De la metafizica viselor, la ontogeneza caracterizatã de Sf. Irineu

De la metafizica viselor, la ontogeneza caracterizatã de Sf. Irineu





Dumnezeu, într—adevãr, poate, însã omul nu poate; discutând ieri cu o cunoştinţã despre metafizica viselor, ajungeam la concluzia cã singura formã pe care o poate lua comunicarea sacrului cãtre om, comunicarea de informaţie utilã, este aceea indirectã, oblicã, un pic nedesluşitã. Nu din cauzã cã Dumnezeu nu poate mai mult; ci din cauzã cã omul nu poate primi mai mult, nu poate integra mai mult. Comunicarea e condiţionatã de neputinţa omului. Omul nu e o ‘unealtã receptivã’ conceptibilã în mod naiv, şi e înconjurat de o atmosferã spiritualã condiţionatã de gradul lui, de stadiul lui. De aceea nu orice comunicare e posibilã, ci numai una la mãsura omului, adaptatã posibilitãţilor acestuia.
În cartea a patra a tratatului ‘Împotriva gnosticilor’, cel între sfinţi pãrintele nostru Irineu argumenteazã cã Dumnezeu nu dã mai multã desãvârşire decât poate primi omul; aşa cã existã necesitãţi şi legitãţi ale ontogenezei, pe care simplismul naiv care priveşte omul ca pe un obiect disponibil, le ignorã. Creaţia nu e la fel de aptã ca şi Creatorul; Dumnezeu e apt de a da, omul nu e apt de a primi, existã legitãţile ontogenezei.
De ce alege Dumnezeu comunicãri oblice, parţial nedesluşite? Din motive de pogorãmânt sau de iconomie, care înseamnã gestionare. Dumnezeu gestioneazã sau gospodãreşte relaţia cu omul, are condescendenţã, are pogorãmânt, alege termenii acceptabili pentru om, Îşi contextualizeazã mesajul. Simplismul naiv porneşte de la postulatul van cã omul e infinit receptiv, infinit înţelegãtor, cã poate accepta tot cât poate Dumnezeu sã dea. Nu e aşa. E fals. Cãci omul e mult mai puţin pricepãtor decât crede, decât i se pare; capacitatea lui de a recepta e imperfectã, iar atmosfera spiritualã care îl înconjoarã e opacã şi nefavorabilã.
De aici şi umorul Lui Dumnezeu, nota sesizabilã de ironie—ironie amabilã, nearzãtoare, blândã şi inteligentã.
Nu e vorba cã Dumnezeu nu ar putea da; e vorba cã omul nu poate primi. Imperfecţiunea şi defectele adresãrii indicã mãsura incapacitãţii omului. Altfel, omul nu ar putea primi şi pricepe; existã nişte legitãţi ale comunicãrii, nişte parametri, un standard de respectat, din necesitãţi fiinţiale, nu abstracte. Simplismul naiv nu vrea sã accepte deficienţa receptoare a omului; el concepe comunicarea cu sacrul în termeni reificaţi, inerţiali, inadecvaţi.
Imperfecţiunea comunicãrii cu sacrul (de ex., informarea prin vise) corespunde şi mãsoarã inadecvarea omului, incompetenţa lui; nu e un jod de ghicitori al Lui Dumnezeu. Oracularul şi cripticul sunt singura formã posibilã a livrãrii de informaţii. Naivii concep receptivitatea umanã ca pe ceva ‘cu desãvârşire simplu’, dupã modelul reprezentãrilor senzoriale; ceea ce nu e cazul. Adevãrul este în apreciere, dupã cum spun scolasticii. Adevãrul nu e bine înţeles în externalism; aflarea adevãrului nu e o achiziţie de date senzoriale. Omul se închipuie ‘pe fazã’; de fapt, nu e, rateazã mesajul, nu e capabil sã îl descifreze. Mediul comunicãrii, atmosfera spiritualã joacã un rol.