Literatura lui Carlo Maria Martini

Literatura lui Carlo Maria Martini




Îmi amintesc emoţia cu care, acum aproape 3 ½ ani, am descoperit ed. italianã a unei cãrţi a Card. Martini într—o dugheanã din Iaşi.
Martini este poate cel mai important eseist religios contemporan; rândurile mele nu se vor decât o invitaţie de a—i citi cãrţile.
În religie, Martini este iezuit, în ierarhie: Cardinal, în ştiinţã: biblist. Hirotonit preot la 25 de ani, devine arhiepiscop la 52 de ani şi cardinal la 56 de ani. Om de gust indiscutabil, are o anume înclinaţie cãtre clişeele şi jargonul post—conciliare, şi derapaje ca declaraţia cã va refuza sã celebreze Missa tridentinã. Antipatia lui faţã de Missa tridentinã mi se pare mai gravã decât veşnica frondã în chestiunile eticii sexuale/ reproductive şi ale bioeticii, fiindcã denotã un altfel de încrâncenare, crispare şi pornire; ceea ce mi s—a pãrut o insultã nemeritatã la adresa lui Ratzinger—şi, mai ales, a Missei tridentine. Alegerea Ierusalimului ca reşedinţã a fost potrivitã, atât pentru biblist, cât şi pentru filosemit şi ‘catolicul progresist’. Întrucâtva chiar se poartã ca un ‘Papã al progresiştilor’, asumându—şi şarja împotriva ‘conservatorismul roman’; ceea ce ne aminteşte şi cã niciun iezuit nu a ajuns, pânã acum, Papã.
Joacã rolul unui ‘Papã al progresiştilor’, mereu prompt în a îşi face publicã desconsiderarea faţã de mãsurile şi normele Romei. Însã e şi un bãrbat de inteligenţã şi gust, ceea ce dã interes scrierilor lui. Portretele îl aratã ca pe un bãrbat frumos, impozant, cu chipul denotând inteligenţã, ascuţime şi duritate.
Cum e de aşteptat de la catolicii progresişti, e adesea mai tãios cu catolicii conservatori decât cu necatolicii, cu ‘lumea’. Decizia de ‘a nu judeca’ a progresiştilor se referã mai întotdeauna la ‘lume’, la necatolici, nu la ‘ceilalţi catolici’; ca urmare, conservatorii vor avea parte, de regulã, chiar de un surplus de judecatã şi de contestare.
Una din formele lui literare preferate este ‘meditaţia’—ca atare, a publicat astfel de meditaţii despre Bisericã în scrierile Vaticanului II, ‘ministerul prezbiterial’, ‘Iov’, ‘I Samuel’, viaţa religioasã, Evanghelia lui Matei, ‘Exerciţiile spirituale’, Evanghelia lui Marcu, Evanghelia lui Ioan; aceluiaşi gen îi sunt încadrabile şi cãrţile despre Ieremia, ‘frumuseţea mântuitoare’, Fericiri, trup, ‘Tatãl nostru’, virtuţi, Sacramente, Psalmi, ‘credinţa ioaneicã’ (sau: credinţa dupã Ioan), artã, ‘II Corinteni’, Avraam, vocaţii.
A scris câte mai multe cãrţi despre Sf. Ioan (‘Iatã regele vostru’, ‘Meditaţii’, ‘Seriozitatea credinţei’), Sf. Luca (‘Itinerariu de rugãciune’, ‘Evanghelizatorul’), Sf. Matei (meditaţii pastorale) şi Sf. Marcu (‘A fi cu Iisus’; ‘Meditaţii’).
Biblia a abordat—o atât ca filolog, cât şi ca exeget.