Misteriile antice

Misteriile antice






Misteriile Antichitãţii clasice erau cele eleusine, dionisiene, orfice, egiptene, mitraice şi frigiene. Nu toate au avut o existenţã la fel de îndelungatã; unele seamãnã mai degrabã unor mode efemere. E greu de spus dacã aceastã paletã de religii europene ar fi subzistat într—un context modern; personal, cred cã ele nici nu ar fi fãcut posibilã apariţia acestui context modern, care e indisociabil de destinele creştinismului. Neştiiind aproape nimic despre ele, e imposibil sã ne dãm seama în ce mãsurã ar fi fost rezistente la corozivitatea unor abordãri critice. Lipsa unor teologii scrise ale acestor mişcãri a fost o altã formã în care ele se autocondamnau la dispariţie. Misteriile s—au comportat, prin practicanţii lor, ca şi cum nu ar fi intenţionat sã supravieţuiascã. Ce şanse au nişte religii fãrã scripturi, fãrã o codificare scrisã, fãrã o teologie? E adevãrat, se accentueazã cã unele din aceste misterii au existat neîntrerupt vreme de un mileniu sau poate chiar douã; şi cã au subzistat fãrã schimbãri cultice. Deasemeni, nu putem şti în ce mãsurã misteriile au înrâurit sau nu istoria culturalã clasicã. Nu putem şti dacã, şi ce din ele a trecut în literaturã, filozofie, etc.. Împãratul Iulian era triplu iniţiat.
Admiratorii lor vãd în ele o alternativã la limitãrile culturii creştine; însã nu par conştienţi nici de limitãrile acestor misterii, nici de faptul cã ele nu aveau o alternativã la pozitivitatea creştinismului. Misteriile nu aveau limitãrile creştinismului; însã le aveau pe ale lor, proprii. Şi nu aveau nici ce propune pentru a face concurenţã pozitivitãţii creştinismului.
Probabil cã Antichitatea târzie a cunoscut o creştere a febrei religioase a populaţiilor necreştine, o accentuare a setei de sacralitate.
Sanctuariile eleuzine au fost închise de Împ. Teodosie, ca parte a efortului imperial de stabilizare a religiei de stat prin eradicarea celorlalte culte. La data când Teodosie întreprinde aceastã acţiune, misterele mitraice erau deja ca şi desfiinţate, se pare.
S—a observat cã şi creştinismul este o religie a misteriilor (a Tainelor); odinioarã, faptul era mai pronunţat, mai vizibil în regulile şi manifestãrile exterioare ale Bisericii, iar Tresmontant considera necesarã revenirea la o anume rezervã, la o anume tainã în ceea ce priveşte comunicarea despre Misterele religiei creştine, considerând cã lipsa de reticenţã în a vorbi despre ceea ce este mai important are efecte psihologice negative şi banalizeazã ceea ce este transmis.
Existã, ce—i drept, paralelisme observabile—emergenţa de figuri salvifice ‘similare’ la începutul epocii creştine; popularitatea ascendentã a religiilor misterice; şi, bineînţeles, metafizicile pãgâne şi, mai general, cultura pãgânã, care s—au dovedit atât de folositoare creştinismului nãscând.

Evlavia pãgânã, popularã sau a intelectualilor, filozoficã, ne apare, azi, ca emoţionantã, odatã ce virulenţa ei a fost abolitã, nu mai e perceputã ca eficientã. Se poate trece cu vederea fanatismul acestor pãgâni evlavioşi, anti—creştinismul lor, faptul cã dispreţuiau şi urau religia creştinã şi cã nu aveau nimic de spus împotriva persecuţiilor. Se uitã faptul cã aceşti pãgâni nu erau nişte evlavioşi inofensivi, ci, adesea, fanatici anti—creştini, care încuviinţau politicile de eradicare a creştinismului din Imperiu. Soarta lor nu a fost mai rea decât aceea pe care ei o considerau ca potrivitã adversarilor lor.
Misteriile antice participau la subminarea civilizaţiei întrucât, acomodante, pliabile, acceptau şi religia de stat. Pe termen lung, tocmai aceastã atitudine patrioticã s—a dovedit a fi nocivã pentru civilizaţie, şi numai francheţea creştinã în a refuza compromisul cu religia de stat a însãnãtoşit civilizaţia.

Soarele nebiruit, zeul solar al lui Aurelian, reprezintã un cult apãrut dupã acela al lui Mithra—şi, ceea ce e mai important, era o religie publicã, nerezervatã iniţiaţilor.

Zeitãţilor egiptene li se închinau, dealtfel, şi doi scriitori pe care îi apreciez: Proclu şi Rozanov. Tainele sacrului trec în mod esenţial prin acelea ale reprezentãrii sacrului. Aşa se face cã un Rozanov gãsea în reprezentãrile egiptene o mediere mai intuitivã a sacrului (bineînţeles, declaraţia lui cã se închinã unei zeitãţi egiptene se poate explica şi numai prin dorinţa de a epata).