Pe scurt despre cronologia existenţei Sf. Toma de Aquino

Pe scurt despre cronologia existenţei Sf. Toma de Aquino




Hirotonit preot la 25 de ani (pe la 1250), Toma începe sã predea, la Paris, la 27 de ani; pe la 31 de ani redacteazã comentariul la Petru Lombardul. Tot la 31 de ani e numit profesor. La 34 de ani e chemat la Roma de Papã, iar la 43 de ani revine la Paris şi începe controversa cu averoiştii. La 47 de ani pãrãseşte Parisul; a murit la 1274.
În opinia mea, cei mai interesanţi tomişti ai sc. XX nu au fost şi neapãrat cei mai faimoşi; cât despre reformismul teologic/ tomist (adicã pretenţia de a descoperi, dupã veacuri de rãtãcire şi rãstãlmãcire, semnificaţia autenticã a tomismului), nu am nicio pãrere. Nu ştiu dacã ideea unei rãtãciri de veacuri în interpretarea tomistã e valabilã. Premisa unora din marii tomişti ai sc. XX a fost cã, vreme de veacuri, înţelegerea teologiei tomiste s—a fãcut pe principii complet false. Cã Sf. Toma trebuia izbãvit de comentatorii sãi, de interpretãrile eronate ale acestora. Unora, aceastã atitudine reformistã li se pare întemeiatã pe o tezã la fel de implauzibilã ca şi acelea ale maeştrilor protestantismului—cã a fost posibilã o generalã eroare de veacuri. Printre promotorii reformismului au fost ‘noii teologi’ şi cei doi mari neotomişti francezi laici. Dupã pãrerea lor, comentatorii tomişti spun cu totul altceva decât spusese Sf. Toma.
Destinul tomismului a fost întrucâtva târât în istoria rivalitãţii dintre Ordine. Înafarã de dominicani şi de iezuiţi, carmeliţii şi augustinienii au promovat şi ei teologia tomistã. Poate cã cea mai dramaticã indicaţie despre carenţa teologiei de catedrã latine post—tridentine o constituie lipsa ei de semnificaţie pentru viaţa intelectualã a epocii. Ea nu fãcea obiectul discuţiilor decât pentru specialişti. La aceastã enclavizare contribuia şi condiţia literarã a unor scrieri în latinã. Prin contrast, s—a vãzut actualitatea şi interesul unor scrieri ascetice, ale scrierilor lui Pascal, Bossuet şi ale unor teologi anglicani; situaţia s—a schimbat în sc. XIX, mai întâi cu Newman, cu câţiva exegeţi francezi ‘timpurii’ (prin raport cu tendinţa ulterioarã), apoi cu moderniştii—iar pentru protestantism, cu Barth şi ceilalţi ‘dialectici’. Pretutindeni, trecerea la vernacularã a înviorat teologia şi dialogul. Latina a fost un prizonierat pentru teologia post—tridentinã. Veşmintele ei erau poate impozante, însã şi enclavizante. De unde, antinomia culturalã a unei teologii fãrã real interes teologic. Trecerea la scrisul teologic în vernacularã a fost un progres. Sã nu uitãm cã, în urmã cu jumãtate de veac, Lonergan preda, la Roma, în latinã. Scrierea în vernacularã a adus o înviorare şi o evoluţie a teologiei. Schopenahauer regreta vremurile în care scrisul savant era exclusiv unul latin, iar tezele trebuiau redactate în latinã (ce fel de latinã, ne cam închipuim).
Tomiştii sunt o lume interesantã, şi la ei se poate vedea—ca, dealtfel, şi la alţi specialişti în teologiile scolastice—ce înseamnã a cunoaşte o teologie, şi se poate mãsura distanţa de la ‘lectura literarã’ (cum era aceea a lui Claudel şi Chesterton) la ‘lectura savantã’, în alt fel competentã, a tomismului. Investigarea surselor arabe şi mozaice ale filozofiei Sf. Toma a contribuit mult la aceastã mai nouã imagine ştiinţificã a Sf. Toma.
O pag. a Sf. Toma se citeşte altfel ca o paginã din Pateric sau din ‘Imitaţie …’. Unor scrieri savante li se potriveşte o lecturã savantã, o analizã savantã.
Canonizarea Sf. Toma s—a fãcut, cred eu, pentru sfinţenia şi minunile lui, nu (numai) pentru gândirea lui; şi, oricum, aceastã gândire trebuie vãzutã în dependenţã de sfinţenia lui.

În legãturã cu pretinsa opoziţie a dominicanilor faţã de Zãmislirea Neprihãnitã, câteva fapte referitoare la istoria dinaintea proclamãrii acestei dogme pot fi amintite. La Conciliul din Trent, douãzeci şi cinci de episcopi dominicani au semnat o petiţie pentru definirea dogmei Zãmislirii Neprihãnite; şi mii de dominicani, absolvenţi la Paris, au fãgãduit sã apere Zãmislirea Neprihãnitã.