Mirosurile culinare ale toamnei

Mirosurile culinare ale toamnei




Marţi, vicarul a predicat despre ‘Cele trei cruci’ a lui Rembrandt şi omul învãluit în ceţuri; la lit. m—am gândit la Menéndez, la portretul sãu de tinereţe, la tomismul lui/ reputaţia lui de tomism. Ieri mi—am amintit ce citisem de d’Ors despre Menénedez: în aceeaşi antologie a eseisticii spaniole, d’Ors lãuda strãdania lui Menéndez de a fi studiat chimia şi mecanica spaniole, nu mistica, de a fi ales ceea ce e prozaic şi relativ ingrat; iar un medic român cita cuvintele de regret ale lui Menéndez (‘Ce pãcat sã mori, când …’). În concluzie, despre Menéndez citisem la Eliade, d’Ors, medicul Cortez şi la Borges; referinţa la tomismul sãu o gãsisem probabil în vreun dicţ., cum citeam multe. Nu ştiu dacã la Cãlinescu am gãsit ceva; capodopera despre Horaţiu e o carte despre care se vorbea.
L—am adãugat pe misticul franciscan Petru de Alcantara sfinţilor la care mã rog—dintr—o nevoie vie şi printr—o intuiţie adâncã. Analiza elementelor existenţei. Sf. Treime, Iisus, Sf. Spirit, Deipara, Iosif, Juan şi franciscanul Petru. Dumnezeu mã vrea ‘la prag’; nu El îndeamnã la a fi ‘aşa cum sunt’. Şi consider providenţialã întâlnirea, sb., a preceptelor transcendentale. Dum., când am mers dupã schimburi, aveam gândul acestor precepte lonerganiene.
Mã gândeam, în timpul lit., cã în creştinãtatea vesticã mai degrabã statuile religioase îndeplinesc condiţia icoanei—ele nu ‘spun o poveste’, nu sunt Scripturã în imagini. Funcţia lor nu e una educativã. Nevoia apuseanã de icoanã s—a exprimat în arta statuilor. Fireşte, vorbesc numai despre statuile de sfinţi, ‘portretele’, nu de cele care înfãţişeazã scene. Statuile sunt icoanele occidentalilor. Adicã ele sunt cele mai apropiate de funcţia icoanei.
Tratatul lui Leen citeazã asceticã din cea mai bunã—Lallemont, ‘Castelul lãuntric’, Sf. François, adesea Sf. Juan, Libermann, ‘Calea desãvârşirii’, Sf. Ecaterina de Siena, Bossuet.
Azi am citit un eseu al lui Egger despre Ware şi interviul acordat de Corneanu italienilor în legãturã cu împãrtãşirea lui necanonicã.
Am cinat cu trei felii de plãcintã cu brânzã şi am continuat cu cola şi ţigãri, citind nişte articole franceze inegalabile.

Vreme strãlucitoare şi caldã, de sãrbãtoarea muceniciei Mariei, care e şi sãrbãtoarea tãmãduirii de suferinţe; eu vãd douã semnificaţii ale celebrãrii de azi (una e mucenicia Mariei; cealaltã e compasiunea ei maternã, voinţa ei de a ajuta, solicitudinea ei, binele venit din ajutorul ei—şi, de fapt, tãmãduirea de dureri). De aceea, sãrbãtoarea aceasta nu e o emblemã a dolorismului, ci, dimpotrivã, o terapie cu medicamentul rugãc. şi al nãdejdii neabãtute şi aliate acţiunii. Ne amintim de durerile ei, ca sã conştientizãm cã ea le poate tãmãdui pe ale noastre, cã existã o ieşire din durere, cã existã o solicitudine maternã mereu receptivã la plânsul creştinilor—şi, într—adevãr, al oamenilor de bunã credinţã. În acest fel mã gândesc eu la sãrbãtoarea muceniciei Mariei; ca la triumful vindecãrii, nu ca la fetişizarea zdrobirii. Am avut un gând şi pentru biografele mistice ale Mariei, cele despre care eu am aflat, la 26 de ani, de la Bloy. Mucenicia Mariei nu e o sãrbãtoare a resemnãrii, ci a nãdejdii. Durerii de a i se fi rãtãcit fiul i—a urmat bucuria de a—l fi regãsit. În altã ordine de idei, ascultând Evanghelia încredinţãrii Mariei cãtre ucenicul iubit am realizat cã e menţionatã o mãtuşã a Lui Iisus—o sorã a Mariei, ceea ce apocrifele despre naşterea Mariei nu aminteau. Azi, din nou gândul cã, de fapt, statuile din biserici sunt icoanele occidentalilor, îndeplinesc funcţia icoanelor, nu pe aceea pedagogicã prescrisã de Sf. Grigore Dialogul. Când şi când, trec prin mirosuri culinare de toamnã, mirosurile puternice ale mâncãrurilor de legume bine coapte. Am prânzit ca un burlac, adicã mizerabil, cu nişte dulciuri. Pe o vreme extraordinarã, am fost o datã dupã mâncare (lactate şi roşii, lãsând fructele pe altã datã), şi a doua oarã dupã ziare, ţigãri şi cola (zic şi eu cã e dum.); în rest, am spãlat nişte şosete şi, cum de la 3 ¾ eram vigil, am dormit pânã la 11. M—a mai înveselit o fetiţã, a cãrei familie o detest, când veneam de la piaţã. Aşa sentimente (familia; elevii, începutul şcolii) aveam acum 11 ani, tot dupã o dietã zdravãnã. Mirosurile culinare sunt o încântare a acestei toamne. Ca şi pastorului din ‘Galaad’, indiciile vieţii de familie îmi produc sentimente puternice. Amorţit pe pragul vieţii, în care nu am pãşit.
În aerul mai rece al toamnei, legumele coapte dau mâncãrurilor un altfel de miros, notabil şi îmbietor.
Transformarea bârlogului meu în locuinţã stagneazã.
Ieri am gãsit la Egger un gând de o lãrgime extraordinarã al nemaipomenitului Ware—ceva consonant cu pozitivitatea atitudinii lui Vlachos când amintea ‘darul’, caracterul de dar. Şi mi se pare cã rãsãritenii aceştia predicã ‘direct din viaţã’.

Joi am plâns, şi la Missã, şi pe stradã, cu gândul la cele citite ieri despre trei sfinţi. Aceste substraturi mistice şi umane sunt complet absente din minţile majoritãţii creştinilor; sunt recunoscãtor cã eu le—am întâlnit. M—am gândit, ieri, la cât de mult ar fi apreciat Bloy aceastã hagiografie bine scrisã.
Latina liturgicã a Romei pãgâne. Unii cred cã stilul Missei pastişa aceastã latinã, cam ca greaca arhaizantã şi ‘artificialã’, ‘inactualã’, a bizantinilor medievali.
A doua jumãtate a lui septembrie are câteva celebrãri importante în calendarul rãsãritean—Sf. Siluan, Sf. Serghei, minunea Trisaghionului, trecerea la Domnul a lui Ioan Teologul, Vaţlav (din colindul emoţionant), ca şi cei patru ucenici şi împreunã—mãrturisitori ai Sf. Maxim.
Gândul de ieri—cã trapistul refuzat, trapistul ratat, extremistul, trapistul scelerat a fost adevãratul trapist—el, şi nu vedetele. Existã vedete ale cistercianismului, ale reformelor benedictine; însã adevãratul trapist, în duh, în Sf. Spirit, rãmâne hoinarul, vagabondul, pãduchiosul francez hoinar.
Demoralizat, descurajat şi amãrât de discuţia cu o mahalagioaicã despre locuinţe, amenajãri, mutãri, piaţa locuinţelor, vilã.

Cumpãtarea este o mângâiere—practica şi exerciţiul cumpãtãrii. La un moment dat, ascultând Epistola Lecţionarului de vin., mi s—a pãrut cã aş gãsi ceva care sã dezmintã interpretarea Pãr. Küng; însã Apostolul nu se referã explicit la o înviere a trupurilor. La fel de adevãrat este cã nu vorbeşte decât numai despre apariţiile Înviatului, nu şi despre argumentul tombal. Despre ce fel de înviere vorbea, aşadar, Apostolul? Ce înţelegea prin înviere? Includea învierea pe care o avea în minte materia şi materialul? Cãci pentru Sf. Pavel, învierea pare a fi sinonimã, de fapt, cu nemurirea, cu depãşirea morţii—nu e ceva ‘supraadãugat’ (cu toate cã versetul aspiraţiei pauline, ‘aş vrea sã mor şi sã fiu cu Hristos’, sugereazã cã gândea supravieţuirea sufletului ca distinctã de învierea viitoare). Poate cã gândirea lui varia. Şi poate cã Epistolele lui nu sunt un monolit teologic, un rezultat—ci o explorare, o investigare.
Într—un cuvânt, apreciind dupã ceea ce s—a citit azi la Missã, nici mie nu mi se pare cã teologia anastazicã, sau înţelegerea anastazicã a Ap. Pavel e corelatã cu argumentul tombal; poate cã e semnificativ cã Ap. Pavel nu menţioneazã mormântul gol—dupã cum nici tangibilitatea, ci numai apariţiile Înviatului. El argumenteazã autoritar pornind de la experienţe ale Celui înviat—însã fãrã a se referi la dispariţia cadavrului.

Toatã teologia cooperãrii, a sinergiei e cuprinsã în bancul acela cu copiii care aleargã spre şcoalã fiindcã au întârziat. ‘-Nu, rãspunde al doilea, sã alergãm şi sã ne rugãm!’ Sã ne rugãm în timp ce alergãm, ce facem ceva. Ca intenţie, e un banc anti—protestant, însã rezumã scânteietor esenţa asceticii creştine. Roagã—te, însã în timp ce întreprinzi ceea ce poţi; nu fãrã a lucra, nu fãrã a întreprinde ceea ce poţi. Coopereazã la mântuirea ta! Nu te lãsa sã atârni, nu te ‘lãsa greu, inert’. Roagã—te, cere, însã şi fã ceea ce se poate face. Nu te ruga de parcã nu ai avea nimic de fãcut, de parcã acţiunea umanã ar fi epuizatã sau dezarmatã. Acest banc anti—protestant e, în esenţa lui, foarte rãsãritean ca asceticã, ‘semipelagian’ (ei, nu mai semipelagian decât faimosul dicton augustinian—conlucrarea e necesarã pentru mântuire): coopereazã la mântuirea ta! Sã nu ne rugãm stând; sã nu ne rugãm în timp ce stãm. Sã nu ne rugãm lâncezind—nici în apatie şi letargie. Dimpotrivã, sã ne rugãm lucrând, lucrând la mântuire—fiindcã e necesar, fiindcã e imperativ. Dumnezeu completeazã, împlineşte—nu Se substituie; substratul uman rãmâne necesar. Trebuie sã îi oferim Lui Dumnezeu substratul conlucrãrii umane, solul—ca El sã aibã ce binecuvânta, sã aibã ce prelua şi desãvârşi. Dumnezeu nu lucreazã în vidul umanului.
Omule, ce vrei sã împlineascã Dumnezeu, când tu nu Îi pui nimic la dispoziţie?

Bunã parte din progresism a moştenit de la modernism tentaţia arbitrarului, a scepticismului şi a oportunismului.
Cu alte cuvinte, progresismul meu e un progresism întemeiat în adevãr, unul care îşi ia drept criteriu obiectivitatea adevãrului, criteriile raţionale ale adevãrului, nu racordarea oportunistã, nu demodarea sau oportunismul sau conformismul servil. Valoros nu e ceea ce e ‘mai nou’, ci ceea ce e adevãrat. Avangardismul e o smintealã şi o vanitate.

Impresia cã ieri, joi, am fost penibil ‘dezvãluindu—mã’ unui opincar care îmi vorbea despre stewardese.