Din viaţã

Admirã scrierile lui Édouard Le Roy, Laberthonnière, von Hűgel, Carlo Maria Martini, Lonergan, Bonhoeffer.
§
Mila şi cruzimea, rânjetele acelea.
§
Panoul.
§
Ritmul, azi—cafele—efectul—fumatul—vreme—impresia: vârstnicã şi plânsã—mila şi cruzimea, veselia—ritm—2 x cãrţi (vraful; sertarul)—filmele, irosirea—risipa—lecturi—subiecte—asanarea—ritmul şi un fel de febrilitate—rugãc.—rapid—bravarea şi graba.
§
Vaticanul II, din punctul de vedere al contribuţiei marilor teologi care au participat. Ca reuşitã teologicã.
§
Ieri—trei cãlugãri: bascul, italianul şi patrologul francez (cãci asta era: un patrolog, nu un teolog patristic).
§
Nici mãscãricii ca Nae, Crainic—şi Pleşu, nici marii ruşi—de la Paris—nu sunt analogii pentru acest laic, gânditor şi om de rugãc.. N—are seamãn, n—are pereche.
Autenticitatea lui inegalabilã, chiar neasemuitã.
§
Cei mai mari povãţuitori şi sfãtuitori duhovniceşti.
§
Câte mai am de aflat despre … (--remarci ca acelea ale lui Hűgel despre Evanghelia Sf. Ioan: nimic ‘pios’, convenţional pios, ci filozofic--).
§
Vocea piţigãiatã, estropiatã a ortodoxiei romane antebelice, vetuste.
§
Vorbea de ghiftuire, saţietate, îmbuibare—îl numea ‘sãţios’.
§
Reabilitarea ereticilor (Origen, Tertullian, Occam).
§
Gândurile unui om de rugãc.; gândurile unui om fãrã rugãc..
§
Egoismul, vanitatea, neatenţia îl împiedicã pe om sã înveţe.
§
Existã oameni, intelectuali, pentru care ‘opţiunea pentru creştinism’ înseamnã ‘opţiunea pentru luteranism’.
§
Nu pretind cã gândirea mea e gândirea Bisericii—nici cã gândirea mea coincide, sau va ajunge sã coincidã în toate, sau în majoritatea privinţelor, cu gândirea Bisericii—cu toate cã admit cã aceasta este gândirea societãţii cãreia îi aparţin. Vechii modernişti preferau sã vorbeascã despre dezacordul cu ‘ortodoxia romanã’; însã uneori se poate vorbi şi despre dezacordul cu ortodoxia pur şi simplu—fãrã alte calificãri.
În aceastã privinţã, cineva trebuie sã aibã numai aşteptãri realiste, raţionale.
§
Stevenson va fi amintit mereu de admiratorii belgianului, cu recunoştinţa cu care sunt amintiţi Simon din Cirene şi darul pãcãtoasei intrate în casa lui Simon.
§
Cei mai mulţi ar spune cã pãcãtoasa pregãtea trupul Lui Iisus de înmormântare; însã italianul spune cã ea îi aducea mireasma Învierii.
Cã trebuie sã ne gândim la acel parfum ca la ‘mireasma Învierii’.
§
Hűgel nu considera filozofia ca divorţatã de religie.
§
Mari oratorieni şi lazarişti.
§
Disjungerea. Credinţa şi libertatea.
Deteriorarea noţiunilor soborniceşti de credinţã şi libertate. Papa nu e singurul în a—l învinovãţi pe Fer. Ioan de proto—luteranism, de pregãtirea iraţionalismului şi a tezei incomprehensibilitãţii abrupte, absolute.
§
Aprecierea aceea, dintr—o privire, primã sau instinctivã. Abia analiza ulterioarã e ‘oarbã’.
§
În ordinea realã a lucrurilor, profeticul corespunde filozoficului şi savantului, iar sacerdotalul —misticului.
§
I—am înţeles gândul mai înainte chiar de a i—l fi întâlnit.
§
A fi întâiul român care scrie despre—sau mãcar îi menţioneazã pe--.
§
Idealul unei reflecţii creştine independente, sincere şi neservile. Adicã obiective şi imparţiale.
§
Moderniştii laici.
§
Analize religiologice—ca tipologii ideale sau abstracte.
§
Câteva note şi remarci ingenue—de o ingenuitate augustinianã, deliberatã şi apuseanã. Constatãri.
§
Prietenia sau simpatia sau lealitatea cuiva e un dar. Asta nu înseamnã cã ele ar fi necritice. Însã sunt un dar, şi înseamnã ceva: ‘metafizica vieţii’, ‘metafizica în viaţã’, nesubordonarea faţã de nimic a acestei valori supreme. Acesta e chiar ‘sufletul lumii’, polul spiritual al lumii şi al socialului. Nu vorbesc despre ‘intenţii caritabile’, ci despre dãruirea care existã în lealitatea simpatiei.
Inacţiunea, se spune, înseamnã sau presupune inexistenţã.
‘Acţiunea bunã’, temã misticã şi antiluteranã. Fapta frumoasã. Sunt tot mai convins cã prietenia, socialul, înţelegerea sunt de la Dumnezeu—din Cer, cereşti.
Repet maxima Cardinalului Martini: cartea, omul, bunã voia.
Farizeismul meu: nesocotesc fundamentalul Legii.
Deprins sã nu cred în oameni, şi sã mã feresc de ei.
§
Ceea ce desemneazã mai mult o graniţã, un hotar, şi nu un conţinut.
§
Nevoia de o ‘spiritualitate’—adicã de duh, de atitudine şi abordare, de purificarea instinctului. De dezîmbâcsire.
§
Dumnezeu pedepseşte cruzimea cu o cruzime corespunzãtoare, pe mãsurã; ştiu asta din proprie experienţã.
§
‘Revenitul’—şi ‘revenitul de mult’.
§
Iubirea generoasã. Iubirea generoasã şi neegoistã.
§
Unii nu jertfiserã intelectualitatea şi cariere savante.
§
La alţii existã cel puţin începuturile umile şi prozaice ale iubirii şi generozitãţii; la mine, numai falsitatea aparenţelor rezultatelor, lipsa de eticã şi mizeria.
§
Dumnezeu—sfinţirea, justificarea—jubilaţia—paradoxurile.
Omul drept îi poate iubi pe pãcãtoşi în individualitatea lor—nu ‘neutru’, ci interesat, cu ideea de a îi ajuta şi ridica; iar scârba e proscrisã.
§
Pretenţia mea smintitã de a—L predica pe Hristos—cu vorbele. Luminozitatea viului.
§
Când ajungi sã afli, sã te convingi de—sã constaţi adevãrul acestor rugãc. convenţionale şi banalizate.
§
Feminismul şi ‘dorinţa de fericire’; ireversibilitatea decãderii.
§
Peisajele, ‘Psaltirea’, frumuseţea, viaţa monahalã.
§
Dupã ce l—au excomunicat şi l—au distrus, dupã ce l—au dat pe mâna calomniatorilor, a fanaticilor şi a zbirilor ….
§
Calvarul.
§
Acrirea.
Jertfele necesare şi utile.
§
Sunt un om blând, dar sãlbatic—în sensul de a fi nedocil, cã nu ascult de nimeni; de ea aş fi ascultat. Eram gata sã fac ce spune ea, şi cum spune ea.
§
Kűng ca barthian, ca teolog barthian. Şi ca interpret barthian—chiar autorizat şi încuviinţat.
§
Împinşi, forţaţi, constrânşi la radicalizare. Inducerea.
§
Şi neoprotestanţii repetã legenda remuşcãrilor lui Luther.
Intenţia. Trepte/ faze. LA despre ML; antipatia. Sem. VII.
§
Forumul.
Apelul la Conciliu. Nu cã vor fi schisme şi rãzboaie.
Eu despre ecumenism. Înrudirea. Enoriaşa ‘evanghelicã’. Articole; aprecierea englezului.
§
Mâna întinsã n—o dispreţui.
§
Nu e mai uşor sã spovedeşti şi sã îndrumi, decât sã interpretezi radiografii.
§
Se spune cã Sf. Pius al X—lea fusese impresionat, mişcat, zguduit de sfârşitul bun şi creştinesc al apostatului excomunicat Tyrrell.
Prin ateism mãcar, probabil cã Loisy chiar apostaziase; însã nu şi cãlugãrul Tyrrell. Excomunicarea nu înseamnã apostazie. Ambele sunt decizii unilaterale. Loisy a admis cã era deja ateu.
§
Ocãri teologice.
Apelative de ocarã.
§
Ortodoxia nu e niciodatã o preluare mecanicã sau conservatorism meschin—astfel încât explicarea constanţei Romei întâiului mileniu prin aceea cã apusenii erau depãşiţi de controverse şi se mulţumeau sã ţinã predania e cam artificial. Nu aşa se persevereazã în ortodoxie. Nu existã ortodoxie pasivã.
De—a lungul primului mileniu, rãmâneai ortodox, rãmâneai acelaşi, numai transformându—te, numai adaptându—te. Abia osificarea însemna erezie—arianismul, eutihianismul, monotelismul. Identitatea e dinamicã, organicã, presupune schimbare şi transformare—dupã criterii şi norme obiective.
Crezul unui veac devenea erezia urmãtorului; Crezul niceean pãrea sã justifice monofizitismul—la fel şi vechea teologie egipteanã, la fel cum, cu un veac înainte, arianismul era conservatorism origenist—lucianic. Ortodoxia e mereu identitate dinamicã, adaptare.
E pãcat cã ‘nestorianismul’ sc. XX a venit de la istorici, şi nu de la ortodocşi sau cel puţin de la autori dispuşi la ortodoxie—ci a fost riposta istoricilor, strãini de legile Bisericii, la monofizitismul prevalent între ortodocşi. Ortodoxia vie e purificare şi precizare continua, altfel, Niceea devine flamura eutihienilor. Secretul Pãrinţilor întâiului mileniu a fost acela cã erau ortodocşi dinamici. Cã ortodoxia lor era adaptabilã, organicã, neanchilozatã.
Sã fim lãmuriţi: nu arianismul a fost ‘invenţia’. Arianismul era conservatorismul vremii respective—un manual perimat. Niceanismul a fost ‘creaţia’, riposta la nişte scheme învechite, ale cãror insuficienţe deveneau flagrante. Arienii, sau, mai bine spus, semi—arienii, cãci aceştia erau majoritari, nu vroiau sã vadã dincolo de origenism şi de lucianism, doctrinele cu care fuseserã deprinşi. Ei se fac vinovaţi de conservatorism.
Conservatorismul trãdeazã în mod inevitabil Tradiţia. O usucã, o spoliazã, o şubrezeşte. Origen şi Lucian nu erau nocivi; erau insuficienţi şi, ca toţi pionierii, mãrginiţi. Fidelitatea strictã faţã de ei însemna compromiterea Tradiţiei.
Din punctul de vedere al Tradiţiei, şi origenismul şi lucianismul erau insuficiente. Semiarienii erau incapabili de acest ‘mai mult’, de acest ‘mai bine’, de plusul doctrinar justificat.
În ştiinţe, creaţie nu înseamnã nãscocire. Triadologia Niceei a funcţionat ca o emancipare de platonism. Treimea trebuia gânditã veterotestamentar, pentru a îi fi fãcut loc cristologiei neotestamentare. Mai întâi, nu trebuia rãstãlmãcit VT—adicã trebuia restabilit adevãrul VT. Asta a fãcut Niceea. A corectat înţelegerea triadologiei care se fãcuse în termeni platonicieni, dupã o explicaţie platonicianã, strãinã VT. Triadologia VT e teologia ortodoxã a iudaismului. Abia cu ea putea sã fie corelatã şi o cristologie corectã.
§
Contraponderea la monofizitismul prevalent în Bisericã a venit, din pãcate, de la istorici, în numele unor prejudecãţi istorizante, de aceea s—a transformat într—un nãrav. Intenţia nu a mai fost echilibrarea, ci înlocuirea, substituirea. De aceea arianismul şi adopţionismul apar ca nişte teologii înalte, faţã de concepţia şi reprezentarea curentã despre Iisus.
Calomniatorii de azi ai Lui Iisus nu sunt nici arieni, nici adopţionişti; ar fi bine dacã ar fi mãcar atât.
§
Se vorbeşte despre ‘adopţionismul’ prevalent azi; e un eufemism. Adopţionismul face figurã ortodoxã, faţã de ceea ce predicã ‘demitologizatorii’.
§
Chiar printre patrologii vestici ajunsese la modã dispreţul faţã de Pãrinţii latini; însã v. Hűgel nu împãrtãşea—şi nu prelua—şi nu se socotea nevoit sã preia—aceste prejudecãţi snoabe, nici fetişizarea grecitãţii.
Lui chiar îi plãceau aceşti vechi jurişti latini convertiţi în teologi. Nu are pentru ei desconsiderarea ifetinã a grecizanţilor de ocazie; asta îl aratã ca pe un om în adâncime cultivat. Nu ceda presiunilor modei, nici dezicerii régnoniene de marii latini. Cred cã eu numai la un eseist spaniol cvasiateu am mai întâlnit acelaşi respect faţã de bãtrânii teologi latini ante—nicenieni. La ei gãsea v. Hűgel adevãratele locuri teologice ale teologiei apusene, vitalitatea necesarã; ei sunt mare parte din izvorul lui patristic.
Despre sfinţenie, rugãc., slujire, caritate şi social a scris cel puţin tot atât cât despre eshatologie şi teologia teoreticã. Întâile contau pentru el.
În alt fel decât mai tânãrul Claudel, v. Hűgel e unul din marii şi stenicii cititori ai Pãrinţilor latini, ai patristicii latine—într—o vreme—n care, pe urmele revoluţiei régnoniene, curentul începuse deja sã se schimbe, în defavoarea latinilor.
Era capabil sã guste patristica latinã—semn de intelectualitate, inteligenţã şi independenţã. Nu îi scãpau stângãciile vechilor latini, şi nu le ‘acoperea’, nu le escamota, însã nici nu fãcea caz de ele mai mult decât s—ar fi cuvenit. Ştia, într—un cuvânt, ce sã gãseascã la ei; îi numea ‘Pãrinţi bisericeşti’ chiar şi pe aceia necanonizaţi—sau chiar care sfârşiserã prin erezie. Avea gustul latinitãţii teologice—deşi nu şi pe acela al abuzivei ortodoxii romane, pe care adesea o gãsea derizorie sau, cel puţin, contestabilã aspru.