Rozariul

Rozariul






Existã o ‘istorie culturalã’, o ‘istorie religioasã’ a Rozariului; nume ca Sf. Domingo (a cãrui asociere cu Rozariul apare în predicile unui episcop dominican de Trèves, din prima jumãtate a sc. XV; nu se cunosc atestãri mai vechi), cartuzianul Dominic de Prusia, Montfort, Leon al XIII—lea, abatele Marmion se înscriu în ea. Însã substratul real este popularitatea incredibilã a acestei forme de rugãciune.
Împreunã cu Salve Regina, Litania lauretanã, Memorare şi ‘Sub tuum praesidium’, Rozariul reprezintã una dintre cele mai luminoase rugãciuni apusene.
Practica Sf. Rozariu trebuie conceputã fãrã fanatizare, iar exerciţiul religios nu trebuie aprioric restrâns la ea. Invocarea stãruitoare, ca în cazul rugãc. Lui Iisus, este şi ea utilã. Avantajul Rozariului constã în a desfãşura un peisaj religios, o privelişte religioasã.
Mã gândesc la botezul Lui Iisus ca eveniment istoric petrecut la malul Iordanului, însã mã gândesc şi la curãţirea de care am nevoie eu. Mã gândesc la înfãţişarea Lui Iisus la Templu; însã mã gândesc şi la splendoarea veşmintelor preoţeşti, la ierurgii şi la Taine, la necesitatea acţiunii religioase. Mã gândesc la gãsirea Lui Iisus; însã şi la vioiciunea inteligenţei, la curaj, la umor, la ‘împãrţirea’ familialã, la regãsire. Numai aşa devine Rozariul, religie. Altfel, e la fel de irelevant pentru religie ca şi teologia naturalã. Reflecţia religioasã e altceva decât ‘încuviinţarea pioasã’.
Schimbarea la Faţã e o tainã a mãririi Lui Iisus—şi a smeririi omului. Omul se comportã necorespunzãtor în faţa sacrului. Rateazã momentul. Nu, însã, întotdeauna, cãci altfel stau lucrurile cu Patriarhii, cu Moise, Ilie şi Deipara.
Standardizarea prea strictã a unei practici religioase sugereazã stângãcia pe care e menitã sã o corecteze. Altfel, Rozariul e prototipul reflecţiei religioase, al analizei şi contemplaţiei; acestea nu trebuie încorsetate, codificate abuziv, restrânse, diminuate, cãci devin boante şi fãrã sens, anoste şi sãrace.
Mã gândesc la poezia—ascunsã sau manifestã—a ‘tainelor Lui Hristos’, aşa cum le numea abatele Marmion; taine, adicã dezvãluiri, comunicãri confidenţiale. Câteodatã ajunge un colţ de veşmânt, sau altceva. Ceea ce îi redã rozariului dimensiunea de visare şi îmbibã imaginaţia cu elementele Misterelor cristice; lãsaţi Rozariul sã îi vorbeascã subconştientului, sã se adreseze subconştientului, sã fie visare, poezie, sentiment şi emoţie, afectivitate. Poezia e, în ea însãşi, intuirea a ceva. Tocmai de aceea, eu nu vãd Rozariul ca însoţind alte gesturi sau acte cotidiene; Rozariul e Psaltire, citire şi interpretare a Bibliei, are nevoie de amploarea afectivã cuvenitã. Nu poate fi încadrat, pus în paralel cu alte activitãţi, cu rutinele zilnice. Rezervaţi—vã pentru Rozariu! Versetul, rugãciunea ca apel, rugãciunea scurtã se potrivesc mai bine unei utilizãri ‘în paralel’; nu şi Rozariul. Lãsaţi Rozariul sã primeascã valul subconştientului, unda imaginaţiei, adierea sentimentului. Ceea ce e poetic şi susceptibil de interpretare în Misterele Rozariului nu e neapãrat ceea ce se vede în reprezentãrile edulcorate care orneazã, dãunãtor, cãrţile de rugãciune. Misterele sunt într—adevãr interesante pentru cine ştie sã gãseascã ceea ce e de interes în ele. Mie îmi repugnã metoda, sã o numim ignaţianã, a vizualizãrii; prefer o abordare pe care aş denumi—o impresionistã, care porneşte de la alegerea intuitivã a numai câtorva elemente. Psihologia ‘martorului fictiv la scenã’, psihologia martorului fictiv la o scenã oricum fictivã în detaliul vizualizãrii, mi se pare irelevantã; ea îl aduce pe creştin la nivelul numeroşilor martori inerţi şi ‘din pãmânt, pãmânteşti’, ai atâtora din evenimentele al cãror protagonist a fost Iisus. Rozariul utilizeazã într—adevãr memoria; însã memoria afectivã, a tainiţelor sentimentului, a sugestiilor subconştientului. În plus, psihologia fireascã a martorului real este aceea de a interpreta; psihologia martorului fictiv este de a crea nişte aparenţe. ‘Situarea în preajma Lui Iisus’ e valabilã ca gând, nu ca reprezentare. (Avem aici diferenţa întreagã dintre romanul analitic şi romanul pitoresc; ceea ce unul depãşeşte, celãlalt menţine activ. Or, situarea în preajma unei umanitãţi anume e posibilã mai degrabã prin abordarea analiticã, nu prin aceea pitorescã. Nu e nevoie de mai mult decât o intuire sumarã a datelor exterioare. ‘Gãsirea lângã Iisus’ nu ţine de pitorescul reprezentãrilor. Iar caligrafia detaliilor nu înseamnã o apropiere de Iisus. Papa Leon cel Mare era mai aproape de Iisus, decât au fost gãrzile Templului, care L—au arestat şi L—au vãzut în carne şi oase. Apropierea de Iisus nu e mijlocitã de litografii. Realismului naiv îi putem prefera un realism al esenţialului.) ‘Transpunerea’ se cuvine sã se facã în termenii reali ai existenţei.
O notã semnificativã a Rozariului o constituie varietatea evenimentelor meditate. Ele surprind existenţa în lumini diverse; ocazioneazã reflecţii despre pâine, despre cetãţenia cereascã, despre nuntã şi binele socialului, despre sfinţirea actelor vieţii, despre rostul adânc al ritului, despre instituirea mijloacelor de comunicare a Lui Dumnezeu. Cristologia se deschide cãtre cosmosul existenţei umane. Ea indicã şi aspectele dramatice şi de neorânduialã: un sfert din subiectele propuse deschid cãtre ceea ce e cumplit şi iraţional. Vieţile noastre sunt întreţeseri de mizerie, slãbiciune, crispãri şi inspiraţii.
Ca o parantezã, vreau sã adaug cã Misterele suplimentare sunt un fel de testament al spiritualitãţii wojtyliene. Ele caracterizeazã foarte bine ceea ce era savuros şi nobil în atitudinea religioasã a lui Wojtyla.
Misterele Rozariului sunt nişte icoane, e adevãrat, însã şi o oglindã—sau o galerie de oglinzi, şi un exerciţiu de cunoaştere de sine. Atâtea dintre Misterele Rozariului pot sã capete o interpretare penitenţialã. Ele sunt, însã, penitenţiale prin aceea cã vestesc lucrarea restauratoare a Lui Dumnezeu.
Ca orice experienţã, şi aceasta se cuvine drãmuitã, gestionatã, nu banalizatã.

Existã (‘numai’) o colaborare a supranaturalului cu naturalul; supranaturalul nu ia locul naturalului, nu îl înlocuieşte, ci suplineşte ceea ce îi lipseşte acestuia.