria deschisã, viitorul deschis, neprescris.
§
În atmosfera moderniştilor. Rãsãritean—progresist—straiul—moderniştii ortodocşi—preotul ostracizat—italianul; ţinutã—ca italianul—ca iezuit.
Discreţia—şi luminozitatea faptelor, a actelor—a prefera sugestia religioasã, enunţului teoretic.
§
Dealtfel, cuvântul discipolului francez ar fi trebuit sã—mi fie deajuns. Însã Adoraţia euharisticã de ieri mi—a reamintit în mod particular de evlavia acelui englez (care era prietenul iezuitului excomunicat). O ierurgie mi—a amintit de un creştin—de un autor.
§
Alegerea termenilor.
Cuvintele, ca incidenţe asupra înţelesurilor.
§
Viaţa ‘ortodoxã’ pare mai organicã, mai fireascã, mai puţin abstractã şi artificialã, caracterizatã de o anume naturaleţe.
§
Pentru a fi sincer, responsabil, echilibrat şi raţional, modernismul ca tendinţã pare sã fi avut nevoie de constrângerile şi chingile veterismului. Lãsat în voia lui, s—a dezumflat.
§
Metafizicianul trilogiei, întâiul biblist—pionierul timpuriu, chimistul şi lazaristul—scrierea acestuia.
Decalajul.
§
Cel puţin şase modernişti au dat scrieri care pot însemna ceea ce e Lonergan pentru Martini—Blondel, Teilhard, Laberthonnière, Maréchal, Le Roy, v. Hűgel, poate cã şi Pouget.
§
Cã un modernism ortodox a fost posibil. Un modernism fãrã excomunicare şi fãrã apostazie—ceea ce nu înseamnã ‘numai un minim de ortodoxie’, atâta doar câtã trebuie pentru a nu fi excomunicat.
§
Proporţionalitatea—existã ispãşiri lungi, pentru acte ca şi instantanee. Adicã vindecarea e mai lentã decât lezarea. Sau deteriorarea a fost mai rapidã ca tãmãduirea.
§
Important la cei ca Laberthonnière, Pouget, v. Hűgel, este cã ajunseserã la o spiritualitate, aveau o spiritualitate, nu erau ‘doar savanţi’. Religia şi spiritualitatea. Forma ‘rãspunsurilor’.
Lamentabil la progresiştii de azi e cã tezele lor sunt necorelate cu vreo spiritualitate, nu le corespunde niciun impuls spiritual, nu au niciun substrat duhovnicesc—sunt ‘în aer’, pur abstracte. O astfel de disjungere nu poate sã fie decât pierzania teologiei, abolirea ei, eşecul ei, înfrângerea ei.
§
Oameni de rugãc.—şi de adoraţie—oameni duhovniceşti, transformaţi, luminoşi.
§
Numai asemãnãri exterioare, aparente, înşelãtoare, iluzorii.
§
Marii modernişti nu fuseserã nişte universitari teribilişti, blazaţi şi sãraci duhovniceşte, pustii, acaparaţi de sloganuri şi de aţâţarea certei.
§
Abia în rugãc. m—am descoperit progresist. În rugãc., în viaţa de rugãc., în limpezimea religioasã, eu n—am mai putut sã fiu tradiţionalist. Rugãc. m—a apropiat de progresismul legitim.
§
Reversul. Modernismul englez, modernismul englezilor.
Giganţii modernismului—şi pigmeii progresismului, scandalagii care umblã sã epateze, avizi de succes.
§
Sloganuri. Cã spiritualitatea poate sã fie ternã. Spiritualitatea vie—şi aceea ternã, anostã, fadã—sau verbalã—sau psitacistã. Autenticitatea. Direcţia autenticitãţii, a veritabilului—şi a veridicitãţii.
§
Ceea ce aduce limpezirea salutarã.
Restriştea.
§
Eu nu vãd la progresiştii autentici chiar atâta prosternare în faţa lumii şi a modelor—de care îi acuzã calomniatorii, defãimãtorii. Eu vãd echilibru.
§
Biserica, arenã de confruntare ideologicã.
§
Cei care m—au precedat cu mai mult de un veac—cu 120—130 de ani.
§
Sentimentalitatea germanã—latinitatea francezã. Fadoarea sentimentalitãţii.
§
Invidia lui, concurarea—voracitatea—sb. şi marţi.
§
Nu ştiu de ce oamenii îşi apleacã frunţile atunci când li se aratã Sf. Sacrament sau ostia.
§
În el vãd şi un catolic, un frate catolic, cel puţin la fel de interesat de transformarea, în sens pozitiv, a catolicismului.
§
A cinsti, a omagia. Biserica la care merg eu e închinatã unei sfinte carmelite.
§
Sapiditatea—rãsãritenii—moderniştii—drumul—contrastul între cei doi autori englezi. De la un modernist trebuia sã se fi aşteptat la sapiditate, la vioiciune şi vlagã.
§
Bãile de picioare şi mersul la Internet—vârsta. Halul. Parcã prea buñuelian tocmai—sau deja de la aceastã vârstã.
§
Ceea ce mi—a relevat esenţiala sapiditate a creştinismului; la început, sub forma interesului cognitiv şi filozofic, pentru gândire.
§
Mã gândesc cã eu eram nietzschean mai degrabã cu resemnare—cu masochism, justificându—mi înfrângerea—ca un corolar al eşecului. Exaltam competiţia—şi competitivitatea, înfruntarea—ştiindu—mã dinainte victimã a ei.