Despre iezuiţi
O evoluţie, chiar pozitivã, nu poate fi perfect linearã; survin deraieri, erori, paşi greşiţi. Din protagoniştii ultramontanismului celui mai stringent, iezuiţii au devenit, în ultimul veac, motorul schimbãrii în Bisericã—cã ne referim la tomismul zis transcendental, la ‘Noua teologie’ europeanã, la studiul teologiei rãsãritene, la analiza rezultatelor ştiinţifice, la dogmaticã, la patrologie, la biblisticã. Mãsura transformãrii, a ‘reinventãrii’, e impresionantã; inevitabil, au existat şi îndepãrtãri de la calea comunã, şi eterodoxii, etc.. Ca oriunde, adevãrata înnoire poate pãrea sufocatã de false înnoiri, şi nu puţini iezuiţi ortodocşi (care, ar putea constata cineva, nu mai sunt chiar aşa mulţi) sunt nemulţumiţi de deriva Ordinului lor. Se vorbeşte chiar de o marginalizare a ortodoxiei în interiorul Ordinului. De promovarea activã a eterodoxiei, care merge dincolo de orgoliul şi de solidaritatea care pot fi aşteptate într—o societate clericalã de asemenea anvergurã. Însã asemenea aspecte decurg din non—linearitatea evoluţiei. Nu ne puteam aştepta ca o asemenea transformare sã se facã lin, fãrã anomalii. Conteazã mai puţin aspectul Ordinului—şi mai mult ceea ce dã Bisericii. Eterodocşii iezuiţi sunt, spre deosebire de înnoitorii reali, teologi de mâna a doua. Nu în ei constã contribuţia generoasã a Ordinului la viaţa Bisericii universale. Însã sã ne gândim puţin la tomişti, la patrologi şi liturgişti, la biblişti şi la savanţi, la slujirea ecumenicã, la dogmaticieni, la istoricii Bisericii. Avantajele Ordinului sunt: educaţia pe care e în mãsurã sã o ofere şi anvergura, atractivitatea pe care o reprezintã încã pentru cei cu vocaţii religioase.
Se vorbeşte despre o derivã a Ordinului; eu cred cã derapajele nu trebuie sã mascheze izbânda transformãrii, contribuţia imensã la aducerea creştinismului în sc. XXI. Prezenţa iezuitã o constatãm pe toate fronturile—al teologiei, al activitãţii în lumea a treia, al ecumenismului, al direcţiei spirituale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu